Metafizică & homosexualitate în Renaștere

Rev. Viața românească nr. 11-12/ 2017, p. 84-91

IMG_2349Autopsia geniului

In anul 1494 murea la doar 31 de ani filosoful şi misticul, teologul şi cabalistul, retorul şi poetul Pico della Mirandola, geniul despre care Machiavelli va spune o generaţie mai târziu că a fost un „om aproape divin (uomo quasi che divino)”[1]. El a fost eruditul (cunoştea latina, greaca, ebraica, aramaica, araba) care a dat la doar 23 de ani manifestul Renaşterii, celebrul text Despre demnitatea omului (1486), „discursul distins (oratio elegantissima)” care a înfrăţit îngerii religiei creştine cu fantomele religiilor de mistere întru slava şi mărirea singurei fiinţe asemeni lui Dumnezeu: omul. E vorba de homo sagax, de omul iscoditor care caută, cum spune Pico, adevărurile imuabile ale acestei lumi minunate, convins fiind că „Deja preaînaltul tată, arhitectul Dumnezeu, a construit după legile ascunse ale înţelepciunii lui această casă lumească a divinităţii, acest maiestuos templu pe care îl vedem (Iam summus Pater architectus Deus, hanc quam uidemus mundanam domus diuinitatis, templum augustissimum, arcanae legibus sapientiae fabrefecerat)”[2].

În opinia lui Pico, adevărurile imuabile justifică nu doar teologia creştină, ci şi arta clasică şi mitologia păgână, în toate vorbindu-se de aceeaşi înţelepciune care îşi are originea în cerul comun. Această simpatie pentru lumea necreştină se spune că l-ar fi ucis pe Pico cu braţul lung al Bisericii. Cel mai fervent susţinător al acestei teorii este istoricul Silvano Vinceti, autorul volumului Crime şi mistere din trecut (2008), unde se arată cu degetul când[3] spre secretarul lui Pico, Cristoforo da Casalamaggiore, când[4] spre kabbaliştii care, chipurile, ar fi fost angajaţi de cardinalul spaniol Remolines, canonicul intransigent ce nu s-ar fi mulţumit cu eliberarea autorului celor 900 de teze[5], declarate eretice în 1489 de Papa Inocenţiu VIII.

Pentru elucidarea presupusei crime, rămăşiţele pământeşti ale lui Pico şi ale unui prieten al său, poetul Angelo Abrogini, zis Il Poliziano, înmormântaţi împreună în basilica San Marco din Florenţa, au făcut în anul 2007 obiectul unei complexe investigaţii de antropologie medico-legală. Echipa de cercetători, condusă de prof. dr. Giorgio Gruppioni de la Universitatea din Bolonia, a ajuns la concluzia[6] că atât Pico, cât şi Poliziano au murit otrăviţi cu arsenic şi mercur, concentraţia acestor metale grele depăşind limita normală în eşantioane prelevate din unghii şi ţesuturi moi.

Obsesia unei crime îl va face pe Vinceti să caute noi argumente şi, în anul 2013, în cadrul unei conferinţe de presă, să declare că poate dovedi premeditarea, ţapul ispăşitor fiind acelaşi secretar al lui Pico, care l-ar fi otrăvit pe filosof la îndemnul lui Piero de’ Medici, nefericitul successor al lui Lorenzo Magnificul la conducerea statului florentin. Chiar dacă rămâne nebulos mobilul crimei, încă mai putem accepta că Piero II de’ Medici nu avea altceva mai bun de făcut decât să comande otrăvirea unui filosof (mort pe 17 noiembrie 1494) tocmai în ajunul unei revoluţii care îl va alunga definitiv pe principe din Florenţa (pe 9 septembrie 1494). Ipoteza devine însă de-a dreptul hilară dacă alăturăm otrăvirea lui Pico de cazul lui Poliziano, prietenul mort pe 28 septembrie. Nu există nicio circumstanţă care să implice familia Medici în moartea poetului ei de curte, mai mult, institutor chiar al lui Piero de’ Medici. Atunci, cum se explică faptul că acelaşi tip de otravă s-a găsit în corpul celor doi?

În opinia noastră, concentraţia mare de arsenic şi mercur arată cu degetul înspre un ucigaş în serie, înspre temutul Morbus Galicus, sau boala luetică, o pandemie care făcea ravagii în epocă. Simptomele bolii se tratau pe atunci cu arsenic (arsenicum) şi cu mercur (oleum mercurii).

Pe vremea când arsenicul era mai scump ca aurul

Încă din secolul VII, Paulus Aegineta vorbise în a sa Opus de re medica[7] despre proprietăţile antiseptice şi cauterizante ale arsenicului. În secolul X, renumitul practician Al-Zahrawi (Alsaharavius) îl folosea în tratarea bolilor genitale, atât sub formă de aplicaţie externă, cât şi ca purgativ intern. În celebrul Canon[8] al lui Avicenna, aresenicul apare printre cele mai recomandate remedii pentru ulceraţii (ulcera maligna), iar mercurul, administrat sub formă de auro rubeo (sulfura mercurică), este lăudat pentru proprietăţile lui cauterizante, fiind recomandat în boli de piele, iar mai târziu, în tratarea pustulelor luetice. În ciuda toxicităţii lor, atât arsenicul, cât şi mercurul au ajuns să fie considerate până târziu cele mai bune remedii în tratarea „bolii franţuzeşti”. Un reputat reprezentant al sifilidologiei americane încă administra pe la anul 1840 „pilule cu mercur şi un unguient pe bază de arsenic”, afirmând că „această metodă de tratamet, prin care efectele mercurului şi ale arsenicului sunt combinate, reuşeşte atât de perfect în aproape toate cazurile [de sifils] încât, după experienţa mea, este mai eficace decât oricare alt tratament”[9].

Un prieten şi mentor al lui Pico, l-am numit pe celebrul Marsilio Ficino, s-a ocupat de ceea ce el a numit medicina sacerdotală (sacerdos medicinam), adunând în Trei cărţi despre viaţă (De triplici vita, 1489) reţete, diete, talismane dintr-o medicină încă magică pe care ar fi practicat-o, cum spune Ficino[10] în Apologia finală, nu doar Hypocrates şi Galienus, dar şi Isus cu discipolii săi. Elogiul făcut de Ficino forţelor oculte, considerate cauza, dar şi remediul tuturor maladiilor omului renascentist, va pregăti apariţia medicinii spagyrice/alchimice, teoretizată o generaţie mai târziu de Paracelsus. Din Canonul lui Avicenna, Ficino a dezvoltat în cartea sa Despre viaţa sănătoasă (De vita sana), inclusă în tripticul de mai sus ca tratatul întâi, teoria despre melancolia produsă de bilă, găsind în această influenţă umorală o explicaţie pentru predispoziţia melancolică a omului de geniu, despre care vorbise Aristotel în Problemata (XXX, 1). În paranteză fie spus, un alt tratat care compune codexul ficinian: Despre obţinerea vieţii cereşti (De vita coelitus comperanda), îi era dedicat „mereu învingătorului, măritului Rege al Panoniei” Matthias Corvinus. Amănuntul sugerând că tripticul a făcut parte dintre cărţi comandate de bibliotheca Corviniana şi rămase neexpediate din cauza morţii subite a regelui, întâmplată în 1490.

Aşadar, Ficino a avut acces la Canon şi la observaţiile aviceniene despre miraculoasele proprietăţi curative ale arsenicului şi mercurului şi putem avansa ipoteza că el a fost cel care a recomandat tratamentul bolii de piele prietenilor săi, Pico şi Poliziano, colegii săi de la Academia Fiorentina.

Dar chiar au fost cei doi bolnavi de „boala franceză”?

O poezie despre scabie, bube, nebunie şi noroi

Se ştie că Poliziano a suferit în ultimii ani de viaţă de o misterioasă boală de piele, pe care el a numit-o mereu scabiem (în lat., ‘pruruit’), afecţiune care a trecut cu toate chinurile ei în două dintre poemele lui scrise în limba latină, Sylva in scabiem şi De scabie. Se vorbeşte aici într-un mod mai mult decât explicit de „nebunia şi plaga (rabiesque lues)”[11] care l-ar fi afectat pe poet. Partizanii unei interpretări metaforice nu pot explica brusca îmbogăţire a vocabularului poetic cu termeni medicali atât de specifici încât par mai mult decât o cunoaştere, par o obsesie, cum ar fi: sulfura viva (sulfura de mercur), spuma argenti (litargir), unguina (unguiente), fomenta (comprese), medicamina (leacuri medicale) etc:

„Nu-s de vreun folos nici mâna cu comprese medicale,/ Nici infuziile de plante băute din amarele pocale,/ Unguentele sau răşina de fistic, sulfura de mercur,/ Decoctul de litargir ce-amestecat adesea îl presar, sperând/ Umoarea-n membre din firicel să se prefacă-n fluviu, iar/ Grădina să fie verde şi fumăriţa să-nflorească în fâneţe/ S-aud al vieţii zbucium[12], pământul iar să se dezgheţe, şi/ Trupul plin de leacuri să-mi fie iar de bronz, ca-n tinereţe (Non medicae fomenta manus, non tristia prosunt/ Pocula et epoti numeroso e gramine succi,/ Unguinaque et lachrymae terebynthi et sulfura viva,/ Argenti spumae cinerisque immix(t)us acervo/ Conspersusque in membra latex fluvii ve propinqui/ Lympha natata diu, nepetae malvaeque virentes,/ Et fumus terrae et gelido sal fusus aceto/ Milleque iam fessis medicamina condita ahenis)” (A. Poliziano, Sylva in scabiem, 27-34 – trad. aut.).

Lucrurile se complică dacă amintim că numele lui Poliziano apare într-un interogatoriu luat pe 23 iulie 1496 de Ufficio della notte (magistratura florentină care funcţiona ca poliţie de moravuri) unui tânăr de 17 ani, Giovanni Bellacci. Acesta ar fi declarat sub jurământ că “[Mes]ser Angelo da Montepulciano [zis Poliziano], în prezent decedat, fost institutor al lui Piero de’ Medici, l-a sodomizat, o singură dată, chiar înainte de a muri”[13]. Acest „înainte de a muri” ridică însă un mare semen de întrebare despre veridicitatea denunţului, nici contactul cu sifilisul, nici cu scabia neputând rămâne fără urmări.

Orientarea sexuală a lui Poliziano nu ar trebui să ne mire. Într-un oraş de doar 40000 de locuitori câţi înregistra Florenţa în quattrocento, se menţionează[14] între anii 1432 şi 1502, cât a funcţionat l’Ufficio della notte, cca 16000 de cazuri de tineri şi bărbaţi denunţaţi pentru raporturi homosexuale. Dintre aceştia doar 2400 au ajuns să fie condamnaţi. Atât de răspândită era interzisa iubire homoerotică încât Savonarola a trebuit să îşi certe concitadinii, vituperând de la amvon: „Mare păcat este în acest oraş [Florenţa], şi vorbesc despre păcatul sodomiei (peccato della citta di Soddomma), pentru care Dumnezeu nu vrea să te vadă, o, Florenţă, de el fiind plin poporul şi mai ales clerul”[15]. Adunate într-un „Tratat cu privire la regimul şi guvernul oraşului Florenţa”, predicile ţinute de Savonarola în noiembrie şi decembrie 1494 vor ajunge să fie compendiul ideologic al revoluţiei anti-Medici din statul florentin. Printre rândurile înflăcăratelor predici, o exegeză pudibondă a citit, chipurile, profilul moral al unui altfel de Pico, pe care s-a grăbit să îl condamne ca imoral şi pidosnic. E vorba de o scurtă notă panegirică făcută de călugăr pe marginea Predicii VI[16], la doar câteva ore de la moartea lui Pico, în care călugărul ar fi susţinut că sufletul marelui umanist nu poate accede în Paradis, cel mult în Purgatoriu, şi asta doar datorită orientării lui sexuale neconforme cu dreapta credinţă. Citită însă dincolo de idiosincrazii, nota rămâne o cuminte referire la neclarităţile ideologice pe care Biserica i le-a imputat lui Pico. E vorba de cele 13 (din 900) teze neconforme cu catolicismul pentru care Pico a ajuns la închisoare şi, ulterior, în domiciliu forţat: „Reţineţi că predicatorul care a terminat predica a spus aceste cuvinte: Vreau să dezvălui un secret pe care nu am vrut să îl spun până acum, pentru că nu aveam atâta certitudine ca în ultima vreme. Fiecare dintre voi, cred, l-aţi ştiut pe Contele Giovanni della Mirandola, care a locuit aici în Florenţa şi a murit acum câteva ore. Vă spun că, pentru discursul către fraţi şi pentru unele lucrări bune făcute în viaţa asta, precum şi pentru alte discursuri, sufletul său este în Purgatoriu. Rugaţi-vă pentru el, pentru cel care a fost încetinit să nu ajungă la religie în această viaţă, aşa cum se spera, şi de aceea e în Purgatoriu”[17].

Pe când poliţia de moravuri mai citea filosofie

Dincolo de statisticile unei pandemii alarmante, trebuie subliniată aici o particularitate care individualizează homoerotismul quattrocento-ului florentin. La Florenţa, homosexualitatea a avut o dimensiune elitistă, cunoscând o mai mare incidenţă în mediile aristocratice și ilustrând aici vanitatea apartenenţei la o minoritate nu atât socială, cât spirituală, cea care va adopta moda unei, ca să fac o glumă, gaya scienza. Este bine ştiut faptul că în Florenţa, cei cu bani şi relaţii scăpau de braţul lung al Bisericii, statisticile arătând o enormă diferenţă între numărul cazurilor înregistrate de ufficiali della note şi numărul condamnărilor pentru sodomie. Diferenţa contorizează tocmai această elită aristocratică ce practica sub imunitatea rangului o mistică a iubirii homosexuale. În plus, spre deosebire de Spania, unde sodomiţii erau arşi pe rug, sau de Veneţia, unde legea pedepsea aspru sodomia, elita florentină, din care se alegeau magistraţii ad vitam, privea cu o ciudată largheţe pedeapsa acestui păcat capital. Diferenţa de atitudine ţine, cum vom vedea, de o metafizică a raporturilor homoerotice, adusă din antichitatea grecească sub renumele lui Socrate pentru a fi adulată de erudiţii umanişti. Şi nu spusese oare Apostolului Luca într-un adagiu reluat programatic de întreaga Renaştere că „ce e mai vechi este mai bun (vetus melius est)”[18]?

Cel care a readus în Renaştere toată această metafizică gay a fost Marsilio Ficino, preotul care, sub autoritatea Bisericii şi a renumelui său de întemeietor al celebrei Academii platonice, a sedus arta quattrocento-ului cu un Comentariu la Banchetul lui Platon (1469). Completat în latină cu De amore (1484), tratatul elogiază tradiţia platonizantă a iubirii, ilustrată de Pausanias şi Capellanus şi continuată de Leo Hebraeus sau de poeţii francezi Du Bellay, Ronsard, Tyard, tradiţie care a făcut din iubire „cheia întregului univers”, „nodul tainic ce ţine lumea, legând strâns toate părţile ei”[19]. Iubirea ar fi, esenţializează acelaşi Ficino, „dorinţa imediată de frumosul universal”[20], de acel pulchritudo universalis care motivase cândva conceptul grecanic de henosis, de uniune cu Unu. Esenţă a religiilor de mistere, conceptul de henosis a intrat prin neoplatonişti în Corpusul Hermetic (tradus de Ficino), ajungând de aici până în altarul creştin sub forma misterului numit unio mystica. Privit dinspre un amor vulgaris, tot acest henosis nu ar exprima decât „dorinţa de frumos”, cum grosier îl va traduce un admirator al lui Ficino, Francesco Berni, în Dell’Accademia[21], profanând astfel sublima metafizică a iubirii, nu prea fericit numită Erostheorie de Cassirer în Individuum und Kosmos in der Philosophie der Renaissance (1927).

Frumuseţea ia mereu chipul splendorii divine

Grecii aveau trei cuvinte pentru a defini iubirea: eros, agape şi philia. Eros definea iubirea dintre sexe şi era considerată imperfectă de Socrate, fiindcă ar purta sămânţa discordiei (neikos). Pe de altă parte agape, spune Ficino, este iubirea fără aşteptarea reciprocităţii, din care creştinismul a făcut esenţa şi manifestarea divinităţii. Socrate prefera termenul de philia, care numea iubirea dintre prietenii de acelaşi sex, spunând în Lysis, „Prefer în loc de tot aurul lui Darius un prieten adevărat…, sunt un astfel de iubit şi prieten (φιλεταιρός)” (211e). Numai că philia, prin vb. φιλέω (a iubi, a săruta) şi prin φίλος (prieten, iubit) venea cu o blamabilă încărcătură lumească, vizibilă şi în Ioan, 15, 19, unde se spune: „Dacă aţi fi din lume, lumea v-ar iubi (ἐφίλει) ca ce este al ei”. Sub presiunea admiraţiei sale pentru Socrate, Ficino ajunge să spună că filosoful grec a fost „adevăratul amant (verus amator)” (VII, 2) , dându-ne ca exemplu iubirea lui Socrate pentru Alcibiade, de care Platon pomeneşte în finalul Banchetului. În ultimul discurs (Oratio VII) din De amore, cel care minunat sintetiza că „Frumuseţea este chipul splendorii divine (Pulchritudo est splendor divini vultus)”[22] ajunge să întruchipeze toată acestă frumuseţe prin păgânul Socrate, reducând astfel toată teologia iubirii construită în primele şase Discursuri la un misterios amor Socraticus. Dar „Ce utilitate a adus rasei umane această iubire socratică (quispiam quid hominum generi Socraticus amor iste conducat)?”[23], se întreabă retoric Ficino. Şi tot el răspunde că amor Socraticus fereşte omul de maladia spiritului (mentis alienationem), de nebunia care îl pândeşte pe adoratorul lui amor vulgaris. Spre bucuria partizanilor homoerotismului, Ficino face aici un ciudat elogiu partenerului adolescentin de philotes, cel al cărui sânge ar fi subţire, limpede, cald şi dulce (Sanguis in adolescentia subtilis est, clarus, calidus atque dulcis)[24]. Numai că referirea este aici una nu atât carnală, cât un îndemn şi o explicaţie pentru regenerarea spiritului. Căci, spiritul se naşte, spune Ficino, din umorile sângelui, fiind el „un vapor al sângelui”. În semnul de egalitate pus între sănătatea spirituală şi sănătatea corporală, între iubirea de celălalt şi iubirea de sine, găsim teoretizat întreg homoerotismul Renaşterii, care depăşea filosofia morală printr-o dimensiune transcendentă a iubirii. A iubi un tânăr nu însemna doar a-l ridica spiritual pe companionul mai tânăr, ci şi a-ţi menţine propriul spirit viguros şi tânăr. Despre această armonie dintre iubire, spirit, trup vorbeşte Poliziano pe când spera cu tăria unei încrederi metafizice că: „Umoarea-n membre mereu din firicel se va preface-n fluviu (Conspersus in membra latex fluvii ve propinqui/ Lympha natata diu)”.

A doua moarte a lui Socrate

De reţinut că semnul egal pus între amor Socraticus şi iubirea homoerotică nu este o contribuţie ficiniană. Ficino a crezut mereu într-o metafizică a iubirii caste, într-un desiderio intellectuale care va continua să îi anime pe Pico şi pe Leo Hebraeus, alimentând gândirea occidentală cu o dimensiune metafizică a acestei libertăţi numită iubire. Cei care vor perverti idealul lui amor socraticus vor fi însă tot admiratori de-ai lui Ficino, precum Cesare Trevisani sau Benedetto Varchi, care vor transforma după 1500 antica virtute într-un păcat monden şi vor face din amor socraticus o sinonimie pentru pederastie. De reţinut că în Emblema sa, Trevisani încă mai vorbește elogios de „virtuoasa Academie florentină”[25], cercul de erudiţi întemeiat de Ficino care i-a avut ca membri de vază pe Pico şi pe Poliziano.

În contextul acestui renume virtuos, poate că moartea celor doi, datorată unui vulgar morbus Gallicus, nu face decât să ilustreze căutările acestei filosofii, transformată în exerciţiu homoerotic de încrederea că, cum o spune Pico într-un comentariu, „natura perfectă (a spiritului) rezidă doar în bărbaţi”[26].

Frumuseţea interioară, ca remanenţă a asemănării omului cu divinitatea, iată scopul acestei filosofii. Iar calea atingerii ei implica o încredere în iubirea totală, dorinţa unui intelect viguros şi necesitatea unui corp sănătos. Iată himera care a traversat Renaşterea venind dinspre antichitatea adevăratlui amant (verus amator) care a fost Socrate. Şi nu atât mintea sau corpul erau aici veriga slabă, cât iubirea, care nu era decât o fantomă, cum spune Schopenhauer în Metafizica iubirii, despre care toţi vorbim şi pe care nimeni nu a posedat-o cu adevărat niciodată…

Note:

[1] N. Machiavelli, Istorie fiorentine, VIII, 36.

[2] G. Pico della Mirandola, De hominis dignitate, în Opera omnia, Basileae, H. Petrina, [1572-1573], p. 314.

[3] S. Vinceti, Delitti e misteri del passato, Milano, Rizzoli, 2008, p. 96.

[4] idem, p. 92.

[5] G. Pico della Mirandola, Conclusiones nonagentae, în idem, p. 63 sq.

[6] v. prof. dr. L. Slattery, A Renaissance Murder Mystery, în „The New Yorker”/ 22 Jul. 2015.

[7] v. The Seven Books of Paulus Aegineta, vol. 1, London, 1844, p. 607.

[8] Avicenna, Liber canonis totius medicine, III, 6, [Argentorati], A. Rusch, [ante 1473], f. 66v (f. 179r et 340v în ed. 1522).

[9] cf. dr. P. Rayer, A Theoretical and Practical Treatise of the Diseases of the Skin, 2nd ed., Philadelphia, 1845, p. 310 (§958).

[10] cf. M. Ficino, De triplici vita, V, 1, Florentiae, 1489, [f.p.].

[11] Poliziano, De scabie, 11.

[12] trimitere conotativă la Horatius, Satirirarum, I, 7, 32, unde oțetul (per-fusus aceto) era o referire la remediul surzeniei.

[13] apud M. Rocke, Forbidden friendships, Oxford University Press, 1998, p. 317, n. 11.

[14] cf. idem, p. 47.

[15] H. Savonarola, Prediche…, Venezia, B. Bindoni, 1544, f. 20r

[16] idem, f. 46r.

[17] ibidem.

[18] Lc., 5, 39.

[19] M. Ficino, De amore, I, 3.

[20] idem, V, 4.

[21] Fr. Berni, Dell’Accademia…, Ferrara, 1670, p. 107, 216 et passim.

[22] M. Ficino, De amore, V, 4.

[23] idem, VII, 3.

[24] idem, VII, 4.

[25] cf. C. Trevisani, La impresa…, în ed. Genoua, 1569, p. 102.

[26] în G. Benivieni, Opere…, con vna Canzona dello Amor celeste & diuino col Commmento dello ill. S. conte Giouanni. Pico Mirandolano…, Venetia, N. Zapino, 1522, f. 46r.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s