Horticultura îngerilor

Comunicare, Universitatea de Vest Timișoara

Grădina trandafirilor persani

În imaginarul artistic european, grădina desfătărilor (hortus voluptatis) a rămas un topos insuficient explorat și nimeni nu a observat că aici se ascunde sub un văl romantic o schimbare de paradigmă a întregii gândiri occidentale. Dintr-un mundus arhetypus care proiecta ideile pe cer, romanticii au făcut o mistică a senzațiilor, propunând ca Absolutul să fie văzut și chiar mirosit aici, jos, lângă noi. Despre această exaltare romantică și despre fructele ei literare avem a vorbi în cele ce urmează, analizând înainte de toate solul ideologic din care a crescut motivul grădinii desfătărilor.

Să observăm mai întâi că în Evul Mediu târziu, influența culturii bizantine s-a manifestat în Occident până în domeniul peisagisticii, acolo unde utilitarismul clasicului pervóli grecesc a fost brusc abandonat, grădina monastică de zarzavaturi, fructe și plante de leac fiind înlocuită de grădini florale, cu trandafiri exotici și plante ornamentale. Noul agro hortulano avea menirea să încânte nobilele simțuri văzul și mirosul (visus et odoratus), cum explică Sf. Albert cel Mare în tratatul său horticol Despre vegetație (c. 1250): „Nu sunt mari foloasele pe care le dau locurile cultivate pentru fructe, ele doar oferă plăcere, deloc elevată, care mai degrabă le reduce la nimic. Altul e cazul terenurilor care ne delectează două din cele mai de seamă simțuri, văzul și mirosul”[1].

Trecerea de la hortus nutritiva la admirația pentru grădina sensitiva surprinde momentul distanțării de platonism a lumii occidentale, cu entuziasta descoperire a lui Aristotel. O distanțare vizibilă până în horticultură, acolo unde se renunță acum la utilitatea strict teoretică a influentului Herbarium Apuleii Platonici (sec. IV), o apocrifă atribuită unui autor, (Pseudo) Apuleius, considerat discipol al lui Platon. Să nu uităm, din simțuri, îndeosebi din văz, Aristotel făurise încă din primele paragrafe ale Metafizicii sale un instrument al memoriei și, prin extensie, al întregii cunoașteri umane. Adusă pe tărâm teologic de Sf. Augustin, aristotelica iubire de senzații (aesthesís) echivala acum cu descoperirea naturii ca loc propice pentru chemarea omului în afara lui, simțurile conferindu-i memoriei umane consistența și măreția unui sanctuar: „Ce fel de sanctuar ţi-ai construit Ţie acolo? Tu care ai dat memoriei mele această vrednicie ca să rămâi în ea” – îl întreabă Sf. Augustin[2] pe Creator, făcând din răspuns și din anámnesis cheia întregului mister liturgic.

Ilustrată de noile grădini abațiale, grădina desfătărilor va deveni un sanctuar dedicat biografiei celeste a omului, ea dovedindu-i prin văz și prin miros că Paradisul încă face parte din memoria sa afectivă, desfătarea simțurilor fiind mai mult decât o amintire a Paradisului, o întărire a credinței în viața de apoi: „când îmi aduc aminte de Tine, acolo Te găsesc şi mă desfăt întru Tine”[3].

Grădina în formă de uter

Ca un veritabil grădinar, Sf. Albert cel Mare descrie într-un capitol din De vegetabilibus[4] etapele obținerii acestei grădini pline de culoare și miros divin, care leagă pământul de Paradis și pe care el o numește viridantia sive viridaria (grădină sau parc plin de verdeață)[5]. Gânditorul creștin nu uită să lege această grădină de o etimologie mistică, întărind astfel, o dată mai mult ideea că parfumul grădinilor mănăstirești coboară direct din cer. Astfel, sfântul horticultorl susține că hortus (grădină) trebuie să-i amintească omului de originea (ortus) lui divină, de acel uterus feciorelnic care a fost sursa noii sale vieți. De aici înainte, orice hortus voluptatis va avea o intrare principală și o formă rotundă, forma de uterus amintind vizitatorului că grădina paradisiacă îi era consacrată Feciorei, iar intrarea în ea echivala cu o întoarcere în Paradis. Astfel, Maria hortus a devenit, cum spune Sf. Albert, grădina în care fiecare floare pictează frumusețea Mariei (Maria picturata omnium florum speciositate)[6], ca o promisiune că întreg pământul va deveni o mare grădină, o Maria terra, terra beata, împlinind fericirea pe care i-a promis-o omului pericopa despre Grădina Edenului (Gen., 2, 8).

De la Albertus Magnus, prin Petrus de Crescentiis și al său Opus ruralium commodorum (c. 1306), grădina rotundă, fără ziduri, dar plină de paradisiace culori și miresme va deveni modelul tuturor grădinilor mănăstirești. Cu ajutorul lui Pierre d’Auvergne, rector al Universității din Paris și autor al unei Sententia super librum ‘De vegetalibus et plantis’ (c. 1290)[7], grădina proiectată de Sf. Albert intră în visul oricărui student la teologie. Mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, agricultura celestă va deveni și pretext pentru o pierdută cunoaștere ocultă, teorie dezvoltată de cabalistul Paul Ricci în cele patru volume din De coelestis agricultura (1541). De exemplu, în agricultura celestă a lui Ricci (pseudonimul evreului convertit Sebastiano Stamler), „râul care iese din Eden”[8] nu ar fi decât înțelepciunea lui Dumnezeu, care irigă „grădina regatului ceresc (hortus regnum)” și ajunge pe pământ ca sapientia terrena, devenind aici izvorul (fons sapientiae) căutat de muritori.

La umbra teiului din rai

Dintr-un spațiu strict teologic, grădina care umaniza cerul și îl cobora pe pământ ajunge un important motiv narativ. Transferată în literatură, grădina desfătărilor păstrează aici din biografia ei teologică tot parfumul florilor din rai. Așa de exemplu, în cântul XVI din Ierusalimul eliberat (1581)[9], Torquato Tasso ne prezintă o „frumoasă grădină (il bel giardin)” plină de „felurite flori, de arbori și de verdeață (fior vari e varie piante, erbe diverse)”, menită a desfăta ochii (in una vista offerse) celor care ajung în paradisul fecioarei Armida.

În toate transcripțiile literare ulterioare, grădina desfătărilor își păstrează glosele ei paradisiace. De ele se folosește Shakespeare pentru a creiona „grădina plină de garoafe roșii (garden rich in gillyvors)” din Winter’s Tale. Mai mult, grădina care se deschide pe pământ pentru a arăta intrarea în cer ajunge în literatură cu tot cu trimiterile ei la uterul feminin, ca semnalare a acelei terra beata promisă de omonimia hortusortus și propusă cândva de Sf. Albert. Astfel de referiri genitale găsim la grădina în care se ține adunarea femeilor din povestea zilei a treia din Decameronul lui Boccaccio, dar și în idilica „grădină a lui Adonis” cântată de Spencer în cânturile VI & VII din The Faerie Queene, III, unde „o mie de mii de tinere goale” (v. 282) îl așteaptă pe erou.

Din grădina frumos mirositoare a mănăstirilor postcarolingiene nu putea lipsi teiul (tilia arbor), căruia Sf. Abert cel Mare îi dedică paragrafe întregi în tratatul său. Dincolo însă de faptul că teiul are „flori mult mai mirositoare (floribus magis aromaticum)”, el trebuia apreciat, cum spune eruditul doctor universalis, și pentru umbra lui mai deasă și mai odihnitoare decât a altor arbori (umbra sua est convenientior quam umbrae aliarum arborum)[10]. Sunt însușirile care vor însoți teiul în peregrinările lui livrești. De exemplu, în poemul Teiul (Der Lindenbaum), transformat în lied de Schubert, Wilhelm Müller (1794-1824) se imaginează dialogând cu teiul de la fântână, la umbra căruia poetul visase în tinerețe „atât de multe vise dulci (So manchen süßen Traum)”. În paranteză fie spus, Goethe face o trimitere aproape directă la acest lied celebru în epocă, punându-i pe țăranii din Faust I (v. 948-949) să cânte și să danseze sub un falnic tei. Cât despre legătura teiului și a grădinilor romantice cu universul teologic, avem la îndemână poema Dans ce jardin antique, în care Victor Hugo ajunge să compare teii cu niște preoți, iar floarea lor cu o cădelniță ce sfințește amintirea copilăriei omului.

Tributar tratatului de botanică al Sf. Albert cel Mare, manualul grădinarului englez de la începutul secolului XVII se va numi, cum altfel?, Paradisul terestru (1629). El va consacra teiul ca pe „unul din cele mai frumoase spectacole pe care ochiul meu [al autorului] l-a văzut vreodată la un copac”[11]. Să adăugăm doar că teiul din Paradis nu trebuie confundat cu un arbor philosophicus, el nefiind simbolul cunoașterii luciferice, ci al desfătării și al odihnei paradisiace.

Eminescu în grădina desfătărilor

Consacrarea teiului ca arbor paradisiac se vede poate cel mai bine dintr-un cântec popular german din secolul al XV-lea, intitulat Crește-un tei în împărăția cerurilor (Es steht ein Lind’ im Himmelreich), cântec cules în 1853 de profesorul Karl Weinhold[12] și catalogat drept colind de Crăciun: „Crește-un tei în Paradis/ Și pe crengile-nflorite/ Îngerii cu glasuri sfinte/ Cântă slava lui Isus &c.  (trad. aut.) ”.

Și în poezia populară românească, teiul aparține de o dendrologie celestă, fiind prezent ca un arbor sfânt (de ex., în colindul Se sfădea bradul cu teiul). Relicte ale legăturii teiului cu cultul creștin sunt încă vizibile în duminica Pogorârii Duhului Sfânt, când se binecuvântează în biserici ramuri de tei înflorit. În poezia lui Eminescu, „teiul vechiu și sfânt” este un motiv recurent și direct relaționat vieții veșnice. A se vedea, ca exemplu, Nu voi mormânt bogat: „Deasupra-mi crengi de tei/ Să-şi scuture floarea”. Încărcat de conotații paradisiace, un tei „înalt și vechi” străjuiește idila din Făt-Frumus din tei, acolo unde cei doi protagoniști recompun perechea originară într-o tainică grădină paradisiacă aflată „pe cărări pierdute-n vale”.

Tot într-o vale este localizată și grădina desfătărilor din Fata-n grădina de aur: În vale stearpă, unde stânci de pază/ Înconjurau măreață adâncime,/ Clădi palat din pietre luminoase,/ Grădini de aur, flori de-ntunecime;/ Iar drumul văii pline de miroase/ Afar de el nu-l știe-n lume nime”. Rămânând în universul eminescian, mirifica grădină de pe insula lui Euthanasius, care îmbată simțurile lui Ieronim, în Cezara, este o altă iterație a motivului grădinii desfătărilor. Un topos poetic care a calchiat cândva un topos real, anume: grădina paradisiacă proiectată de Sf. Albert cel Mare aici, jos, pe pământ, ca un apel al memoriei umane la originile ei divine. Din toată această horticultură paradisiacă nu putea lipsi „izvorul cu apă foarte limpede (fons purissimus)”, pe care sfântul grădinar cerea să fie construit în centrul grădinii, probabil, ca o amintire a râului din Rai (Gen., 2, 10): „dacă este posibil, un izvor foarte limpede care cade pe pietre să fie deviat în mijloc (Si autem possible sit, fons purissimus in lapide receptus derivetur in medium)”[13].

Încheiem istoria grădinii desfătărilor cu unul din calcurile eminesciene, ca un semn peremptoriu că în toată această topografie paradisiacă a poposit cândva și poetul nostru: „Ajunse-o vale mândră și frumoasă,/ Părea că-i chiar grădina lor de-acasă/ …/ În mari grădine i se arătă lui/ Izvorul viu, ce cade, vrând să salte./ El se mira cum toate-astfel a fi pot:/ Grădine, rediuri, lacuri, ziduri, șipot” (Fata-n grădina de aur).

Note:

[1] Sunt autem quedam utilitatis non magnae aut fructus loca, sed ob delectationem parata, quae potius cultus carent, et ideo ad nulum dictorum agrorum reducuntur. Haec autem sunt, quia ad delectationem duorum maxime sensuum praeparantur, hoc est visus et odoratus – Albertus Magnus, De vegetabilibus, VII, 1, 14, §119, în ed. Berolini, 1867, p. 636.

[2] Augustinus, Confessiones, X, 25.

[3] ibidem.

[4] Albertus Magnus, op. cit, VII, 1, Capit.  14: De plantatione viridariorum, §119-125, p. 636-638,

[5] idem, p. 636.

[6] Albertus Magnus, Maria terra, în Opera omnia, 36, în ed. L. Vivès, Parisiis, 1898, p. 400.

[7] Petrus Alverniensis, Sententia…,  în Ms. Paris, Bibl. Nat. lat. 16.097, f. 204r-225v.

[8] cf. P. Ricius, De coelestis agricvltvra, vol IV, Augustae Vindelicorum. H. Stayner, 1541, f. 119v.

[9] T. Tasso, Gerusalemme liberata, XVI, 65 sq.

[10] cf. Albertus Magnus, De vegetabilibus, VI, 1, 34, §233, p. 457.

[11] J. Parkinson, Paradisi in Sole, Paradisus Terrestris…, London, 1629, p. 610.

[12] K. Weinhold, Weihnacht-Spiele und Lieder aus Süddeutschland und Schlesien, Graez, 1853.

[13] Albertus Magnus, De vegetabilibus, VII, 1, 16, §125, p. 638.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s