Naufragiile lui Shakespeare

Revista Viața Românească nr. 11-12/2016

shakespeare

O frumoasă ucronie: John Faed, Shakespeare and His Contemporaries (1851)

King James Only

În 1611 apărea la Londra singura traducere autorizată de Regele Iacob I a Bibliei. Ediţia din 1611 făcea concesii nu doar protestantismului (d.ex., excludea cărţile deuterocanonice), dar şi catolicismului, acceptând dogma Imaculatei Concepţii refuzată de protestanţi, care sub zelul soli Deo gloria vedeau în adorarea Fecioarei Maria cultul păgân al Cybelei preluat de Vatican. Toată această indecizie doctrinară a generat o controversă, de partea cui era Iacob I, regele care şi-a căsătorit fiica cu un prinţ protestant, dar şi-a trimis fiul să se însoare cu o infantă crescută în catolicismul cel mai intransigent? Mai mult, unii istorici vorbesc chiar de un proiect ecumenic (W. B. Patterson) al acestui rege care până şi în „controversa” lui cu Papa Paulus Quintus nu ar fi vrut să denunţe credinţa catolică (non repugnare Catholica fidei), ci doar pretenţiile Papei de a hotărî în problemele de stat ale monarhilor creştini.

Iată contextul în care, la anul 1613, Furtuna se juca în faţa Regelui Iacob I, context care trebuie să-i fi prilejuit lui Shakespeare o mare dilemă. Era regele un catolic prin naştere, sau un anglican convertit, cum cerea parlamentul? Întrebarea aceasta şi-a pus amprenta pe textul Furtunii, un ecumenism sui-generis augmentând polisemic textul piesei, apropiind în subteranele ei conotative protestantismul de catolicism, catolicismul de Biserica anglicană, şi, nu la urmă, dogma creştină de filosofia ocultă. Acest ciudat eclectism se vede în primul rând din alegerea motivului naufragiului, considerat referenţial, deopotrivă, atât de catolici şi de anglicani, dar şi de adepţii ocultismului. Motivul le reamintea catolicilor de naufragiul Sfântului Paul pe insula Malta, acolo unde apostolul a vindecat şi a făcut vrăji, localnicii „zicând că este un zeu”i.

Naufragiul credinţelor

Mai mult, pe palierul catolic al Furtunii, trimiterile la naufragiul apostolului se fac inclusiv la nivel lexical. De exemplu, versetul „nu vi se va pierde niciun fir de păr din capii, devine în Furtuna: „Nici un fir de păr nu li s-a pierdutiii. În fine, dacă naufragiul Sf. Paul s-a întâmplat, cum certifică Erasmus în Călătoria Apostolilor Petru şi Pauliv, „pe insula căreia i se spune Malta. Aceasta este între Epir şi Italia, având Sicilia la Nord […], nu departe de Napoli”, atunci localizarea insulei lui Prospero „între Tunis şi Napoli” (II, 3) nu este deloc întâmplătoare.

Dincolo însă de palierul catolic, folosit de Shakespeare ca un substrat polemic, trimiterile protestante încarcă motivul naufragiului cu toate conotaţiile partizanatului anticatolic pe care l-a pus Erasmus în Naufragiul său (1523). Tradus în limba engleză în 1606, dialogul erasmic face din conducerea unei corăbii aflată în furtună o parabolă a papalităţii, iar dintr-un aparent banal dialog despre un naufragiu oarecare, o satiră la adresa celor care conduc corabia credinţei catolice, dar se roagă la toţi sfinţii, uitând mereu de adevăratul, unicul Dumnezeu:

A. – Şi ce sfinţi a invocat?

B. – Dominic, Toma, Vincent, şi nu mai ştiu care Petru, dar mai întâi şi-a pus încrederea în Catherina din Siena.

A. – Dar Christos nu i-a venit în minte?

B. – Asta e tot ce mi-a spus popa”v. 

Pentru piesa shakespeariană, satira lui Erasmus este bagajul cultural în care stă tot praful de puşcă al campaniilor anticatolice purtate de gânditorul din Rotterdam. Înainte de toate trebuie precizat că Naufragiul lui Erasmus apare şi el prin apropieri lexicale de textul shakespearian. Iată-l, de pildă, pe „căpitanul corăbiei care vine alb la faţă (totus palens) înspre noi”vi, şi care are sub pana lui Shakespeare „figura unuia care va sfârşi în ştreang” (Furtuna, I, 1).

Satira erasmică s-a folosit de naufragiul Sf. Paul ca de un cod iconic. Fără această referinţă la textului apostolic, fabula gânditorului protestant ar fi fost un simplu dialog despre superstiţii marinăreşti. Iată de ce, trimiterile erasmice la naufragiul bibic trebuiau expuse, dar şi disimulate, gânditorul din Rotterdam neuitând că toate operele sale sfârşiseră pe lista cenzurii de la Sorbona. Iată, ca exemplu, cum trimite Erasmus la textul biblic. În Fapte (28, 11), corabia apostolului „purta însemnul Dioscurilor”. Sunt aceeaşi „Castorem & Pollucemvii care reapar aparent fără vreo semnificaţie în textul erasmic, însoţiţi însă de întrebarea „dar ce au ei cu marinarii? Unul era călăreţ, celălalt boxer”viii. Aparent banală, întrebarea condensează în ea toată critica protestantă cu privire la supravieţuirile ereziilor păgâne în catolicism.

În fine, palierul anglican al motivului naufragiului are în vedere călătoria unui alt Apostol, poate nu atât de ilustru ca Sf. Paul, dar cu siguranţă mult mai viu în memoria militanţilor anticatolici din Albion. Este vorba de William Tyndale, părintele reformei anglicane, cel pe care John Foxe, în martirologiul său, Acts and Monuments (1563), îl numise „Apostolul Angliei” şi „adevăratul servitor şi martir al lui Dumnezeu”. Despre receptarea lui Tyndale în contemporaneitatea shakespeariană stă mărturie chiar cartea lui Foxe, cu şase editări doar în perioada elizabetană, şi care a mărit considerabil la ediţia a II-a, tipărită cum gratia & Privilegio Regiae Maiestatis, spaţiul dedicat legendei martirului Tyndale. Momentul glorificării traducătorului Bibliei în limba engleză nu era deloc întâmplător, anul apariţiei acestei ediţii fiind chiar anul excomunicării Reginei Elizabeta a Marii Britanii. Sporind impactul vizual cu gravuri despre abuzurile Inchiziţiei, hagiograful şi editorul au făcut din autodaféul lui Tyndale un motiv naţionalist, ilustrând cu viaţa „demnului martir al Bisericii Angliei” lipsa de scrupule a papalităţii în raport cu cel care l-a adus pe Dumnezeu în patria limbii engleze.

Ei bine, există în viaţa lui Tyndale o întâmplare ale cărei similitudini cu episodul liminar din Furtuna au trecut neobservate de shakespeareologi. Este vorba de episodul furtunii în care, asemeni Apostolului Paul, Tyndale a naufragiat în călătoria lui spre Hamburg, acolo unde plănuia să publice traducerea engleză a Deuteronomului. Pentru a sublinia perfectul paralelism dintre viaţa Apostolului Paul şi viaţa „Apostolului” Tyndale, biograful John Foxe a introdus povestea despre convertirea unuia din temnicerii lui Tyndale, străvezie aluzie la episodul din Fapte, 16, cu convertirea temnicerului din Filipi.

Aş vrea… să întrec Epoca de Aur

Eruditul Shakespeare a introdus însă şi un palier pre-creştin la motivul naufragiului. Prin trimiteri conotative, el le readucea aminte contemporanilor săi de un naufragiu mitic, parte integrantă a marii teme vergiliene despre „redeunt Saturnia regnaix. Este vorba de legendara Epocă de Aur, temă din care protestantismul a făcut un simbol doctrinar, al renaşterii adevăratei credinţe în Christos. La această tradiţie profetică trimite Shakespeare când îl pune pe Gonzalo să afirme: „Aş vrea ca cu aşa domnie desăvârşită, Sire, să întrec Epoca de Aur”x. Cât despre cum a fost înţeleasă „mea regna” vergiliană (din Ecl., I, 69) şi cum a fost folosit acest parasimbol al credinţei adevărate în contemporaneitatea lui Shakespeare, protestantismul ocult a răspuns cu Allgemaine und General Reformation der ganzen Welt, cunoscută şi ca Fama fraternitatis (1614), dar şi cu Saturnia regna sive Magisterium per hermetica positiones (1649) al unui misterios R.F.T.M.S., care rămân cele mai bune exemple despre felul cum s-a literaturizat tema renaşterii Secolului de Aur sub auspiciile hermetice ale protestantismului ocult.

Ne amintim că Eneida începe cu o teribilă furtună produsă de Eol, cauza naufragiului corăbiilor lui Eneas în largul coastei libiene şi motiv pentru ca Vergilius să anunţe sosirea aici, „pe ruinele libiene a unui popor mândru în lupte şi a tot stăpânitor”xi. Ca locaţie, furtuna prin care trec troienii lui Eneas corespunde şi ea Furtunii lui Shakespeare. Mai mult, substratul libiano-cartaginez revine insistent în scrierile shakespeariene ca o probă a originii fenicienexii a Albionului, mitul etnogenealogic pe care s-a edificat Biserica anglicană.

Dincolo însă de toate aceste trimiteri doctrinare, motivul naufragiului era menit să amintească Regelui Iacob I, căruia piesa îi era dedicată, un naufragiu cu implicaţii mult mai personale. Este vorba de furtuna care a făcut din Regele Angliei, asemeni lui Prospero, un ilustru practicant al filosofiei oculte. În primăvara anului 1590, când regele (pe atunci Iacob VI al Scoţiei) se întorcea de pe continent cu tânăra lui mireasă, prinţesa Anna a Danemarcei, cuplul regal era să îşi piardă viaţa pe mare într-o puternică furtună. Spaima i-a declanşat o fixaţie regelui, care a ajuns să vadă în acest incident un complot supranatural iscat de o conspiraţie satanică pusă la cale de adversarii săi prin intermediul magiei. S-a pornit imediat o vânătoare de vrăjitoare în întreaga Scoţie, cu peste 300 de procese şi numeroase condamnări, regele interesându-se personal pe toată durata proceselor de mărturiile acuzaţilor. Acest interes pentru necromanţie a devenit ulterior obsesie şi s-a materializa într-un tratat, Daemonologie sub forma unui dialog, publicat de rege în 1597 şi reeditat în 1603, în chiar anul instalării lui pe tronul Angliei. Preocuparea regelui pentru magie a avut un puternic ecou în epocă, spectre, demoni şi vrăjitoare dând imediat năvală pe scena teatrelor din insulă. Şi ar fi suficient să amintim aici de Doctor Faustus al lui Marlowe, jucat în 1594, sau de Vrăjitoarea lui Thomas Middleton (c. 1613).

Shakespeare a speculat în Furtuna, ca şi în Macbeth, interesul regelui pentru partea aplicativă a filosofiei oculte. O filosofie care nu făcea parte doar din preocupările regale, dar ilustra un spirit al unei epoci în care protestantismul ocult îşi căuta rădăcini mitico-magice, devenind, vorba lui Giordano Bruno, o sectă printre lutherani. Despre acest Zeitgeist am putea chiar spune că a făcut din arta magiei spirituale un instrument imagologic, ajutând Noul Albion în redescoperirea naţionalismului mistic şi pregătind Anglia pentru reforma protestantă anunţată de manifestele rozicruciene. O reformă pe care anglicanii au legat-o de numele noului lor apostol, cel a cărui operă de hârtie e comparată azi cu măreţia şi temeinicia catedralelor. Este vorba de William Tyndale, proto-martirul anglicanismului, cel care a trebuit să treacă printr-o „furtună” pentru a-l reda pe Dumnezeu englezilor, aducând Albionul într-o cultură biblică.

Ars pe rug în 1536, Tyndale nu a avut decât gloria postumă a martirilor, o veneraţie care a făcut din ereticul veşnic hăituit de Inchiziţie „conducătorul de neînvins al oştirilor Reformei”. În epoca lui Shakespeare, numele acestui erudit (vorbea opt limbi şi a tradus Biblia direct din ebraică şi aramaică) era pe buzele tuturor celor care citeau Biblia calvină şi aşteptau traducerea autorizată de Rege, care în mare măsură a fost opera clandestină a lui Tyndale. Muncii acestui erou ilegalist, mereu urmărit de braţul lung al Romei, protestantismul îi datorează nu doar Biblia iacobină, dar şi Biblia de la Geneva, publicată în 1560 şi avându-l printre traducători chiar pe biograful lui Tyndale, John Foxe. Din această „Biblie a Reformei protestante” citează Shakespeare de nenumărate ori în piesele lui. De aici îşi ea el sintagma „the tempestuous windxiii, devenită „a tempestuous noise” în scena liminară din Furtuna.

O erezie ecumenică

Shakespeare a avut acces la Biblia calvină, zisă „a lui Tyndale”, la Londra, pe când era chiriaşul familiei Montjoy (nume introdus ca „a French herald” în piesa Henry V), o familie de huguenoţi fugari din Franţa masacrului nopţii Sf. Bartolomeu. Cunoaşterea Bibliei lui Tyndale ni-l relevă pe Shakespeare ca pe unul din mulţii protestanţi criptici ai vremii lui. Din perspectiva acestui protestantism ocult se cere înţeleasă şi folosirea polisemică a motivului naufragiului în Furtuna, .în faţetele lui poliedrice, Shakespeare oglindind marile credinţe ale occidentului: catolică şi protestantă (anglicană), iluminate toate de un praxis al concordanţelor care concentrează aici nostalgia ecumenică a Occidentului.

Note:

i cf. Fapte, 28, 6.

ii Fapte, 27, 34.

iii W. Shakespeare, Furtuna, I, 2.

iv D. Erasmus, Peregrinatio Apostolorvm Petri et Pavli, cvm ratione temporvm, Seb. Griphivs, Lvgdvni, 1542, p. 13.

v D. Erasmus, Naufragium, în ed. Colloquia familiaria nunc emendatoria cum omnium notis, Lausanae, 1768, vol. 1, p. 215.

vi idem, p. 208.

vii idem, p. 207.

viii ibidem, cu trimitere la Homer, Iliada, III, 237.

ix Vergilius, Ecl. IV, 6, Aen., XI, 252.

x W. Shakespeare, Furtuna, II, 3.

xi Vergilius, En., I, 23.

xii v. R. Cernătescu, Necunoscutul frate Shakespeare, în „România literară” nr. 8/2013, p. 20-21.

xiii Fapte, 27, 14.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s