Petrarca în fața Columnei lui Traian

Rev. România literară nr. 52/2017, p. 24

Petrarca at RomeTurist prin capitala lumii”

Petrarca ajunge întâia oară la Roma în februarie 1337. Obositoarea călătorie de la Avignon nu i-a putut diminua entuziasmul întâlnirii cu cetatea pe care a numit-o mereu „aurea Roma”, delimitând astfel un topos imaginar în care timpul eroic al antichităţii îi dăduse întâlnire marelui poet. Și chiar dacă orașul era în ruine și renumele Parisului îl întrecuse demult, Petrarca se va încăpățâna să numească „Roma adevărata capitală a lumii (Roma vero mundi caput)”, ca în Apologia contra Galli calumnies[i]. Trebuie spus că, în contemporaneitatea lui Petrarca, din vanitoasele appellationes consacrate Romei de eulogia antică nu mai rămăseseră în mentalul colectiv decât palidele nostalgii ale unor călători erudiţi, iar din viaţa lui Scipio și Cezar, două exemple numai bune de subliniat decăderea Romei antice. Nu întâmplător, sintagma caput mundi fusese folosită în Evul Mediu cu precădere de autori străini care au cunoscut de visu ruinele Romei imperiale, de la spaniolul Isidorus („aurea Roma, caput gentium” – Hist. de reg. Goth…, Prologus, 4) şi englezul Alcuinus („Roma caput mundi, mundi decus, aurea Roma– Carm. IX, 37), până la germanul Honorius Augustodunensis, cu ale lui De imagine mundi libri tres (I, 28, în MPL 172, col. 129). La toți aceşti străini, comparaţia dintre capitala lumii şi ruinele Romei medievale ascunde și satisfacția răzbunătoare a popoarelor barbare, cucerite cândva de romani, care se întreceau acum în a sublinia decăderea „capitalei ce a înflorit odinioară sub Cezar”, devenită un oraş lipsit de măreţie, „acum neimportant şi banal, o ruină a marii Rome”, cum o spunea pe la 1210 poetul englez Galfridus de Vinosalvo: „Roma, caput mundi, sub Caesare floruit olim; […] Nunc minor est solito, periit pars maxima Romae (Carmina 6).

Chiar înainte de a pleca la Roma, într-o scrisoare trimisă din Avignon, pe 21 decembrie 1326, Petrarca ţine să-i amintească bunului său coleg și prieten Giacomo Colonna cât de mult şi-a dorit el să vadă Roma în pofida dezamăgirilor care l-ar aştepta acolo: „Nu poţi să înţelegi cât de mare e în mine dorinţa de a contempla acel oraş care este, chiar şi în paragină, efigia străvechii Rome (Credi non posset quantum urbem illam, desertam quamvis et veteris effigiem Romae spectare cupiam, quam nunquam vidiEpistolarum de rebus familiaribus, II, 9)”[ii].

La Roma, Petrarca va locui chiar la familia Colonna, cea mai influentă din oraş. De aici face el un amplu periplu arheologic, insistând nu atât pe concreteţea siturilor, cât pe topografia lor poetică, pe edificiile invizibile care dăinuie încă din vremea poeţilor antici și încă dau, în opinia lui Petrarca, măreţie acestui prezent căzut în ruină. Înnobilate de referințe culturale, ruinele delimitează o arheologie literară și îl fac pe poet să păşească într-o istorie pur subiectivă: „Aceasta este Via Sacra. Aici sunt colinele Quirinalis, Viminalis, Esquilinus, Caelius. Aici este Câmpul lui Marte, de aici mâinile lui Superbus [Tarquinus] au rupt macii [care au drogat-o pe Lucreţia]. Aici, trista Lucreţia, doborâtă de sabie, prin moarte fugit-a de adulter, lăsându-l pe Brutus să-i apere castitatea. Aici, Mucius şi-a ars mâna dreaptă în faţa armatei etrusce şi a ameninţătorului Porsenna. Și tot aici, urmându-l pe consul către libertate, oraşul şi-a alungat inamicul, pe fiul tiranului, până în mormânt. Aici, oameni bravi au refăcut distrusul Pod Sublicio, unde a înotat Horatius şi unde Tibrul a readus-o pe Clelia [prizoniera lui Porsenna] (Haec autem Sacra Via est. Hae sunt Esquiliae, hic Viminalis, his Quirinalis collies, hic Caelius, his Martius Campus et Superbi manibus decussa papavera. Hie miserabilis Lucretia ferro incumbens, et in mortem fugiens adulter, et lesae pudicitiae vindex Brutus. His minax Porsenna, et etruscus exercitus, et infestus erranti dextrae Mutius, et tyranny filius cum libertate concurrens, et hostem urbe depulsum ad inferos sequens consul, et fractus a tergo viri fortis Pons Sublicius, et Horatius natans, et Tyberis revehens CloeliamEpistolarum de rebus familiaribus, VI, 2)”[iii],

Când patria se află printre ruine şi mistere

Convins că „Niciunde Roma nu este mai puţin cunscută ca în Roma (Nunquam minus Roma cognoscitur, quam Romae)”[iv], Petrarca a încercat să facă în lunile cât a sta la Roma un tur complet al oraşului, vizitând aproape toate vestigiile lumii „de dinainte de a fi celebrat la Roma şi adorat de romani sfântul nume al lui Cristos (ante celebratum Romae et veratum Romanis principibus Christi nomen)”[v]. Printre obiectivele periplului său, Petrarca enumeră în scrisori: templul Fortunei, ridicat de Agrippa pe Esquilinus, Domus Aurea de pe colina Palatină, Columna şi palatul lui Antoninus de pe Via Apia, Columna lui Marcus Aurelius, templul Dioscurilor de pe Quirinalis, Porticul lui Pompei etc. Este un itinerarium haotic în care Columna lui Traian devine un punct de reper. De aici măsoară el distanţe, de aici priveşte în zare reţinând amănunte care denotă reveniri. Din surse livreşti, Petrarca ştie că monumentul acesta este mauzoleul singurului împărat roman care a primit dispensă pentru a fi îngropat intra muros: „Aici este Columna lui Traian, sub care, singur dintre toţi împăraţii, spune Eusebius, Traian a obţinut să fie înmormântat în cetate. De aici, la distanţă egală se află podul care mai apoi s-a numit al Sfântului Petru şi ruinele despre care se spune că sunt ale lui Hadrian şi pe care Sf. Augustin le numeşte palat (Haec Traiani columna, ubi ille unus omnium imperatorum, ut ait Eusebius, intra urbem est sepultus. Hic eiusdem pons qui Sancti Petri nomen invenit; et Hadriani moles, cui quaque subiectus est; quod Sanctus Augustinus castrum vocant)”[vi].

Semn al unei admiraţii pentru împăratul sub care imperiul a avut cea mai mare întindere, Traian reapare la Petrarca în numeroase iteraţii. Amintim aici doar Africa (II), Vita solitaria (CXXV), Del trionfo della fama (I, 123), Liber Augustalis, De remediis utriusque fortunae (II), etc. „Traianus meus”[vii], cum apare împăratul în corespondenţa lui Petrarca, nu se putea să nu aibă un capitol distinct în De viris illustribus (I), culegerea de vieţi ilustre începută de poet în 1337, la câteva luni după plecarea sa din Roma. Aici, într-un Prohemium, Petrarca ţine să-şi precizeze elecţia, susţinând că nu este atât colecţionar (collector) de date biografice, cât admiratorul (admirator) unor eroi trădaţi de memoria scurtă a contemporanilor săi.

În umbra ruinelor Romei, fantoma lui Traian și a celorlalți eroi antici, pe care Petrarca îi amintește drept „Patres Patrie”, îi vor fi şoptit poetului numele secret al Romei. Îl devoalase în secolul VI Ioannes Lydos, compilatorul care amintise într-un Minologhion (De mensibus, 73) că Romulus, ca pontifex maximus şi augur al Romei, i-a atribuit cetăţii trei nume. Unul a fost arhiştiutul Roma, numele politic al cetății, altul a fost Flora, numele ei hieratic, iar cel de-al treilea a fost Amor, anagrama şi numele secret al cetăţii de pe Tibru. Cu această conotație mistică, Roma se identifică la Petrarca cu amor și devine, ca amor patriae (amor della patria), o temă recurentă în scrierile lui. Marcat de exaltarea lui Petrarca, secretul lui amor a contaminat cu un avânt naţionalist toată literatura peninsulară. De la Goselini şi al lui Amore della Patria (1604), până la Benedetto Croce, L’amore verso la patria (1947), iubirea pentru Roma şi trecutul ei glorios va ajunge să susţină mitul naţional al Marii Italii. Inevitabil, motivul amor della patria a beneficiat şi de ilustrări grafice, cea mai cunoscută fiind gravura cu același titlu, autor Giuseppe Cesari, din celebra Iconologia (1613) apartinand lui Cesare Ripa. Figurat aici ca Anchise, tatăl lui Eneas, întemeietorul Romei, Amor della patria ţine în mână o cunună de stejar şi una de lauri. Cea dintâi este destinată eroilor și le cinstește forţa şi curajul, cealaltă, poeţilor care şi-au cântat în versuri patria. Împreună, cele două cununi simbolizează „gloria şi faima” pe care patria le întoarce celor care o iubesc şi o apără cu pana ori cu arma.

Semn că tema gloria et fama l-au preocupat în mod deosebit pe Petrarca este un dialog din Secretum (III) purtat între poet și Sf. Augustin, teologul chemat pentru a legitima întreg demersul clasicist al poetului. Aici, Sf. Augustin atenționează că atât gloria, cât și faima pot perverti sufletele (animos dehortantur) daca se pierde din vedere că obiectul iubirii trebuie să fie si sa rămână patria şi nu gloria în sine (ab amore glorie). În paranteză fie spus, laurii din mâna patriei recunoscătoare pot fi, în mai sus amintita gravură a lui Cesari, o directă trimitere la Petrarca, poetul laureat care, iubind Roma, a militat mereu pentru întoarcerea papei din „captivitatatea babiloniană” şi renaşterea aici a gloriei din vremea lui Scipio, Cezar şi Traian.

În 1341, în inima Romei, în Palazzo del Quirinale, foarte aproape de Columna lui Traian, patria recunoscătoare l-a încoronat pe Petrarca ca magnus poeta et historicus. În discursul de mulţumire (Collatio laureationis), o temă va reveni obsesiv. Este vorba de același amor patriae, susținut de data aceasta de erudite citate din poeţii latini, în marginea cărora Petrarca îşi pune întrebarea: „iubirea de patrie învinge? (vicit amor patriae? – Collatio, VI, 2)”. Prin răspunsul dat, laureatul ne trimite la Virgilius, care spusese explicit: „iubirea de patrie şi dorinţa copleşitoare de faimă va învinge (vincet amor patriae laudumque immensa cupido)”[viii].

În contextul acestei mărturisiri de credinţă, nu poţi să nu te întrebi dacă l’amor cortese, la care este redusă azi toata poezia petrarchistă, nu a obturat cu prejudecăţi și teme frivole adevăratul amor cântat de Petrarca. Vorbim de acel înălţător amor patriae despre care poetul ajunge să dicute cu Sf. Augustin în prea puţin înţelesul text filosofic Despre conflictul secret al durerii mele (De secreto conflictu curarum mearum, III). Numite pe scurt, Secretum, dialogurile acestea vorbesc despre „amor şi glorie” ca despre „cele mai mari bunuri” ale oricărui cetățean ce „trăieşte doar pentru iubirea de patrie, decis să-şi dea şi viaţa pentru ea (solus amor patriae in hac sibi vivendum esse, pro hac moriendum statuit)”[ix].

Din perspectiva acestui patriotism fără de țară, putem concluziona că pribeagul Petrarca a iubit Roma şi ruinele ei cu mult înainte de a le vizita. Departe de Columna lui Traian, faima eroilor şi poeţilor antici făcuseră deja din caput mundi patria lui spirituală. O himeră iubită, dar niciodată atinsă. Asemeni Laurei de Sade.

[i] în Fr. Petrarca, Opera, quae extant omnia, Basileae, S. Henricpetri, 1581, p. 1069; mai departe, Opera omnia.

[ii] în Opera omnia, p. 602.

[iii] în idem, p. 658.

[iv] ibidem.

[v] idem, p. 659.

[vi] idem, p. 658.

[vii] Fr. Petrarca, Epist. variorum, II, în Opera omnia, p. 975.

[viii] Virgiliu, En., VI, 823, apud Petrarca, Collatio, VI, 2.

[ix] Fr. Petrarca, Hortatoria ad Nicola Laurentii , în Opera omnia, p. 539.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s