Un călugăr peregrin în misiune la Cenad

România literară nr. 26/2017

Școala în Evul Mediu şi riscurile ei

În jurul anului 1030 sosea la Cenad (urbs Chanadina), în actualul Banat românesc, călugărul venet Gerard, care înainte de a fi întronat episcop de Cenad dusese o interesantă şi prea puţin cercetată viaţă de călugăr peregrin. Despre itinerariul său monastic, vorbesc atât legenda vieţii lui, Acta S. Gerardi, cunoscută şi ca Legenda maior, cât şi, mult mai credibil, notele autobiografice răspândite prin întreg tratatul său hermeneutic, Deliberatio supra hymnum trium puerorum, singurul ajuns până la noi: „În Spania am învăţat, în Britania am fost educat, în Scoţia multă vreme am petrecut, în Irlanda m-am dedicat studiului, toate disciplinele liberale le-am parcurs în trecut şi de aceea nicio învăţătură nu-mi poate lipsi (In Spania fui doctus, in Britannia eruditus, in Scotia detritus, in Hybernia studui, omnes liberales disciplinas comendavi memorie, ideo nil lectionis me effugere potest)”[i].

Tratată cu reticenţă de exegeţi, mărturisirea de mai sus se încadrează însă perfect în spiritul epocii. Fundament al răspândirii creştinismului în secolele evanghelizării, când a fi „străin şi peregrin (hospes et peregrinus)” era un comandament apostolic (v. Evrei, 11, 13; 1 Petru, 2, 11), xeniteia sau peregrinatio va ajunge la începutul epocii carolingiene să fie privită ca o esenţială formă de áskēsis, iar călugărul rătăcitor un exemplu de nevoinţă şi bună credinţă pentru toţi cei care porneau pe lungul drum al mântuirii. Dacă vorbim de riscurile şi de renunţările unui monachus peregrinus, este suficient să amintim, pentru anul 1080, Viaţa Sf. Chyril din Philea[ii], călugărul bizantin care călătorea flămând, prefăcându-se nebun şi mut pentru a nu fi arestat ca spion. Orice călătorie, chiar pusă sub divina potestate, însemna în Evul Mediu pericol şi privaţiune, aşa cum răspicat o spune Sf. Ioan Gură de Aur, care lasă să se întrevadă şi aversiunea lui pentru călătorii: „Gândeşte-te la cele îndurate pe drum! Să n-ai doctori, să n-ai băi, să n-ai cele de trebuinţă şi nici măcar o înlesnire; să fii stăpânit mereu de frica bandiţilor (isauri) şi a altor necazuri pe care le naşte riscul unei călătorii: grijile, supărările, lipsa celor care să-ţi dea o mână de ajutor”[iii].

Odată cu reforma carolingiană, prosperitatea abaţiilor transformă instituţia călugărului peregrin într-o formă de educaţie continuă. Regula S. Benedicti, care reglementa viaţa monahală, nu uită să îi amintească la cap. 50 pe „cei plecaţi în călătorii (qui in itinere directi sunt)”, ca şi pe cei aflaţi în vizită, ca oaspeţi (cap. 53). Tuturor acestor şcolari rătăcitori, „sărutul păcii” le deschidea o reţea de refectoria, de locuri de popas ce aveau întotdeauna, pe lângă dormitorium şi balneatorium, o bibliotecă abaţială. Despre această via studiosa pe care meargea întreaga lui viaţă un călugăr medieval, ne vorbeşte din secolul X Radbod, episcopul de Utrecht, care cerea să i se consemneze ca epitaf că întreaga lui viaţă a fost un „rătăcitor prin lume (errantem în orbe)” care n-a avut în desagă, ca să-i astâmpere setea şi foamea, decât învăţătura lui Christos[iv]. Motivul călugărului rătăcitor i-a prilejuit abatelui de Reichenau, Walafrid Strabo (m. 849), o frumoasă poemă în metrum saphicum, în care, învăţătura itinerantă apare prezentată ca un destin asumat: „Nebun am fost, şcolar pornit prin lumi,/ De dragu-nvăţăturii ţara părăsind/ De-am rătăcit făr’ de noroc şi fără de tain,/ Exilat şi străin” (Carmen 75 – trad. aut.).

În epoca lui Carol cel Mare, tot acest praxis studiorum a căpătat un dublu înţeles. Pe lângă auto-perfecţionarea călugărului, călătoria implică acum şi răspândirea înţelepciunii, după comandamentul apostolic: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28, 19). Astfel, un bun şcolar devenea automat şi magister, echivalentul unui învăţător de ţară, fiind trimis să predea artele liberale prin întreaga Europă. Estei cazul pedagogului Walther (magister Waltherus), călugărul pe care episcopul Gerard îl aduce, conform Legenda maior[v], să predea gramatica şi muzica în şcoala abaţială nou înfiinţată la Cenad. Deja, pe la anul 800, un magister nu se mai adresa strict confraţilor clerici, ci „tuturor – cum o impune decretul lui Carol cel Mare intitulat Constitutio de scholis – celor care, în numele Domnului şi a faimei vieţii voastre religioase, va dori să vă vadă; dacă această dorinţă se sprijină pe atitudinea pe care o aveţi şi, de asemenea, pe cunoaşterea voastră manifestată în citire şi cânt; instruit el se va întoarce bucuros să mulţumească atotputernicului Dumnezeu (ut, quicunque vos propter nomen Domini et sanctae conversationis nobilitatem ad videndum expetierit, sicut de aspectu vestro aedificatur visus, ita quoque de sapientia vestra, quam in legendo seu cantando perceperit, instructus omnipotenti Domino gratias agendo gaudens redeat)”[vi].

Pe seama fondatorului imperiului carolingian, tradiţia va pune legenda instituirii primilor călăgări itineranţi, făcând din această legendă un comandament continuu, iar din călugărul cultivat şi peregrin un fundament al renaşterii carolingiene.

Peregrin în patria erudiţilor

Notată în paragrafele liminare din Gesta Karoli Magni (886), legenda propunea ca model şi dreaptă morală pentru toţi călugării rătăcitori exemplul a doi călugări din Scoţia, „din cale afară de erudiţi (incomparabiliter eruditos) în discipline seculare şi în Sacrele Scripturi”, care ar fi călătorit din Hibernia (Irlanda) în Galia pentru a-şi vinde aici învăţătura pe marginea drumului, strigând: „Dacă e cineva dornic de înţelepciune să vină la noi şi o va primi, căci la noi ea este de vânzare (Si quis sapientiae cupidus est, venias at nos nam et accipiat eam; nam venalis est apud nos)”[vii]. Renumele celor doi clerici erudiţi a ajuns şi la urechile regelui Carol cel Mare, el însuşi mare amator de înţelepciune, care i-a chemat şi i-a întrebat ce preţ au pentru înţelepciunea lor. Peregrinii i-au răspuns că nu cer decât „un loc potrivit şi minţi deschise, plus mâncare şi ceva de îmbrăcat, fără de care nu ne-am putea continua călătoria (loca tantum oportuna et animos ingeniosos et, sine quibus peregrinatio transigi non potest, alimenta et quibus tegamur)”[viii]. Regelui i-a plăcut răspunsul şi, o vreme i-a ţinut pe cei doi călugări pe lângă el, apoi i-a trimis, pe unul în Galia, pe altul în Italia, pentru a educa acolo tineri mulţi şi feluriţi, unii de condiţie nobilă, alţii din pătura de mijloc şi cei mai mulţi din pătura de jos. Aşa s-a născut, din legendă, instituţia călugărului peregrin, care era chemat să facă din credinţă sămânţa cunoaşterii, iar din erudiţie solul din care aceasta va creşte. În numele erudiţiei, se vor defini acum artele şi disciplinele asupra cărora „minţile deschise” erau chemate să mediteze şi, meditând, să îl descopere pe înţeleptul Creator. Un exemplu este Didascalicon-ul lui Hugh de Saint Victor (c. 1120), care cartografiază foarte exact limitele cunoaşterii omului medieval, ordonându-i lecturile între tradiţia seculară şi Sfintele Scripturi. Din Irlanda până în Italia, din Portugalia până în Polonia, secolul XII va deplasa centrul acestei educaţii dinspre mănăstirile rurale spre şcolile de pe lângă marile catedrale, acolo unde putem vorbi deja de o erudiţie specializată, în drept, medicină sau arte poetice, cum a fost cazul abaţiilor din Bolognia, Salerno, Montpellier, Tours sau Orleans.

Iată de ce Legenda maior a ţinut morţiş să ne prezinte din „urbanul” secol XIII, al autorului ei, un Gerard erudit, cu studii la Bolognia, acolo unde el ar fi fost „remarcabil şi eminent în ştiinţe, gramatică, filosofie, muzică şi Decretum, şi în toate artele liberale (ubi notabiliter egregieque in scientiis Grammatice, Philosophie, Musice et Decreti[um], omniumque liberalium artibus instructi)”[ix]. Numai că hagiograful face aici o crasă inadvertenţă, punând un mare semn de întrebare pe toate studiile bolognieze ale tânărului Gerard. Mai exact, el aduce în curricula de secol XI un Decretum [Gratiani] (sau Concordia discordantium canonum) care va fi scris abia două secole mai târziu. Oricum, titlul de magister, de pedagog în arte liberale (trivium et quadrivium), pe care Gerard l-ar fi deţinut înainte de a fi fost ales abate (Magister Gerhardus eligitur în Abbatem)[x], şi pe care nu i-l poate contesta nimeni, arată că Gerard a fost în tinereţe un magister. Titlul îi este confirmat şi de întreg tratatul său, adresat unui pedagog în arte liberale (ad Isingrimum liberalem), dar mai ales de mărturisirea din Deliberatio…, că el a făcut numeroase călătorii prin toată Europa. Călătorii în care, bănuim noi, Gerard a predat în şcoli rurale până ce s-a făcut remarcat de Regele Ștefan I. Toty titlul de magister explică şi subita lui ascensiune, ajungând la nici 50 de ani din călugăr itinerant dascăl al prinţului Emeric şi capelan regal.

Misterul din spatele unei sintagme

În anul 1030, când Gerard este trimis la Cenad în fruntea a zece preoţi, toţi bărbaţi învăţaţi (decem Presbyteri et viri litterati), pentru a ridica aici o abaţie benedictină şi o şcoală de arte liberale, el aducea cu sine un mare mister. Cum a ajuns acest pedagog princiar şi erudit călugăr din capitala regatului în mica cetate Morisena? A fost el relegat, a căzut în dizgraţie, sau misiunea lui a făcut parte dintr-un plan regal bine pus la punct? Răspunsul îl vom găsi adâncind contextul proverbialei lui erudiţii. Să privim mai întâi la felul în care foloseşte Gerard un topos desprins direct din intertextul teologal: „Cu adevărat fericită este Galia (Gallia vero felix) care e curăţată de aceste (erezii)”[xi]. Sintagma Gallia felix este o trimitere la primul vers din Imnul martirilor din Saint-Maurice (Hymnus Agaunensibus martyribus), un cânt al lui Walafrid Strabo (sec. IX) foarte cunoscut în mediul monastic madieval, ulterior intrat şi în Acta Sanctorum ca Addenda ad diem 22 Septembri. Este vorba în text de venerarea pioasă a celor 6666 de soldaţi din Legiunea Thebană, martirizaţi în Galia, la Saint-Maurice, temă des frecventată în Galia de cântările religioase, ca de exemplu, de Carmen Marbodi de Sancti Agaunensibus, scris în secolul XI de Marbod din Rennes. Treptat, sintagma Gallia felix a ajuns renume, caracterizând întreaga Galie carolingiană, iar pomenirea ei de către Gerard nu face decât să reia un loc comun, dovedindu-i cititorului că itinerariul său spiritual a trecut şi prin fosta Galie. Despre o călătorie în Galia vorbeşte şi o altă notă autobiografică din Deliberatio….: „Mărturisesc cu curaj că pe vremuri m-am implicat în anumite dispute ce s-au iscat în Galia asupra afirmaţiilor lui Platon despre Dumnezeul evreilor şi despre sufletele divine (In Platone quippe disputationes quondam apud Galliam constitutus quasdam de Deo Hebraeorum confidenter fateor me legisse, et coelestibus animis)”[xii].

Găsim în „curajul” lui Gerard de a intra în dispute despre „Dumnezeul evreilor”, cheia întregii lui misiuni din Cenadul panonic. Când Gerard este trimis la Cenad, Regele Ștefan I se confrunta deja cu opoziţia tot mai belicoasă a triburilor khazare. El nu putea uita că aceste triburi adoptaseră încă din secolul IX religia mozaică. Expansiunea acestei religii este motivul pentru care regele decide să trimită în fieful păgânilor iudeo-khazari pe cel mai bun predicator al său. Gerard este trimis în această misiune de evanghelizare, pentru că el cunoştea cel mai bine, după mărturisirea din tratat, câte ceva despre „Dumnezeul evreilor” – a se citi, religia iudaică. Și câtă dreptate a avut regele să se teamă de adversarii săi doctrinari! La doar trei ani de la moartea sa, pe tronul Ungariei ajunge un khazar, sângerosul Rege Samuel Aba (1041-1044), care era de „religie evreiască (religio hebraeorum)”. Acest „hominem hypocritam”, cum apare menţionat în Deliberatio…, este ţinta celor mai virulente imprecaţii scrise de Gerard: „om păduchios (hominem cimicis)” care a „permis o mulţime de spurcăciuni şi fapte împotriva Maiestăţii divine (permisit multod nefandissimos, et divinae Majestati contrarios)”[xiii]

Iar faptul că acest rege este îngropat, după înfrângerea de la Ménfö, undeva „aproape de râul Timiş (prope amnem Tibiscum)”, cum spun cronicile[xiv], arată că tocmai aici, pe teritoriul actualului Banat a fost epicentrul acestei erezii, şi poate, chiar unul din templele acestei ciudate religii iudeo-khazare. Sunt „templele scitice” pe care le va demola decretul regelui András Katolikus, Constitutiones eclesiasticae, din 1048. Gerard nu a mai trăt să vadă această victorie, moartea lui mucenicească din 1046, de lângă Pesta, nu va pune însă capăt peregrinărilor lui, care au continuat şi după moartea sa. Dar cu destinul trupului său începe o altfel de biografie. Vorbim deja de viaţa unui sfânt.

[i] Gerardus, Deliberatio supra hymnum trium puerorum…, în ed. Ig. de Batthyán, S. Gerardi Episcopi Chanadiensis, Scripta et acta…, Albo-Carolinae, 1790, p. 256.

[ii] E. Sargologos, La Vie de Saint Cyrille le Philéote, moine byzantin, Bruxelles, 1964, p. 86 sq; v. et Vitæ Patrum. De vita et verbis seniorum .sive Historiae eremiticae libri X…, editio secunda, Antverpiae, ex Officina Plantiniana, 1628, p. 630a.

[iii] Io. Chrysostomus, Ad Olympias, VI, 1, a.

[iv] cf. Radbodus, Anno ab incarnatione domini DCCCC, în H. Waddell, Mediaeval Latin Lyrics, New York, 1948, p. 130.

[v] Legenda maior, în ed. Ig. de Batthyán, op. cit, p. 328.

[vi] în ed. Corpus iuris germanici, vol. II, 1, Berolini, Imp. G. Reimeri, 1824, p. 63.

[vii] Notker Balbvlus, Gesta Karoli Magni Imp., în ed. Monvmenta Germaniae Historica, vol. XII, Berolini, Weidmannos, 1959, p. 1.

[viii] idem, p. 2.

[ix] Legenda maior, în loc. cit, p. 306.

[x] ibidem.

[xi] idem, p. 99

[xii] Gerardus, Deliberatio…, p. 84.

[xiii] idem, p. 265.

[xiv] A. du Saussay, Andreas frater Simonis Petri…, în ed. Paris, S. & G. Cramoisy, 1656, p. 511.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s