Revoluția hiperboreană

România literară nr. 38/2017, p. 26-27

Ştiinţa canibală faţă cu filosofia

Acum o sută de ani, mai exact pe 7 noiembrie 1917, Max Weber pronunţa oraculara sintagmă die Entzauberung der Welt (dezvrăjirea lumii), considerată cheia hermeneutică a întregii opere weberiene şi chintesenţa teoriei sociologice a Occidentului. Dincolo însă de colosul sociologic şi de vitraliile lui filosofice, nimeni nu a văzut în opera lui Max Weber contextul ocult care a generat această sintagmă. Mai întâi, să vedem ce a avut să-i reproşeze Weber Occidentului, atunci când spunea că a dispărut „ultima şi cea mai sublimă valoare”: magia, fără de care urmează atrofierea „forţelor incalculabile ale misterului” şi pustiul dezvrăjirii. Modernitatea, explică Weber, trăieşte sub dictatul clipei şi nu realizează că înalţă osanale unei ştiinţe canibale locuind o utopie numită progres, care nu-i va aduce omului decât cântărire, raţionalism, birocraţie. Vinovat ar fi prezentul acesta prea scund pentru „omul înalt” de care vorbise Nietzsche. La critica aceasta, filosofia ocultă va adăuga prin vocea lui Guénon o notă profetică în tema crizei lumii moderne: „E suficient să privim în jurul nostru pentru a ne convinge că toată această stare de fapt este o caracteristică a lumii actuale şi să constatăm peste tot această degradare profundă pe care Evanghelia [Mt. 24, Dan. 9, 27] o numeşte ‘urâciunea pustiirii’”[i].

Când Weber termina necropsia cadavrului numit magie, un curent de simpatie pentru fantomele religiilor moarte reunea intelectuali din toată Europa pe baricadele unei tradiţii păgâne, încercând salvarea lumii dezvrăjite și revrăjirea ei. Rezistenţa a început odată cu apariţia unei puzderii de reviste, aparent marginale, precum Le Voile d’Isis (1890-1898), L’Initiation (1888-1912), Lucifer-Gnosis (103-1908) ş.m.a., în care ocultiștii acuzau secularizarea misterului și prosternarea lumii moderne în fața lui deus ex machina. Dinspre aceste reviste se va auzi tot mai puternic chemarea la re-vrăjirea lumii prin întoarcerea la o-cultură şi i-raţional. Sub sloganul „Progresul nu este o iluzie, este o deziluzie”, revoluţionarii se vor folosi de spiritism, magie, hipnotism și alte instrumente oculte pentru a răspândi scepticismul despre acea felix culpa a omului numită raţiune, păcatul care l-a constrâns să treacă de la serenitate la curiozitate, de la necesitate la utilitate, de la interes ideal la interes material, care toate nu ar fi decât scala unui deficit de imaginaţie ce îl pândeşte pe omul modern.

 

Re-vrăjirea lumii ca destin asumat

În 1918, când apare Declinul Occidentului, Oswald Spengler va aduce revoluţia tradiţionaliştilor până sub balconul filosofiei academice, cerând insistent renaturarea tradiţiei ca „destin asumat”. În viziunea filosofului german, naţionalismul nu mai era o opţiune, ci un deziderat, şansa plăpândă pentru ca uitatul Zeitgeist să străbată iar istoria prin cultură, iar cultura să pregătească resurgenţa unui viitor luminos.

Deziluziile filosofului faţă cu modernitatea vor contamina critica metapolitică a lui Carl Schmitt și Ernst Jünger, ajungând până în hermeneutica fenomenologică a lui Heidegger, care vedea progresul şi tehnologia ca pe cauza denaturării esenţei gânditoare a omului. Filosofia cultă nu a putut însă să facă mai mult pentru re-vrăjirea lumii decât să propună întoarcerea la pierduta unitate magică dintre fiinţă şi transcendenţa ei. Mult mai vehementă a fost rezistenţa filosofiei oculte, care a pornit să căute relicte magice până în îndepărtata Thule și tradiţii contemplative în misterioasa Asie premodernă. Dinspre nordul viking, sau dinspre sudul sufist, re-vrăjirea se va numi acum tradiţie primordială, visul care, ca în cazul şeicului alawit Mustafa Abd al-Aziz (aka românul Mihai Vâlsan), oferea speranța că „procesul prin care s-a ajuns la declinul Occidentului în timpuri moderne se va încheia de la sine, pe cale naturală, ca o împlinire deplină a tradiţiei, prin atingerea unei limite marcate, pare-se, de o catastrofă a civilizaţiei. Din acest moment, o schimbare de direcţie pare inevitabilă, iar datele tradiţiei, atât cele din Orient, cât şi cele din Occident, indică faptul că se va produce o restaurare a tuturor posibilităţilor tradiţionale, care încă preocupă omenirea de azi, fapt ce va coincide cu o remanifestare a spiritualităţii primordiale şi, în acelaşi timp, manifestările anti-tradiţionale şi elementele umane care le intrupează vor fi aruncate în afara acestei ordini şi umilite definitiv”[ii].

În limbajul tradiţionalismul ocult, toată această „catastrofă” nu era decât revoluția care va repatria forţat fiinţa din exilul cunoaşterii ştiinţifice, aducând-o înapoi, pe tărâmul luxuriant al cunoaşterii magice. Un scrutat locus periucundus care mai păstra robusta încredere a neo-platonicienilor că adevărata libertate a omului este vraja, magia. Idee poetizată în 1919 de un alt român, Lucian Blaga, partizan şi el al re-vrăjirii lumii prin mister: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea”…

Tribunii tradiţiei despre nopţile lor magice

Sub conceptul weberian die Entzauberung der Welt, se ascundea un întreg eşafodaj de mituri şi trimiteri mistice ce aparţineau filosofiei oculte, cea care a alimentat cu un patos extraordinar toată retorica revoluţiei tradiţinaliste de la începutul secolului XX. Pentru a le putea înțelege, trebuie să ne întoarcem în anul prelegerii lui Max Weber, în 1917, când apărea la Viena, sub semnătura ocultistului Johannes Balzli, biografia „invincibilului tribun” al revrăjirii lumii, Guido von List, cel care se declarase neobositul iscoditor al „tuturor fenomenelor misterioase de vrăji sau magie”[iii]. Intitulată Guido v. List. Descoperitorul înţelepciunii ariene străvechi. Viaţa şi creaţia sa (Viena, 1917), biografia îl prezenta pe bătrânul ocultist – la data apariţiei avea 69 de ani – ca pe cel mai autentic exponent al naţionalismului metafizic german, unul dintre primii insurgenţi ai revoluţiei conservatoare şi cel dintâi care, sub stindardul tradiţiei politeiste, a adunat martirii luptei de eliberare a Germaniei de sub ocupaţia Imperiului Roman, care în timpurile moderne se numea Biserica romano-catolică. Sub sloganul „ştiinţa vă va spune că noile adevăruri sunt mereu antagonice şi întotdeauna greşite”[iv], von List a dezvoltat ideea teozofului Sebaldt von Werth despre „religia occultă a Germaniei”. Idee pe care List a transformat-o în viziune sub numele de Armanenschaft. Pornind de la Herminones, lexem prin care Tacitus numise triburile germanice din interiorul continentului (medii Herminones)[v], von List ajungea pe baza arheologiei mito-lingvistice la concluzia că „Armanen oder Irminen” definea cândva religia secretă a vechilor triburi germanice şi, mai mult, chiar elita ei teocratică. În viziunea lui List, un Mare Preot-Rege cunoscător al unei cunoaşteri oculte a trecut din generaţie în generaţie (ca în cazul lui Zamolxis) conducând poporul german până în legendă.

List a numit renaşterea acestei religii păgâne Wuotanismus și a militat mereu pentru practicarea ei la nivel de masă, disimulând însă cu grijă și un elitism iniţiatic bazat pe un set secret de învăţături ariosofice. Cu un avânt mesianic, el a fondat în 1908 Societatea Guido von List (Guido-von-List-Gesellschaft), al cărui scop declarat a fost continuarea moştenirii ultimului Mare Preot al arienilor. În interiorul acestei organizații, List a creat în 1911 o incintă secretă (Der Hohe Armanen-Orden), bazată pe cel mai pur arimanism, cel care aduna forţa magică a runelor cu universalismul kabbalei. Locul pe care şi l-a arogat tribunul în tot acest eşafodaj mitico-mistic ne este devoalat într-o scurtă fantezie intitulată O noapte magică (1903), unde o profetesă divină (Hechsa) îi prezice naratorului (List) că nu va fi eliberatorul Germaniei, ci bardul acestei profeții.

Pe când se mai făcea escală în insula Thule

În anul 1918 se înfiinţează și Societatea Thule (Thule-Gesellschaft), celebră pentru destinul ei leagat de naţional-socialismul de mai târziu. Principalul fondator, Rudolf Freiherr von Sebottendorff, era un admirator declarat al lui von List. Prin intermediul noii organizații, argoul ariosophiei va deveni limbajul universal al arianismului. Sebottendorff a împumutat de la List nu doar terminologia ocultă, ci şi admiraţia acestuia pentru vikingi şi folclorul islandez. E vorba de Nordul mitic, acolo unde călugărul irlandez Dicuil[vi] găsea la anul 825 că enigmatica Thule ar fi una și aceeași insulă cu Islanda. Despre Thule a scris și Vergiliu (Georgicon, I, 30), numind-o „ultima Thule”, și semnalând-o astfel, împreună cu Solinus (De mirabilibus mundi, 22, 11), ca ultimul loc de unde omenirea mai putea vedea mişcările aparente ale soarelui, cele care au dat substanţă simbolică tuturor cultelor de mistere. De aici, din localizarea ei pe lângă cercul polar, s-a născut mitul unei „rase de ghiaţă”, poporul de oameni transparenţi, ca în referirea lui Polybios (Historíai, 34, 5, 3), care s-a unit cu muritorii și a dat naştere rasei ariene, cea care conservă toate facultăţile superioare ale poporului de pe magica insulă Thule. Admiraţia lui Sebottendorff pentru rădăcinile nordice ale poporului german va duce a publicarea unei ample culegeri, în 24 de volume, de folclor nordic, în special islandez: Proza şi poezia antichităţii nordice (Jena, 1912-1930). De aici se va naşte aşa-numita identitate germană, caracterizată prin eroism, simplitate, iubire de pământ şi libertate. Efigia lui homo germanicus nu putea fi completă fără wotanism, fără credinţa care opunea raţionalismului iluminist o natură însufleţită de magie.

Curajul cu care revoluţia tradiţiei tocmai redesena transcendenţa naturii nu l-a putut face pe Weber să uite deznădejdea cu care romanticii întrezăriseră „natura dez-dumnezeită (Die entgötterte Natur)”. E vorba de natura înghesuită între legile fizicii și utilitarismul lui Epicur, ca în poema lui Schiller, Zeii Greciei (32, 168). Iată sintagma care l-a inspirat pe Weber o sută de ani mai târziu. Cât despre împrumuturile pe care le-a făcut Weber din tumultul revoluţiei purtată în numele tradiţiei, amintim aici ideea că monoteismul a contribuit decisiv la „dezvrăjirea lumii”. Convingerile religioase ale lui Weber nu vor atinge însă radicalismul neo-păgân al ocultiştilor, ci se vor opri la critica unui deus absconditus care ar fi golit catedralele şi i-a pervertit pe credincioşi. Este vorba de zeul ascuns, pe care Blaga l-a numit Marele Anonim, a cărui retragere într-o asceză din afara lumii (innerweltliche Askese) ar fi redus, în viziunea lui Weber, relaţia omului cu divinul până la un raţionalism religios, discreditând astfel vraja și toată magia creației. Ascunderea zeului poate fi imputabilă atât Vestului, cât şi Estului, mai spune Weber, care prin Biserica romano-catolică, respectiv, prin confucianism, au redus relaţia cu divinitatea la o simplă tehnică de adoraţie, anulând extaza şi secularizând magia.

Prin venele statuilor curg mituri

„Ultima Thule” era o temă frecventată de ocultişti cu mult înainte de apariţia lui Thule-Gesellschaft. Într-o Istorie generală a iniţierii (1832), un istoric francez al masoneriei prezenta un sugestiv Poème de la Maçonnerie, în care se spunea că Thule aparţine înainte de toate unei geografii iniţiatice. A pleca spre insula din Nord, interpretează istoricul devenit hermeneut, echivalează în limbaj esoteric cu iniţierea însăşi, Thule fiind promisiunea cunoaşterii de dincolo de lume, speranţa aflării legilor naturii vrăjite, secretul ascuns sub „voalul lui Isis din Saïs, pe care niciun muritor nu l-a ridicat”[vii].

Cu un altfel de sens va ajunge Thule şi Hiperborea în teozofie. Acolo unde, aceste toposuri mitice nu mai reprezintă mirabila tradiţie primordială, ci un simplu moment din geneza mistică a omenirii. De exemplu, Annie Besant, care a condus din 1907 Societatea Teozofică, spune în Genealogia omului (1910) că enignatica Thule trebuie căutată undeva pe lângă Kamceatka, acolo unde „s-a format al II-lea continent, numit Hiperborea sau Plaska [Dwipa]”, tărâmul care a dat a doua rasă de oameni. Nimic în plus faţă de H. P. Blavatsky, autoarea Doctrinei secrete, care îi fusese şi maestră şi chiriaşă.

Toposul îşi va păstra toată încărcătura iniţiatică originară la gnosticul René Guénon[viii], pentru care Thule a fost unul din centrele hyperboreene ale Tradiţiei primordiale. Numai că aici, „Thuli sau Tula hiperboreană”, din care „grecii au făcut Thule”, necesită o paranteză explicativă. Guénon face din acest centru primordial mai multe „centre secundare”, rezumând astfel o mai veche teorie a masoneriei, preluată din literatura rozicruciană, despre multiplicarea colegiilor (Klöster) cunoaşterii primordiale. În Nume şi reprezentări simbolice ale centrelor spirituale (1927), Guénon ţine să explice această multiplicare: „Trebuie să observăm, de altfel, că acelaşi nume Tula a fost dat unor regiuni foarte diverse, întrucât şi astăzi îl găsim la fel de bine în Rusia, ca şi în America centrală. Fără îndoială, trebuie să credem că fiecare din aceste regiuni a fost, la o epocă mai mult sau mai puţin îndepărtată, sediul unei puteri spirituale care a fost ca o emanaţie a acelei Tula primordiale”[ix].

O lecţie pentru Guénon

Când Guénon scria pasajul de mai sus, el încă nu știa nimic despre tradiţia sacerdotală a Daciei. Abia în anul 1935, când un român îi trimite manuscrisul intitulat La Dacie hyperboréene, Guénon adaugă Dacia printre centrele de emergență a tradiţiei hiperboreene, spunând: „natura hiperboreană a tradiţiei româneşti sau dacice îmi pare foarte verosimilă şi ea explică multe lucruri enigmatice legate de Orfeu, Zalmoxis, etc. Nu văd nici cum toate pasajele din autorii antici citaţi de dumneavoastră [în manuscris] ar putea să se înţeleagă altfel”[x].

Încurajările lui Guénon pentru cercetarea filonului dacic al tradiţii primordiale sunt peste tot în cele 42 de epistole adresate de Guénon autorului acestui manuscris: Vasile Lovinescu (aka Geticus). Datate 1934-1940, scrisorile au rămas, după ştiinţa mea, netipărite până azi. Un exemplu de susținere a arheologiei esoterice întreprinse de Lovinescu: „Ceea ce dumneavoastră îmi spuneţi ca urmare a cercetărilor voastre asupra tradiţiei dacice este mereu foarte interesant”[xi]. Sau, în alt loc: „tradiţia dacică ar reprezenta în orice caz o continuare a tradiţiei hiperboreene sub o formă mult mai pură decât a celţilor”[xii]. Celţi de la care, adăugăm noi, se revendică toată masoneria modernă!

Publicată în mai multe numere din Études Traditionnelles, între 1936-1937, Dacia hiperboreană reuşeşte să fie suficient de convingătoare când concluzionează că pe teritoriul vechii Dacii a existat o „prelungire a unei vieţi iniţiatice [străvechi] până la mijlocul secolului XIX”[xiii]. Însă adevărata realizare a acestui studiu (cum îi spune Guénon), ţine de dovezile pe care autorul le adună din literatura antică despre caracterul hiperborean al religiei dacice. Din multitudinea de probe am ales ca exemplu afirmaţia lui Clement din Alexandria, care pomeneşte în Stromate, IV, 213, de „hiperboreanul Zamolxis”, devoalând astfel un cult polar (iniţiatic, adică) şi solar, deopotrivă. O altă notă interesantă, Lovinescu a găsit-o la Marţial, care spune într-o Epigramă (IX, 45) adresată soldatului Marcellinus, ce tocmai pleca la război în Dacia, că de la „Polul getic (Geticus Polus)” se văd astrele cerului hiperborean. Afirmaţia anulează toate căutările ţinutului hiperborean pe lângă Polul Nord, cu localizări fanteziste în Kamceatka, Islanda, sau stepele cazace…

Pe urmele aurului

Cu voia cititorului – mon semblable, mon frère – voi adăuga aici o foarte scurtă contribuţie la identitatea heperboreană a tradiţiei dacice. Ne amintim că despre bogăţia regelui din Thule, Nerval a scris un întreg poem: Le roi de Thulé. Nerval nu face însă decât să poetizeze aici o informaţie din Herodot (Istorii, IV, 13) despre aurul hiperboreenilor, atât de mult încât trebuia păzit de grifoni. Dar nici în Kamceatka, nici în Islanda, nici în alte localizări nordice nu se extrăgea aur în vremurile antice. Aur se găsea însă din abundenţă în Dacia, acolo unde Dio Cassius vorbește despre „aurul lui Decebal” jinduit de romani. Renumele acestui aurum Hungaricum (sive Transylvanicum) va ajunge până în Onomatologia medica (1758) a alchimiei spagirice ca cel mai fin aur din Europa.

Dar poate că nu despre aurul de „22 de karate” este vorba în acest mit, ci despre un alt aur, spiritual, pe care Nietzsche îl va pune pe seama hiperboreenilor şi a filosofilor în capitolul laminar din Anticristul (1888): „Să ne privim în faţă. Suntem hiperboreeni – noi ştim suficient de bine la ce depărtări vieţuim. ‘Nici pe pămînt şi nici pe mare nu vei găsi calea ce duce către hiperboreeni’ – asta o ştia despre noi deja Pindar. Dincolo de miazănoapte, de gheţuri, de moarte – viaţa noastră, fericirea noastră… Noi am descoperit fericirea, noi cunoaştem calea, noi am găsit ieşirea din mileniile labirintului. Cine altcineva ar fi găsit-o? În niciun caz omul modern”.

Epistemiologia iraţională a hiperboreanului Nietzsche i-a sedus pe ocultişti, făcându-i să spună, precum Annie Besant, în revista Teozofistul, „în mod clar, Nietzsche ne aparţine nouă”. Încă o dată Anticristul/Lucifer l-a sedus pe om, pe omul hyperborean, promițându-i de data aceasta că va rupe cătuşele înţelegerii comune şi se va vindeca de maladia numită modernitate.

România s-a aflat în prima linea a revoluţiei hiperboreene cu nume ca Densuşianu, Pârvan, Blaga, Eliade, Vulcănescu, Vâlsan, Geticus. Aceşti hermeneuţi ai depărtărilor tainice au participat la resurecţia genelor noastre geto-dacice, făcând din tradiţia hiperboreană o revoltă a omului căruia știința i-a secularizat magia, cum o spune Blaga în articolul manifest: Revolta fondului nostru nelatin (1921).

Note:

[i] [R. Guénon], La Grande Désolation (extrait de Prophecy, în „Le Voile d’Isis”, feb.-mart. 1922, p. 518; text reluat în La crise du monde moderne (1927).

[ii] M. Vâlsan, La fonction de René Guénon et le sort de l’Occident, în „Études Traditionnelles”, nr. 293-294-295/ Juil., Août, Sept., Oct, Nov. 1951, p. 213.

[iii] Guido von List, Von der Deutschen Wuotanspriesterschaft, Berlin-Zürich-Leipzig, 1893, p. 24.

[iv] motto-ul din Alfred Russel-Wallace la Guido von-List, Das Geheimnis der Runen, Berlin, 1907.

[v] Tacitus, Germania, 1, 2.

[vi] Dicuili, Liber De mensura orbis Terrae, 7, 2, 5.

[vii] cf. Pierre-Gérard Vassal, Cours complet de Maçonnerie, ou Histoire générale de l’initiation…, Paris, 1832, p. 105-107.

[viii] v. R. Guénon, La Terre du soleil, în „Etudes traditionnelles”, nr. 193/ janvier 1936, p. 35.

[ix] cf. R. Guénon, Le roi du monde, cap. X: Noms et représentations symboliques des centres spirituels, 1927, p. 44.

[x] Scrisoarea din 25 noiembrie 1935, Cairo, în R. Guénon, Correspondance avec Vasile Lovinescu, non publié, în http://www.index-rene-guenon.org.

[xi] Scrisoarea din 30 decembrie 1936, Cairo, în idem.

[xii] Scrisoarea din 25 noiembrie, 1935, Cairo, în idem.

[xiii] Geticus, La Dacie hyperboréene, Puiseaux, 1987, p. 131.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s