Eminescu în timpul liber

România literară nr. 4-5/2017

Bona ludoO notă din jurnalul lui Mite Kremnitz ne informează că Eminescu „învăţa whist”, joc de cărţi în care poetul devenise chiar un bun cunoscător, de vreme ce „se bucura când câştiga”. Puţini ştiu însă că masa de whist devenise în secolul al XIX-lea câmpul unei lupte geopolitice şi că a alege whist-ul românesc în detrimentul edeş-ul turcesc putea fi semnul unei fronde naţionaliste. În cele ce urmează vom vorbi de perioada când whist-ul a fost adus pe tărâm românesc, prilejuind aici un întreg scandal diplomatic şi cenzurarea unei importante publicaţii autohtone. Era pe vremea când vântul schimbării bătea tot dinspre Vest, dar cu un mare ocol prin stepele ruse…

Numărul din septembrie 1839 al londonezului The Foreign Quarterly Review amintea cititorilor săi de cazul publicaţiei moldoveneşti „Alăuta românească (The Moldavian Harp), recent interzisă în ţara ei de baştină pentru că ar fi vorbit ireverenţios despre propensiunea consulului rus pentru whist”i. Este vorba despre „supplementul literar a(l) Albinei româneşti”, apărut în serie nouă sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu, în iulie 1838, şi sucombat fără nicio explicaţie după doar 5 numere, în septembrie 1838.

Dar ce legătură poate fi între popularul joc de whist şi sfârşitul efemeridei ieşene?

Într-un bruion autobigrafic publicat de Kartojan, Kogălniceanu reiterează aceeaşi legătură de cauzalitate, pomenind încă o dată despre buclucaşul joc de cărţi: „În Moldova mi s-au interzis trei reviste, una pentru că a spus că un diplomat rus trebuia să ştie wistul, o alta pentru că am citat un proverb moldovenesc, a treia pentru că se numea Propăşireaii. Citind mai atent foiletonul din „Alăuta românească”, intitulat: Filosofia whistului scrisă de un Rus filosof a(l) natureiiii, realizezi că textul incriminat nu este decât o (aparent) nevinovată traducere după Philosophie des Whist. Von einem Russischen Natur-Philosophen, articol apărut în periodicul berlinez Magazin für die Literatur des Auslandes (1838)iv. Nici pomeneală de vreo referire la consulul imperial din Moldova sau despre un alt diplomat rus. Cu toate acestea, adâncind contextul şi subtextul acestui articol aparent cuminte, ajungem la o tensiune conotativă care poate explica întregul caz de cenzură.

Înainte de toate, trebuie spus că publicarea traducerii în periodicul moldovenesc nu s-a vrut decât o apologie a popularului whist, strămoşul jocului de bridge: „Vistul este astăzi una din statornicile aşezământuri a vieţii sociale…, jocul cel mai simplu, dar şi cel mai înţelept, cel mai greu şi cel mai nobil din toate jocurile de cărţi”v. În epocă, tendinţa generală era de a înnobila acest joc de cărţi şi de a transforma jocul de whist într-un exerciţiu de logică şi de strategie. Printre argumentele articolului din The Foreign Quarterly Review este şi alăturarea „filosofiei whistului” de filosofia lui Des Cartes (sic!). Mai mult, articolul londonez ne dă ca etimologie a cuvântului whist sintagma vis inertiae (forţa inerţiei), devenită prima lex motus în Principia lui Newton şi una din imuabilele legi ale naturii (leges naturae), prin care Descartes credea că a surprins esenţa lui Dumnezeu. „De aceea în Rosia în zilele noastre – conchide şi revista ieşeană – un bun curs de filosofia moralului ar trebui să fie început cu o tractaţie asupra pravilelor vistului”vi.

Aşadar, whist-ul conţinea, înainte de toate, o filosofie raţionalistă cu adânci rădăcini occidentale. Asumat de intelighenţia românească, el a devenit curând, din simbol iluminist, un simbol naţionalist, semn al despărţirii de influenţa turcească. În Moldova Regulamentului Organic, jocul de whist a fost adus de armata de ocupaţie. Filiera rusească se vede inclusiv din grafia vist, care relua în epocă forma rusească a lexemului scris cu chirilice. În opoziţie cu „jocul filosofic” de whist, edeş-ul turcesc, un strămoş al păcăliciului autohton, era sinonim cu trecutul şi simboliza mentalitatea balcanică şi toată moştenirea retrogradă a suzeranităţii turceşti. Aşa îl prezintă „Alăuta românească” în articolul Edeş. Istorisire orientală, din numărul 3 (august 1838, p. 27-31), numindu-l „jioc de hazard” plin de „uneltiri viclene”, care nu dezvoltă decât apucături rele în „jiucătorii partidei ce caută prin înşălăciune a unelti ca protivnicul să uite acea condiţie”.

În vremea Regulamentelor, febra jocului englezesc cuprinsese întreaga Rusie, acolo unde „Alăuta românească” semnalează că, însumate, toate orele jucate într-un an ajung la… două secole! Protipendada moldavă a fost prima atinsă de morbul „lumii civilizate”, whistul devenind în scurt timp „o hrană pentru minte şi inimă”, cum se spune în articolul din supliment. De această „hrană” nu a scăpat nici Eminescu. Mai mult, regulamentul Jockey Club-ului din Iaşi, preşedinte de onoare, domnitorul Al. Ioan Cuza, stipula pentru anul 1862 ca whist-ul şi préférence-ul să fie singurele jocuri de noroc admise în club. În Amintirile lui Radu Rosetti se spune că la curtea lui Vodă Sturdza se juca zilnic whist. Organizatorii partidelor erau „doi barbaţi de mare încredere ai domnului, fraţii Lascarache şi Mihăiţă Mihalache, boiernaşi din ultima treaptă, barbaţi fără cultură, dar deosebit de subţiri, meşteri neîntrecuţi în mânuirea tuturor şforilor, absolut dispoieţi de scrupule, adânc corupţi, slugarnici la culme, tămâitori neobosiţi ai lui vodă şi nedându-se înapoi, spre a-i face pe plac, înaintea nici unei fapte. Erau zilnic la curte, făceau partida de préférance sau de whist a domnului şi au ocupat slujbe din cele mai înalte”.

Un pasaj din „Alăuta românească”, îi vizează într-un mod aparent involuntar tocmai pe aceşti greci naturalizaţi, cum era şi vodă, care se dedau la noul moft, dar care ilustrau prin toată biografia lor trecutul reacţionar. Acestor fanarioţi din Moldova, mari amatori de whist, le dedică M. Kogălniceanu articolul din „Alăuta românească”, care, în traducerea uşor contrafăcută a redacţiei, capătă un neaşteptat aer de pamflet: „Într’un cuvânt eu nu cunosc nicio privelişte mai mulţumitoare şi mai plăcută decât privirea a patru oameni cinstiţi, şăzând la o masă de joc, cufundaţi într’o adâncă tăcere, cu o vrednicie de magistrat, cu faţă nemişcată, cu o frunte îngreuetă de idei asupra celor patru masle [în textul german: culori], cu cap cărunţit de ispită [corect: de experienţă], pătrunşi de mărimea [de corectitudinea] trebei lor, ca nişte stoici nesimţitori pentru toate cele ce îi înconjoară [pentru natură], aruncând unul după altul cărţile pe masă, şi cu simetrie puind dinaintea lor levatele câştigate. Atunce ţi se pare ca şi când ai vide patru filosofi din vremea veche, carii în a lor înaltă înţelepciune, cumpenesc soarta noroadelor şi gândesc la legi nemuritoare pentru Grecia [subl. n.]”vii.

După pasajul de mai sus scrie „va urma”, însă traducerea nu a mai continuat niciodată, revista fiind interzisă chiar după acest număr, în septembrie 1838. Este perioada în care consulul rus Besak, la conivenţă cu opozanţii domnitorului din Divan, îi semnalează cancelarului rus Nesselrode încălcarea Regulamentului de către domnitorul moldav şi guvernul său. La rândul lui, principele Surdza s-a folosit de căsătoria unei nepoate cu prinţul rus Gagarin pentru a se plângeviii la curtea imperială, prin vărul său Al. de Sturdza, de „tracasările chiţibuşare (vétilleuses tracasseries)” prin care „angajaţii consulatului Rusiei” au creat o stare de animozitate între cancelaria imperială şi domnitorul vasal. Mihalache Sturdza a obţinut rechemarea lui Besak, dar nu şi liniştea partidelor de whist de altă dată, succesorul acestuia, Kotzebue, uneltind şi mai abitir cu opoziţia din Divan.

E foarte probabil că insinuarea revistei lui Kogălniceanu, că grecii din guvern nu fac decât să joace whist şi să-şi împartă sinecuri, l-a deranjat pe domnitor, care nu a putut risca încă un scandal diplomatic, după cel iscat în vara lui 1838 de demiterea postelnicului Iordachi Catargi, aliatul lui Besak. Mai mult, textul despre filosofia whistului, considerat joc naţional în Rusia țaristă, plasa revista lui Kogălniceanu prea aproape de partida rusă, coagulată în jurul consulului Besak. Cu tot scandalul iscat, jocul de cărţi a rezistat şi după perioada paşoptistă, iar descendentul său, whist-ul românesc, care se joacă şi azi, rămâne un joc al minţii cu interesante deschideri politice și, nu la urmă, filosofice.

Note:

i Whist, par M. Deschappelles, în The Foreign Quarterly Review, vol. 24/ Oct. 1839-Jan. 1840, London, p. 341.

ii v. N. Cartojan, O autobiografie necunoscută, în M. Kogălniceanu: Activitatea literară, AAR, Memoriile secţ. literare, seria a III-a, tom. XI, mem. 3, Buc., 1942, p. 56.

iii în „Alăuta românească” nr. 1/ 1 Iullie 1838, p. 5-7, cu continuare în nr. 5/ 1 Septemvrie 1838, p. 49-51

iv [sine aut.], Philosophie des Whist. Von einem Russischen Natur-Philosophen, în Magazin für die Literatur des Auslandes” No. 6/ 12 Jan.1838, p. 21-22; 7/ 15 Jan. 1838, p. 26-27.

v [s.a.], Filosofia vistului, în „Alăuta românească” nr. 1/ 1 Iullie 1838, p. 5-6

vi idem, nr. 5/ 1 Sept. 1838, p. 49.

vii idem, p. 50-51.

viii cf. Scrisoarea din 7 septembrie 1838, doc. CCCXIX în col. Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor: 1822-1838, Bucuresci, 1894, p. 656-657.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s