Nașterea filosofiei oculte

România literară nr. 16-17/2017, p. 34

Abatele vrăjitor

Un ocultist celebru, abatele Trithemius, arăta pe la 1503 că pe calea înaltei magii îşi făcuseră apariţia „două cărări”. Pe una mergea filosoful, adeptul dezinteresat al magiei, sedus doar de principiile pure (puris principiis) ale acestei arte, şi care „nu caută efectele ei vizibile, ci iluminarea intelectului, călăuzit fiind doar de cunoaşterea divină şi dornic să-şi hrănească sufletul cu nemaivăzute fructe”i. Pe cealaltă cale umbla şarlatanul (planus) şi toţi adepţii magiei „superficiale, cei falşi, mincinoşi şi uşuratici”ii. Aceştia din urmă nu ar căuta decât faimă şi foloase materiale, exemplul cel mai sugestiv fiind – spune abatele – un anume „Magister Georgius Sabellicus, [alias] Faustus iunioriii. Împotriva lui vituperează Trithemius, numindu-l „un vagabond, un colportor de bâlbe, un tăiat împrejur (gyrovagus, battologus et circuncellio), care merită să fie cuminţit cu biciul în piaţa publică pentru că nu se teme să profereze pe mai departe lucruri atât de dezgustătoare şi de contrare Sfintei Biserici. Mai mult, titlurile pe care el şi le arogă îl arată, dacă nu ca pe un nebun irecuperabil, atunci cel puţin cu mintea rătăcită (nisi stultissimae ac vesanae mentis indicia)”iv.

Cât despre cele două căi, ale magiei albe şi negre, ele surprind sintetic cele două tipologii ale practicantului artei oculte. Calea filosofică l-a dat pe eruditul Trithemius, acest magnum Magumv cum îl numeau contemporanii săi, posesorul celei mai vaste biblioteci de filosofie ocultă a timpului său. La el au alergat Agrippa şi chiar Paracelsus pentru a-i deveni discipoli. Cealaltă cale, partea operativă a ştiinţelor oculte, l-a dat pe controversatul Faustus iunior, autointitulat „renăscutul Simon Magul din Samaria”.

Când iadul şi cerul se întâlnesc pe pământ

Abatele Trithemius şi Faustus jr. s-au întâlnit în viaţa reală, semn că două universuri perfect paralele, iadul şi cerul, se pot întâlni pe pământ, ca în celebra bandă a lui Moebius. Conform relatării abatelui – care nici el nu era uşă de biserică, Steganographia sa, publicată abia în 1606, va fi interzisă de Biserică trei ani mai târziu – întâlnirea dintre cei doi magicieni s-ar fi întâmplăt la un han între Frankfurt şi Fulda, în mai 1506. Momentul este povestit cu neascunsă trufie de Trithemius în scrisori: „auzind el că sunt şi eu pe acolo, acest Faustus iunior a dispărut de la han şi nu a putut fi convins de nimeni să îmi fie prezentat”vi. Concluzia lui Trithemius este că „şarlatanul”, care se autoproclamase „în prezenţa mai multor bărbaţi” „prinţul necromanţilor, astrolog, vrăjitor, chiromant, acromant, piromant şi talentat în arta hidromanţiei”vii, nu a vrut să îşi măsoare presupusa lui ştiinţa magică cu un adevărat cunoscător, el uitând subit că „declarase cum că posedă atâtea cunoştinţe şi o asemenea memorie încât chiar dacă toate volumele lui Platon şi Aristotel ar dispărea de pe faţa pământului, dimpreună cu filosofia lor, el ar putea numai din memorie să le recompună, ba chiar cu o mai mare acurateţe, de parcă ar fi un alt Ezra Evreul”viii. Dar ceea ce îl indignează la culme pe abatele vrăjitor sunt blasfemiile acestui impostor, care ar fi spus în public că „miracolele lui Christos, Mântuitorul nostru, nu sunt cu adevărat acte supranaturale şi că el le poate reproduce oricând şi oriunde”ix.

În laboratorul alchimic al lui Dumnezeu

Dincolo de exagerările subiective, poziţionarea diferită faţă de Christos ilustrează fundamentala deosebire dintre cele două căi. Pe de o parte umbla umilinţa omului care recunoaşte misterul ca pe o componentă a existenţei divine şi care pornea în aventura cunoaşterii de la premiza lui Pico della Mirandola, cel din Conclusiones, că magia nu este decât un instrument de adâncire a misterului divin. Pe de alta, călca vanitatea omului care se considera un demiurg, plasându-şi ştiinţa nu doar deasupra binelui şi răului, dar şi deasupra unui artificiorum deum care şi-ar fi epuizat magia prin întrupare şi participare. Despre această vanitate luciferică ne vorbeşte Marlowe în Faust-ul său atunci când întreabă retoric: „Nu-i vrăjitorul priceput asemeni unui zeu?”, încurajându-şi astfel personajul în devenirea lui demiurgică: „Hai, Faust, creierii ţi-i chinuieşte/ Şi află cum s-ajungi un demiurg”.

Prin aura ei de religiozitate, calea magiei spirituale a legitimat mereu transcendenţa, motiv pentru care Biserica a şi aceptat-o ca ars Paulina. De cealaltă parte, magia magului care se ştie fasonat de propria-i substanţă demonică nu este decât un păcat al vanităţii, care este primul pas către deteologizarea misterului, cum spune autorul lui Despre incertitudinea şi vanitatea ştiinţelor şi artelor (1527). Agrippa explică aici că una este vanitatea celui care se experimentează şi alta vanitatea celui care experimentează. Despre această fundamentală deosebire vorbise şi profesorul lui Agrippa, abatele Trithemius, care a combătut alunecarea teologiei magice înspre mirajul faustic. Căci, în avântul lor de „obiectivare metafizică”, ştiinţele fizice, aşa cum au fost ele înţelese de la Francesco da Diacceto la Galilei, de la John Dee la Newton, nu au făcât decât să scoată în afara fiinţei misterul, cunoaşterea devenind dintr-un imperativ personal, vanitosul experiment al unei comunităţi ştiinţifice.

Filosofia ocultă şi mitul cărții totale

Cartea singulară a magiei totale, misteriosul Opus Magnum de care vorbeşte şi Marlowe, este o legendă medievală iscată de renumele celui „mai mare magician dogmatic al Evului Mediu”x, care a fost abatele Trithemius. Autorul lui De laude scriptorum (1494) a deţinut cea mai mare bibliotecă de magie din lume, cu manuscrise şi incunabule atât de rare încât regi, principi şi chiar un papă s-au înscris la licitaţia ei. În 1520, după moartea abatelui vrăjitor, fabuloasa bibliotecă a ajuns (parţial) în posesia lui Agrippa, discipolul care a ştiut să întreţină şi să sporească zvonul despre existenţa unui străvechi manuscris ce ar conţine, el singur, toată arta magiei. Zvonul a devenit certitudine odată cu publicarea celebrelor sale De occulta philosophia libri tres (prima ediţie completă, 1533), considerate multă vreme cel mai exhaustiv compendiu al vechilor ştiinţe oculte. După moartea lui Agrippa, best-seller-ul a fost completat apocrif cu un al patrulea volum, considerat a fi ultimele file din legendarul Magnum Opus, manuscrisul care ar fi călătorit din antichitate până la Agrippa, magul pe care un exeget l-a numit „filosof, demon, erou, Zeu şi toate la un loc”xi.

Numită de Paracelsus „filosofie ocultă”, de Trithemius „magie spirituală”, iar de unii ocultişti moderni „magie transcendentală” (A. E. Waite), toată acestă teologie magică pe care Biserica o acceptă doar ca ars Paulina, în amintirea episodului de magie din viaţa Apostolului Paul, tratează – cum sintetic o spune Agrippa – despre „cele mai înalte mistere şi cea mai profundă Contemplare a celor mai secrete lucruri, despre natura, puterea, calitatea, substanţa şi virtuţile acestora, despre cunoaşterea naturii întregi şi ce ne învaţă ea, despre diferenţele şi asemănările dintre lucruri, cele care produc efectele ei minunate prin unirea virtuţilor lucrurilor cu influenţarea unora de către altele şi în sens descendent, prin intermediul înaltelor puteri şi virtuţi ale Corpurilor superioare”xii.

Într-o lume încă magică, filosofia ocultă a sedus cu apelul ei la raţionalitate, arătându-i omului că totul are legătură cu toate şi că universul, ca un perfect macro-corpus, poate fi dacă nu perfect cognoscibil, cel puţin inteligibil. Tot în numele lui intelligere, arta magiei va fi considerată o „primă ştiinţă” şi o „aducere la ordine”xiii, recunoscându-i-se mereu efortul de clarificare şi de investigare a naturii. O natură pentru care magia adevărată nu mai era decât aprofundarea ştiinţei despre cum lucrările naturii se discern cu claritate”xiv.

Rămasă în marginea teologiei creştine şi privită cu neîncredere de cea iudaică, magiei nu i-a mai rămas adăpost decât o filosofie care se revendica de pe tărâmuri păgâne. Legitimată de tradiţia de mistere a antichităţii, filosofia ocultă a luat-o sub tutela ei, clamând mereu că declinul ştiinţelor magice s-a datorat unui creştinism vindicativ şi belicos, care a asasinat zeii antichităţii, a ars bibliotecile şi a redus la tăcere „suprema ştiinţă” a celor vechi. Din cenuşa acestui autodafé cultural s-a ivit petra catholica, adepţii filosofiei oculte reproşându-i Bisericii că a uitat de vremea când Moise, „profetul creştinismului”, „s-a educat în Egipt în artele magice (in Aegyptum, cum magicas ibi artes sollerti ingenio percepisset)”xv, aşa cum ne aminteşte Sf. Iustin, Martirul şi Filosoful…

Note:

i Scrisoarea către Ioachim de Brandemburg (26 iunie 1503), publicată în ed. I. Trithemius, De septem secundeis…, Cologne, 1567, p. 105; scrisoarea nu apare în Epistolarum familiarium din 1536, nici în editio princeps la De septem secundeis, Imp. Francoforti apud Cyriacum Iacobum, 1545.

ii idem, 107.

iii Scrisoarea către Ioannes Virdung de Hasfurt (20 august 1507), în I. Trithemius, De septem secundeis…, Coloniae, 1567, p. 141.

iv ibid.

v Ioh. Manlius, Locorum commvnivm collectanea…, Francofvrti, S. Huteri, 1568, p. 38.

vi Scrisoarea către Ioannes Virdung de Hassfurt (20 august 1507), în I. Trithemius, De septem secvndeis…, Cologne, 1567, p. 142.

viifons necromanticorum, astrologus, magus secundus, chiromanticus, agromanticus, pyromanticus, in hydra arte secundusScrisoarea către Ioannes Virdung de Hassfurt (20 august 1507), în I. Trithemius, Epistolarum familiarium…, Haganoae, 1536, p. 313; reluată în De Septem Secvndeis…, Cologne, Apud Joh. Birckmannum, 1567, p. 141-142.

viii I. Trithemius, De septem secvndeis…, Cologne, 1567, p. 143.

ix ibid..

x É. Lévi, Histoire de la magie, avec une exposition claire et précise de ses procédés, de ses rites et de ses mystères, Paris, G. Baillière, 1860, p. 345.

xiIpse Philosophus, daemon, heros, Deus & omnia” este motto-ul agrippian la De Incertitudine et vanitate scientiarum…, în ed. Hagae, 1653, [f.p.]. Motto-ul este din Melchior Adam, Vitae Germanorum medicorum, Heidelberg, 1620.

xii H. C. Agrippa, De incertitudine…, p. 14.

xiii cf. Arbatel, De magiam veterum, Aphor. 29, Basileae, 1575, p. 53.

xivVeram magiam, hoc est perspectivam scientiam per quam naturae opera cernuntur clarius” – T. Garzoni, La piazza universale…, Venetia, 1605, Disc. XLI, p. 419-420; citatul este din Philon Evreul, Despre legile speciale, preluat însă prin Giuseppe Passi, La monstruosa fucina delle sordidezze degl’uomini…, Venetia, Apresso Iacobo A. Somascho, 1603, p. 68.

xv Iustin, Epit. hist. Philip., XXXVI, 2, 7, reluat şi de Orosius, Historiarum adversus paganos, 8.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s