Arhive pe categorii: Un anarhist în Sinagogă: Barbu Fundoianu

Un anarhist în Sinagogă: Barbu Fundoianu

La începutul secolului XX, cu câţiva ani înainte de Revoluţia bolşevică din Rusia, un liceean pregătea şi experimenta pe cont propriu dinamitarea întregii infrastructuri mentale a omenirii, anunţînd voalat în poeziile sale un holocaust mai tragic şi mai dureros decât toate apocalipsele exterioare, căci era menit a se consuma în absolut, printre economiile de speranţă ale umanităţii. Pe numele său adevărat Beniamin Wechsler, elevul Liceului Naţional din Iaşi, pe care cultura română l-a nemurit sub numele de Barbu Fundoianu, a aflat în somnul dogmatic dintre „zidurile Torei“ (căci „zid înseamnă Tora“, homa zev Thora) lumina unei gnoze călăuzitoare care i-a luminat calea interioară a întâlnirii cu sinele, până aproape de vederea profetică. Această lumină luciferică răsădită în poezia sa, veritabilă grădină a plăcerilor estetice, a crescut din cenuşa teosofiei iudaice, din acest nod metaistoric ce a legat mereu Occidentul de Orient. În modernitatea acestei poezii (şi referirile vor fi aici strict la „perioada românească“), sub metaforele ei pline de culoare, se întrevede o rafinată mistică tradiţionalistă, ale cărei devieri abisale ne vor exemplifica o dată mai mult cât de scurt poate fi drumul de la ideologia unei mistici la mistica unei ideologii de totală subversiune teologică şi ontologică.
Pentru început, să remarcăm din nou crasa inadecvare a criticii profane la esenţa unei poezii de totală inspiraţie mistică, arzând în egală măsură de focul tăcut al cerului (horesh) şi de focul orbitor al tenebrelor (hosheh). O poezie pe care critica a clasificat-o când „simbolist tradiţionalistă“ (G. Călinescu), „bucolică“ (E. Lovinescu), „expresionistă“ (Ov. S. Crohmălniceanu), „artizanală“ (Mircea Martin), când toate la un loc (Dumitru Micu). În opinia noastră, poezia de tinereţe a lui Fundoianu riscă să rămână neînţeleasă atâta vreme cât nu se încearcă o minimă apropiere de identitatea abisală a autorului ei.

După tată, Fundoianu era originar din Herţa Bucovinei, un ţinut în care hasidismul era încă activ la începutul secolului XX. Teoriile acestei mişcări populare de misticism religios iudaic, care a cuprins îndeosebi diaspora israelită din Ucraina şi Moldova, au avut (precum în cazul unui celebru congener şi coreligionar originar tot din Moldova, Tristan Tzara) o hotărâtoare influenţă asupra formării concepţiei despre lume şi viaţă la adolescentul Fundoianu.

Vizibilă în arhetipurile abisale ale poeziei sale de început, filosofia hasidică (hasidut), acest vârtej spiritual est-european provocat în profunzimile conştiinţei iudaice, postula printre altele că ansamblul tuturor creaturilor formează adevărata Tora, lumea fiind o carte deschisă din care putem citi şi înţelege nesfârşita înţelepciune şi bunătate ale lui Dumnezeu (cf. Imre Tzadikiim, Shitomir, 1900, p. 31-32). Iată de ce, în pioşenia sa, hasidul trata cu egală evlavie toate alcătuirile de pe pământ, convins fiind că şi cea mai insignifiantă dintre ele mărturiseşte prezenţa lui Dumnezeu. O idee care centrează întreg universul poetic al tânărului Fundoianu, transpusă astfel în Psalmul lui Adam: „ştiu bine, Doamne, ca-i rămas aici/ în greier, ştiu, sau poate-n levănţică/ […]/ de ce te-ascunzi în ploaie şi furtuni/ când eşti în toate oasele din mine?…“ Aşadar, un panteism ce se cere remarcat în coeziunea şi prospeţimea viziunilor poetice din întreg ciclul care l-a consacrat pe Fundoianu, sugestiv intitulat Privelişti (1917-1923), ciclu care încearcă să descrie o lume terestră care, contrar legii gravitaţiei, se ridică la cer.

Panteismul care centrează mistica hasidut are o emergenţă directă în panteismul Kabbalei. Legătura dintre hasidism şi Kabbală, negată de unii, ocultată de alţii, este însă indubitabilă, iar argumentul pe care îl aduce Fundoianu în studiul său mai puţin ştiut azi despre Mistică, apărut în ziarul Mântuirea, I, 201/7 septembrie 1919, p.1, relevă mai mult decât o cunoaştere, mărturiseşte un partizanat. Într-adevăr, faptul că un maestru hasidic de talia lui Nahman din Bratzlaw, strănepot al lui Israel Ba’al Shem Tov, întemeietorul hasidismului, pleca în pelerinaj la mormintele autorului Zoharului, Simeon ben Iochai, şi al celebrului kabbalist Isaac Luria, poate să însemne – lasă să se înţeleagă Fundoianu – o recunoaştere a unei filiaţii spirituale mai mult decât oricare studiu comparatist.

Este aici necesară şi edificatoare o scurtă paranteză lămuritoare despre panteismul funciar al Kabbalei, vehement combătut de ortodoxismul sinagogal, care îl numeşte „o impietate provocatoare şi periculoasă, inspirată de Satan“. Pentru kabbalişti, faptul că cele două cuvinte care numesc divinitatea (Elohim) şi natura (ha-teva) au aceeaşi valoare numerică (86) este mai mult decât un semn simbolic, este certitudinea unei egalităţi de substanţă între natură şi divinitate. În accepţiunea hasidului, integrarea printr-un ritual continuu în armonia unei Naturi devenită „corp al divinităţii“ (Shiiur Koma) dădea sens chiar şi vieţii celei mai mediocre, în ideea că toţi oamenii sunt chemaţi în mod egal la repunerea dreptei legături a lucrurilor în adevărata lor unitate (cf. Zohar, I, 19 b). Această unitate de gând trebuie înţeleasă în sens noetic, preciza Ba’al Shem, citat de Fundoianu în studiul mai sus amintit, căci „Dumnezeu e spiritul fiecărui lucru; el nu vorbeşte prin lucruri, ci gândeşte în ele“.

Despre acest lanţ al existenţelor mici contopite într-o coeziune magică cu marea înţelepciune divină, mărturiseşte prin clare formulări hasidice şi poezia de tinereţe a lui Barbu Fundoianu, ca de pildă: „poate că tu eşti, Doamne, însuşi grâul şi frumuseţile,/ poate că tu eşti însuşi Viaţa mediocră şi bună./ […]/dar eu, în locul tău, Doamne, mă uit la furnicile roşii/ şi meditez despre păpădie, cum tu meditezi despre Viaţă“ (Psalm – „Dimineaţa e pură…“).

Dacă însă hasidimii vedeau stadiul de egalitate întru divinitate ca pe o ultimă treaptă a sfinţeniei lor (hasidul desăvârşit numindu-se tzadik, drept, pios), treaptă ce consta din integrarea prin pioşenie în ritmul de viaţă al „palatelor cereşti“ (Hehalot), pentru kabbaliştii „blasfematori“, orgoliul a mai adaugat o treaptă în devenirea adeptului, la care egalitatea întru divinitate se transformă într-o egalitate în afara dumnezeirii. Capabil „să-şi recreeze lumea“ şi „să se recreeze pe sine“ (cf. Zohar, I, 4 b; II, 198 a), kabbalistul capătă pe această ultimă treaptă vanitatea luciferică a unui uzurpator. O erezie care l-a bântuit şi pe tânărul Fundoianu. Ca probă în acest proces de infidelitate transcendentală stând versurile: „O, de-aş şedea pe jilţul tău, o, Doamne“ (Psalm – „Dac-aş putea gândi…“); sau: „Şi or să vie poate alte minţi,/ ce-or să creeze altfel universul“ (Biografie). Orgolioasa emancipare a creaturii faţă de Creator ducând până la strigătul blasfemic din Psalmul leprosului, ce parcă-l prevesteşte pe ateul Fundoianu, cel din perioada maturităţii: „O, dac-ai fi şi tu ca mine, Doamne!/ O, dac-ai fi şi tu lepros ca mine…/ […]/ Ştiu bine, Doamne,/ că tu eşti teafăr fiindcă-s eu lepros -/ că am ieşit egal din nefiinţă -/ că prosternarea mea îţi dă mărire,/ că neştiinţa mea îţi dă ştiinţă,/ că slăbiciunea mea îţi dă putere,/ că murdăria mea îţi dă lumină“.

Poetul ereziarh se leapădă însă curând şi de această ultimă atitudine de umilinţă, proprie bunului hasid, care se considera „talpa lumii“, pentru a trăi până la capăt, cu intensitate faustică, orgoliul luciferic al cunoaşterii: „Tu-ai doborât pe Jehova şi golul/ Umplutu-l-ai cu largul tău mister,/ Tu eşti iubirei şi-artei apostolul -/ Salut şi slavă ţie, Lucifer“ (Să sune-un cânt, stăpâne,-n slava ta).

Este ştiut faptul că idealurile colectiviste şi egalitariste ale hasidismului târziu au fost prizate îndeosebi de păturile sărace evreieşti din Estul Europei, putându-se chiar spune că, într-un anume fel, promisa egalitate în dumnezeire a hasidismului a nivelat pe aici drumul comunismului. Exemple în acest sens aduce şi liceanul ieşean, cel care cu mult înainte de fatidicul an 1917 şi de perioada cercurilor socialiste bucureştene, pe care le-a frecventat din 1919, scria versuri de un mesianism social demn de antologiile patriotice ale obsedantului deceniu: „Uita-vom de-a lumii înţelepciune,/ Căci tari vom fi, şi singuri ne-om fi farul“ (Spre ideal, 1915). Sau: „Să cânte frumuseţea şi să arate zorii,/ Când pacea şi frăţia vor fi triumfătorii,/ Şi versul lui deştepte dorinţi de altă viaţă,/ Mai dulce, mai frumoasă, mai tainică, măreaţă,/ Să cânte frumuseţea şi vlaga tinereţii!// Aceasta ţi-e menirea, poete,-n largul vieţii“ (Menirea poetului, 1913).

Inegale, versurile de tinereţe ale lui Barbu Fundoianu (Beniamin Wechsler) nu pot fi înţelese decât ca arderile unei mistici ratate, aceeaşi mistică (hasidut) ce a fecundat, în alt registru, şi mişcarea Dada. Ca toţi cei trecuţi prin vertijul unei modificări interioare datorată apropierii de Cuvântul absolut, şi Fundoianu a crezut o vreme că „se poate modifica realitatea“ prin cuvânt. Abia târziu, când pentru el „metafizica şi morala şi-au tras de multă vreme obloanele“, a realizat că a-l căuta pe Dumnezeu însemnă de fapt „primejdia de-al pierde“ (cf. Câteva cuvinte pădureţe).

Cazul Fundoianu, de dezertare de la o ideologie mistică pentru mistica unei ideologii materialiste, manipulând şi ea cu utopiile ei, nu este singular, dar poate fi exemplar pentru înţelegerea nu numai a aderenţei la nivel de mase în Estul Europei a utopiilor socialiste, ci şi pentru înţelegerea destinului culturii de aici. În literatură, într-un mod aparent paradoxal, această mistică aplicată în social şi literatura ei partizană vor duce la moartea lentă, vizibilă şi azi, a exerciţiului transcendenţei. Vom exemplifica această continuă întunecare a orizontului metafizic al omului modern, iremediabil atins de morbul unui materialism vulgarizant, la a cărui răspândire a contribuit şi Fundoianu, cu soarta prea tragică pentru a nu putea fi şi hilară a unei metafore poetice, în care se surprinde întreaga nostalgie originară a lui transcensus: „frumoasa fără corp“.

În avatarurile acestui metasimbol al iubirii transcendente se poate vedea nu doar degradarea transcendenţei ca motivaţie a actului scriptural, ci şi o istorie condensată a literaturii române, trecând de la Frumoasa fără corp (Eminescu) la Femeia de aer (avangardistul Constantin Nisipeanu) şi sfârşind tragicomic cu Femeia gonflabilă (la poeţii nouăzecişti).

Edificator, nu?

Radu Cernătescu
Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Literatura luciferică, Un anarhist în Sinagogă: Barbu Fundoianu