Karl Marx și Piatra Filosofală

Viața românească nr. 4/2018

Aurul filosofal și circulația banilor lichizi

Începând cu articolele de tinerețe din Neue Rheinische Zeitung și până la postuma Ludwig Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane (1888), o curioasă apetență pentru termenii alchimiei grevează mult trâmbițata seriozitate științifică a autorului lui Das Kapital. Sintagme precum „piatra filozofală”, „elixirul vieţii”, „retortă”, „alchimie”, au devenit grațioase ridicări din umeri pentru exegeza canonică, care s-a grăbit să le expedieze în glose ca metaforele poetice ale unui geniu multilateral-dezvoltat. Un exemplu de folosire a acestui dublu limbaj vine chiar din Capitalul (1867), acolo unde „retorta alchimiei”[i] trebuia să explice transformarea capitalului în bani! Dar poate cea mai hilară întâlnire a termenilor alchimici cu teoria marxistă a prețurilor vine din Contribuții la critica economiei politice (1859), unde Marx spune: „Forma fluidă a avuţiei şi forma ei pietrificată, elixirul vieţii şi piatra filozofală, se ciocnesc cu înverşunare una cu alta, ca în alchimie”[ii].

Încercând să înțelegem altoiul de misticism pe trunchiul materialismului științific, am ajuns la concluzia că obsedantele lexeme ascund mai mult decât „vasta curiozitate” la care trimite exegeza partinică. Ar fi vorba aici, în supraviețuirea jargonului alchimic, de amintirea unei filosofii antisistem crescută, cum vom vedea, din critica materialistă a alchimiei spirituale.

Când alchimiștii fabricau bombe și chimiștii fabricau Capitalul

Pentru autorul lui Das Kapital, distanța de la chimie la alchimie este cât distanța de la revoluția social-științifică la anarhiștii de profesie, inculți și iraționali, pe care Marx îi numește zâmbind „alchimiștii revoluției”[iii]. În cazul său, critica alchimiei mistice nu ține atât de poziționarea materialistă a lui Marx, cât de disputa contextual-istorică produsă în alchimie de Iluminism.

Să ne amintim că la mijlocul secolului al XIX-lea, palida revigorare a interesului pentru alchimie purta numele lui Cyliani, un alchimist minor care a rescris[iv] într-un Hermes dezvăluit (1832) rețeta transmutării metalelor, adăugând[v] exaltat că a făcut să circule pe piață un aur „obținut prin arta filosofală” mai bun chiar decât cel extras din minele din Peru. Când apare broșura romanticului Cyliani, alchimia spagyrică încă se lupta cu chimia „infantilă și flogistică” (Marx dixit)[vi], care abia visa să capete statutul de știință. Mai mult, chimia era considerată o disciplină teoretică minoră și studiată în facultățile de filosofie, după teoria lui Liebig că orice disciplină care se ocupă de antica physis este filosofie. Suntem la momentul, astfel sintetizat de Marx, când „fără ştirea alchimiştilor, care încercau să fabrice aur, se năștea chimia”[vii].

Între chimia filosofică și alchimia practică, linia de demarcație era foarte volatilă și ea se numea, cu un termen la modă atunci, magie transcendentală (Papus). În baza ei, alchimiei i se imputa că are rădăcinile în cer și că se sprijină pe teorii de consistența divinității. „De altfel – comentează Marx – există o legătură foarte strânsă între alchimie şi religie. Piatra filozofală are multe însuşiri asemănătoare celor di­vine, iar alchimiştii greco-egipteni din primele două secole ale erei noastre au contribuit şi ei la elaborarea doctrinei creştine, după cum dovedesc datele furnizate de Kopp şi Berthelot”[viii].

Marx de dinainte de Marx

E evident că, în numele unui sacrosanct materialism științific, Marx nu se putea plasa decât de partea noii chimii. De aici privește el aplaudând frenetic deconvertirea alchimiei, iar citarea chimistului Hermann Kopp este cât se poate de elocventă. Autor al unei monumentale Istorii a chimiei în 4 volume, Kopp a dedicat un capitol special istoriei alchimiei, taxând aici[ix] drept toxice deșeurile ei mistice care încă circulă ca un păcat prin venele poporului german în materialistul secol XIX.

Deconvertirea alchimiei începuse însă cu mult înainte. La anul 1712, de exemplu, apărea la Stockolm Actorum Chemicorum Holmensium, unul din primele manuale de chimie de laborator din lume. Cu un an mai înainte, doi editori publicau la Paris o critică teoretică la adresa alchimiei sub forma unui Examen al principiilor alchimiștilor asupra Pietrei Filosofale (1711)[x]. Rară și singulară, cartea aceasta de filosofie antispagyrică, dacă se citește atent, pare atât de subversivă și de inovatoare încât e de înțeles de ce autorul nu a vrut să o semneze. Căci, admirator al filosofiei naturale pe care o teoretizase Newton în Principia mathematica (1687), filosoful necunoscut disimulează aici, sub faldurile limbajului alchimic și sub corsetul unei „vieți naturale”, un apăsat îndemn la… revoluție!

Doar fierul mai poate ucide regi și regine

Înainte de toate, autorul nostru face din teoria hermetică despre metale o voalată interpretare a ordinii sociale, asimilând explicit metalele cu oamenii, după teoria expusă de Jean de Meung în Romanul trandafirului[xi], despre similaritatea speciilor. De la același de Meung și ale lui Mustrări ale Naturii către alchimistul rătăcitor (versurile 594-600), preia ideea (notând doar: „după cum spun Alchimiștii”) despre ierarhizarea metalelor. Din împărțirea metalelor în perfecte și imperfecte, autorul face o simbolică trimitere la ierarhia socială. Mai exact, metalele care sunt „mai perfecte decât celelalte” ilustrează aici nobilimea, iar cele „și mai perfecte” (adică, aurul și argintul), pe Rege și pe Regina lui hermetică. Este o ierarhizare injustă, protestează autorul, admirator al lui Bernard de Mandeville și înainte mergător al utilitarismului lui Helvétius. Injustă pentru că „fierul (care este la Alchimiști cel mai imperfect dintre toate metalele) nu dă el, oare, tot ce îi trebuie vieții naturale? Puteți voi face uneltele cu care se lucrează pământul din aur, așa cum le faceți din fier?”[xii]. Apologia utilitaristă continuă cu multe alte foloase pe care „fierul le prezintă pentru viața naturală” și pe care metalele așa-zis nobile, îndeosebi aurul și argintul, nu le pot oferi, pentru că ele „nu dau nimic” vieții naturale. Cu toată evidența utilității fierului (mutatis mutandis, a lucrătorului manual), „un Alchimist – spune cu mâhnire autorul – va pretinde cu totul altceva, și va spune că toate aceste foloase mărunte și servile sunt mult sub noblețea aurului, care este Regele metalelor [subl. aut.]”[xiii].

Reeducarea Alchimistului stă însă în puterea piatrei filosofale, care dacă poate transmuta metalele imperfecte în metale perfecte, poate, la o adică, acționa și invers, transformând metalele așa-zis nobile în fier și făcându-le astfel cu adevărat folositoare „vieții naturale”. Nu ar mai fi vorba aici de piatra filosofală propriu-zisă, cu „însușirile ei divine” pe care le dezavuează Marx, ci de ceva cu mult mai palpabil și mai imediat: revoluția. A asimila piatra filosofală cu fermentul revoluției și a face din ea „un foc pur, care purifică totul, ceea ce face perfecțiunea lucrurilor”[xiv], iată propunerea subversivă a filosofului necunoscut. Iar atunci când închizi cartea parcă auzi uralele Glorioasei Revoluții de la 1688, cea care a impus peste Canal Declarația drepturilor omului

De veghe la arcane

Nu avem niciun motiv să credem că Marx a cunoscut Examinarea filosofului francez, dar cu siguranță au ajuns pînă la el rumori despre această piatră anti-filosofală. Rumori amplificate în subteranele Iluminismului, care s-au numit rozicrucianism și masonism, acolo unde piatra anti-filosofală a coagulat simboluri hermetice, idei revoluționare, tendințe utilitariste, totul pe un suport materialist desprins din newtoniana philosophia naturalis care a pregătit triumful noului raționalism științific. Ea este piatra pe care au fasonat-o Fichte, Goethe, Schelling, Shelley și Blake, fără a-i uita pe Marx și cercul lui de „doctori ai revoluției”. Datorită lor, arcanele alchimiei au rezistat până târziu în istoria filosofiei, fie că au fost folosite critic, ca Marx, fie apologetic, ca Böhme, care a împrumutat în Aurora sa numeroase simboluri alchimice din opera lui Paracelsus. Este același Böhme admirat de Hegel și recunoscut de Marx ca „mare filosof”. El ar putea fi un alt exemplu de felul cum tot acest mixtum compositum numit alchimie a alimentat periodic gândirea umană. Fie cu metafore, ca în cazul lui Marx, fie cu idei eretico-ermetice ca în cazul necunoscutului autor al Examinării principiilor alchimiștilor asupra Pietrei Filosofale.

[i] v. K. Marx, Capitalul, I, în Marx-Engels, Opere 23, 1966, p. 127, v. et p. 227.

[ii] Marx-Engels, Opere 13, 1962, p. 122, v. et 140, 144.

[iii] cf. Marx-Engels, Opere 7, 1960, p. 294.

[iv] inspirată de Des Hermes Trismegistos wahrer alter Naturweg…, Herausgegeben von einem achten Freijmaurer I. C. H., Leipzig, 1782.

[v] v. Cyliani, Hermès dévoilé, Dédié à la postérité, în ed. Chacornac, Paris, 1915, p. 58.

[vi] Marx-Engels, Opere 21, p. 278.

[vii] Marx-Engels, Opere 13, p. 140.

[viii] Marx-Engels, Opere 21, p. 284.

[ix] cf. H. Kopp, Geschichte der Chimie, II, Braunschweig, 1844, p. 259.

[x] Examen des principes des alchymistes sur la Pierre Philosophale, Paris, D. Jollet & B. Girin, 1711.

[xi] cf. J. de Meung [Le Roman de la Rose, III, 1376-1381], apud Examen des principes…, p. 78.

[xii] Examen des principes…, p. 15-16.

[xiii] idem, p. 18.

[xiv] idem, p. 239-240.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s