Ministerul fericirii

Ce iaște fericirea?

 În Etica nicomahică a lui Aristotel se prespune că fericirea (eudaimonia) ar fi motorul imuabil al vieții umane, supremul scop al oricărui individ, un spiritul (daimōn) bun (eu) care bântuie visele oamenilor și le determină, în viziunea Stagiritului, nu doar viața contemplativă, dar și implicarea în viața cetății, fericirea devenind un fel de barometru al democrației[1]. Ideea va fi dezvoltată în vremea contractului social, când fericirea individului cedează comunității o parte din visele ei, primind la schimb o fericire artificială, confecționată artizanal de gânditori momentului în scopul de a acoperi visele unei cât mai largi majorități. Și atfel, eudaimonia individuală, teoretizată cândva de Aristotel, se transformă intr-o fericire participativă, gestionată de un stat paternalist în numele unor concepte pur filosofice, precum: libertate, egalitate, fraternitate. La umbra lor, fericirea transcendentă a grecului antic, care mai credea că fericirea este motorul vieții morale și binele suprem al cetățeanului, a fost înlocuită de fericirea societății privită în ansamlul ei. Și pentru că fericirea socială trebuia să aibă un nume, i s-a spus prosperitate. Termen ambiguu și restrictiv, hedonic și mercantil, care nu poate acoperi toate frământările Stagiritului, cel ce se întreba cu îngrijorare că dacă se impun norme de viață fericită cetățenilor, oare nu există mereu riscul să rămână în afara persoane condamnate la nefericire? Pentru aceștia din urmă, statul modern a inventat un surogat de fericire pe care l-s numit protecție socială, mai mult o formă rudimentară de anestezie a conștiințelor.

Din păcate, comunismul a trivializat fericirea, făcând din ea o lozincă numai bună de fluturat într-un iluzioriu viitor „multilateral dezvoltat”. La rândul lui, neo-liberalismul a încorsetat fericirea în „îndatoririle” pe care statul i le strecoară cetățeanului turmentat de drepturi, iluziile pentru care el are mereu de luptat/ votat pentru a nu și le pierde.

Când fericirea stă la masă cu guvernul

În unele state, precum Buthan sau Emiratele Arabe Unite, există un minister al fericirii. Acest insolit departament guvernamental este menit să elaboreze programe și politici dincolo de ideologii, dar subsumate toate strict unui singur imperativ, de a face un număr cât mai larg de cetățeni fericiți. Nu știu dacă fericirea pe cap de locuitor este acolo mai mare decât, să zicem, în România, dar știu că politicile sociale[2] ale unor asemenea state și-au propus să armonizeze fericirea materială cu cea spirituală, obiectiv care nu se aude formulat explicit pe malurile Dâmboviței. În termeni pur aristotelici, acest nou tip de politică, numită „economia fericirii”, își propune să unească „fericirea secundară”[3], cea care decurge din ideologii și concepte, cu fericirea primară, a sufletului ce tânjește după virtutea desăvârșită, atributul considerat de Stagirit binele suprem al omului implicat în viața cetății. Redescoperim aici ideea, datorată aceluiași Aristotel, că o societate perfectă înseamnă „punerea în acord a vieții fiecărui individ cu virtutea desăvârșită (zoes teleias energeia kat’areten teleian)”[4]. Altfel spus, o morală sănătoasă este condiționată de fericire, iar o societate fericită este condiționată de moralitatea fiecărui individ.

Aducerea virtuților individuale din plan metafizic (religios) în plan social, ca niște superhuman skils[5], iată marea provocare a politicilor guvernamentale de împământenire a fericirii. Poate și de aceea, veți găsi în Emirate apologia progresului tehnic stând alături de apologia naționalismului cultural cel mai conservator. Astfel, conceptul generos de fericire ne arată că două ideologii diametral opuse pot încăpea într-un singur ideal. Cel al fericirii individului.

Din bunele practici ale acestor state citez[6] aici doar declararea creșterii calității serviciilor publice (învățământul, sănătatea) ca politică guvernamentală de diminuare a inechităților sociale și, implicit, de creștere forțată a fericirii pe cap de locuitor.

Patru argumente și o invitație

Cum s-ar putea armoniza un asemenea minister al fericirii cetățenilor cu realitățile din România?

În primul rând, prin acceptarea ca premiză politică a nevoii unei medieri între fericirea individului și existența unui stat birocratic, inert și refractar la problematica fericirii. Lui Josef K. din Procesul lui Kafka i-au trebuit 3 ani și 10 capitole ca să înțeleagă că odată intrat între rotițele ce articulează statul birocratic nu te așteaptă la final decât nebunia.

În al doilea rând, aș integra în acest minister al fericirii toți mediatorii care acum șomează sub titulatura pompoasă de „avocați în dreptul familiei”, transformându-i în petiționarii fericirii cetățeanului în raport cu opresiunea și nepăsarea statului de drept. Extinderea imediată a atribuțiilor acestora la Legea Contenciosului administrativ ar degreva instanțele de multe litigii apărute între persoane şi puterea publică. Dar mai ales, ar da încredere cetățeanului că puterea nu este și nu va fi discreționară, ca în Procesul lui Kafka, fiind supravegheată mereu, din proximitatea cetățeanului de rând de mediatorii democrației. Dar nu este acesta chiar rolul instituției Avocatului Poporului? – vor sări să vocifereze toți acei acare care își fac acum vacanțele la Miami și se consideră mai îndreptățiți decât alții la împărțit fericirea. Impotența unei astfel de instituții, vizibilă azi cu ochiul liber, este încă un argument pentru înființarea unui asemenea minister!

În al treilea rând, cum vi s-ar părea obligativitatea ca 112 să direcționeze toate petițiile cetățenilor către instituții și să urmărească, de pildă, aplicarea Legii 544, privind liberul acces la informațiile de interes public?

În al patrulea rând, aș pune în fruntea acestui minister filosofi de carieră, nu politicieni. Lor li se adresează Aristotel fiindcă doar ei pot înțelege că esența fericirii este chintesența tuturor politicilor create de om pentru om. Căci legile statului nu pot fi pentru cetățean decât o condamnare la fericire.

Aceste câteva argumente nu vor decât să arate cât de ușor se poate împământeni un Minister al fericirii pe malurile Dâmboviței. De aici încolo rămâne deschis orizontul angajărilor civice și este chemată să se manifeste imaginația creatoare a fiecăruia…

O rezoluție pentru mondializarea fericirii

 În anul 2012, Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția cu nr. 66/281/12.07.2012, a instituit ziua de 20 martie ca ,,Ziua Internațională a Fericirii”. Mai mult, rezoluția recunoaște importanța fericirii și a bunăstării ca obiective universale și ca aspirații ale vieții oamenilor din întreaga lume, cerând totodată „recunoașterea importanței introducerii acestor concepte ca obiective ale politicilor publice”[7]. Nu la urmă, rezoluția evidențiază faptul că, la nivel mondial, modelul preferat de dezvoltare trebuie să devină, după exemplul scandinav, o așa numită „economie a fericirii”, cea care pune în mijlocul policilor economice și sociale omul și fericirea lui.

Privită din perspectivă filosofică, Rezoluția face ca fericirea să redevină, ca în Eticile aristotelice, „sensul și scopul vieții, traiectoria și finalul existenței umane”. Altfel spus, el, omul, și nu legile, trebuie să primeze. Căci el, omul are tot dreptul, revenind la Aristotel, să urce pe „culmi de fericire și beatitudine (makarízomen kai eudaimonízomen)”[8].

Între gr. eudaimonía și sinonimul ei makaría, Evul Mediu a introdus o distanțare artificială pe care s-a întemeiat o întreagă schimbare de paradigmă politică. Asimilarea conceptului de stat de drept divin, cu ideea de legi imuabile, care provin (prin interpuși) de la Dumnezeu, a mutat scopul politicii dinspre moralitatea individului înspre moralitatea absolută a legilor, amintind mereu, cum formulează Sf. Ioan Gură de Aur în Omilia XXIII la Romani, că „Dumnezeu Însuși i-a înarmat pe magistrați cu putere… Dumnezeu se îngrijește de siguranța voastră prin ei” (112).

În paralel, diabolizarea fericirii terestre, văzută în Evul Mediu doar ca o „memorie a păcatului”[9], a scos fericirea din cetatea terestră și a mutat-o în cer, într-o utopică civitas Dei. Restricționarea fericirii la visio beatifica (Augustin) a făcut pierdută ideea aristotelică de fericire terestră (eudaimonía), substituită acum de makaría și, în transcripția lui latină, de beatitudo divina. De acum încolo, fericirea nu va mai fi binele imediat, ca în viziunea lui Aristotel, ci o sfințenie și o perfecțiune ce transferă visul fericirii în viața de apoi. Ulterior, dihotomia dintre civitas terrestra și civitas Dei a condus la diferențierea dintre omul cetății și omul pios. Altfel spus, dintre omul onest şi instruit, dedicat trup şi suflet, mai ales într-o democraţie, servirii cetăţii, pentru care fericirea este un scop cât se poate de terestru, și omul liber de obligaţii cetăţeneşti, retras întru studierea metafizicii, pentru care fericirea înseamnă ridicarea privirii spre cer. Despre aceste două tipologii, în fond, diametral opuse, vorbește și Sf. Ioan Gură de Aur într-o glosă pe marginea celebrului pasaj din Matei (22, 21): „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. În viziunea teologiei, omul social are un caracter dual. Pe deoparte este omul care îi oferă cu necesitate Domnului sufletul şi trupul omului, adică întreaga lui viaţă, de alta, este omul care, supus Cezarului, îi oferă acestuia din urmă doar taxele.

Rezoluția O.N.U. din 2012 propune o cale de mijloc între fericirea absolută și fericirea terestră, invitând toate statele membre la o meditație comună asupra conceptului de fericire. Căci, dezvoltarea nu poate fi durabilă fără readucerea în centrul tuturor politicilor a adevăratului beneficiar: omul, și fără a reaminti scopul său: fericirea. Rezoluția O.N.U. arată că eudemonocentrismul nu mai poate fi ocolit, și că datoria de căpătâi a tuturor guvernelor trebuie să fie scoaterea fericirii de la naftalina filosofică și punerea ei în practica politică.

Să nu uităm, deci, cum spunea un autor drag mie, Boethius, care îl reinterpreta pe Aristotel, că fericirea poate fi destinul omului, fiindcă ea face parte din însăși A.D.N.-ul omului: „Muritorii au mai presus de toate o singură preocupare. Ei ţes mereu un păienjeniş de ţeluri, şi deşi merg pe căi diferite, cu toţii se străduiesc să atingă unul şi acelaşi ţel: fericirea. Iată binele care odată atins, oferă certitudinea că nimeni nu mai poate dori nimic altceva. Acesta este într-adevăr binele cel mai înalt, care strânge într-însul toate lucrurile bune. Dacă i-ar lipsi vreun bine, nu ar mai fi cel mai înalt bine, fiindcă ceva care ar fi totuşi de dorit rămâne pe dinafară. În felul acesta, este clar că fericirea reprezintă starea de perfecţiune atinsă prin concentrarea a tot ceea ce e bine în ea. Toţi muritorii, aşa cum am mai spus, se străduiesc să o obţină pe diferite căi, fiindcă dorinţa pentru adevăratul bine este sădită de la natură în mintea omului, dar greşelile îl abat din cale, orientându-l spre un fals bine”…

[1] cf. Aristotel, Pol., 1325a, 16-25.

[2] v. UAE’s National Program for Happiness & Wellbeing, pe www.happy.ae/en

[3] Aristotel, Etica nicomahică, 1178a, 10.

[4] idem 1102a, 5.

[5] v. UAE Ministry of Happiness, Global Happiness. Policy Report 2018, p. 10.

[6] cf. idem, p. 11.

[7] Rezoluția, la http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=%20A/RES/66/281

[8] Aristotel, Etica nicomahică, 1101b, 22-24; cfr. Etica eudemică, 1219b, 13-16.

[9] Augustin, Confesiuni, X, 20.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s