Celălalt Aristotel

România literară nr. 42/2016

Fragment din volumul Arcanosophia. Repere pentru o fenomenologie a misterului, în pregătire la Editura Junimea

Despre stilul voit obscur al scrierilor lui Aristotel, Renaşterea a opinat, prin vocea lui Pico della Mirandola, că ar proveni dintr-o nesiguranţă metafizică a Stagiritului. Mai exact, din nestăpânirea de către filosof a unui palier teologic al limbajului. Exemplul cel mai citat este textul plin de ambiguităţi despre nemurirea sufletului din De anima, III. Dezbaterile asupra acestui pasaj continuă şi azi, singura concluzie rămasă invariabilă fiind cea enunţată de un contemporan al lui Pico, Girolamo Savonarola, cum că: „religiile care au fost transmise de filosofi au fost pline de greşeli şi erori (religionis a philosophis tradita defectuum et errorum plenas fuisse)”i. Pe seama acestor ambiguităţi şi erori s-a construit în numele lui Aristotel o întreagă bibliotecă de tratate apocrife, rămase toate în afara canonicului Corpus Aristotelicum. Punând accent pe mituri, minuni şi magie, această bibliografie secundă este trecută azi la index de exegeza academică şi atribuită unui convenţional Pseudo-Aristotel. Stilul apocrifelor imită perfect stilul lipsit de claritate al adevăratului Aristotel, făcând din sensul învăluit şi conotativ apogeul unui stil pe care îl exaltase cândva Cicero şi Iustin Martirul, şi care va deveni sinonim cu literatura ocultă. O literatură care a fîcut din magie dimensiunea esenţială a unui univers în care omul era predestinat unei altfel de iluminări, nu neapărat angelice, dar întotdeauna sprijinită pe o erudită intertextualitate.

A scrie în numele Stagiritului devine o adevărată modă în Evul Mediu târziu odată cu descoperirea comentariului la Categoriile lui Aristotel al lui Ammonius Saccas. Egipteanul, aureolat de încrederea de a fi fost maestrul lui Plotin şi Origene, vorbeşte aici despre două filosofii distincte predate de Aristotel în Lyceum, una destinată celor „ce înţeleg mai superficial lucrurile”, alta adresată „celui plin de râvnă şi autentic îndrăgostit de filosofare”ii. Cel mai renumit elev al învăţăturilor oculte ale Stagiritului ar fi fost Alexandru cel Mare, cu a cărui legendă se vor exemplifica toate promisiunile învăţăturilor esoterice predate de Stagirit: faimă, bogăţie şi, mai ales, cunoaşterea arcanelor lumii întregi, elevul lui Aristotel ajungând să discute de la egal la egal cu gimnosofiştii Egiptului, cu brahmanii Indiei şi cu magii Persiei.

Începutul acestei literaturi apocrife trebuie legat de traducerea din limba arabă, pe la sfârşitul secolului al X-lea, a Cărţii secrete a Secretelor (Kitab sirr al-Asrar), cunoscută în latină ca Secretum Secretorum (Secretul Secretelor). Acest enkomion al educaţiei regale va pune sub numele lui Aristotel, alchimia, astrologia, magia şi alte domenii pe care Renaşterea le va numi numi filosofie ocultă, şi pe care Evul Mediu le asimila unei „onorabile ştiinţe” a celor „aşa-zis păgâni”. Cunoaşterea acestei „ştiinţe” era apanajul omului erodit, fiind căutată şi stipendiată de regi ca un enchiridion al monarhului desăvârşit. Curând, scrisoarea „prinţului filosofilor”, Aristotel, către discipolul său, Alexandru, va ajunge să rivalizeze în popularitate cu Biblia. Prefaţând-o, Roger Bacon semnalează stilul obscur – profetic, spune Bacon – al filosofului pe care însuşi Dumnezeu l-ar fi recomandat lumii „să fie considerat mai degrabă înger, decât om”. Acest stil extatic şi voit obscur va fi considerat semnul unei înţelepciuni divine şi va deveneni regula de căpătâi a tuturor celor care vor scrie în numele lui Aristotel.

În numele Stagiritului şi sub notorietatea lui Alexandru cel Mare, se vor răspândi acum Liber de causis, De Magis, De elementis etc, care nu sunt decât adaptări ale „stilului aristotelic” la vechile mistere ale kabbalei, ale astrologiei, alchimiei şi a altor discipline numite oculte de compendiul lui Agrippa. Toate aveau în comun accentul pus pe cuvântul polisemic, menit a fi „pecetea (signaculum) unui adevăr greu şi măreţ”, misterul care atrage interpretarea şi, implicit, participarea cititorului la text. Ca exemplu, atunci când are de vorbit despre virtute, în Oeconomia, Pseudo-Aristotel foloseşte metafora „ornament al sufletului”, menită să capteze atenţia şi participarea unui anumit cititor, mai interesat de zorzoane şi mai susceptibil de a-şi c[uta optima ratio.

La sfârşitul secolului al XII-lea, un admirator al lui Aristotel, teologul Alexander Neckamiii, referindu-se la scrierile esoterice ale Stagiritului, lansează o legendă care, aureoloată de mitul rozicrucian, va străbate ca un fir roşu istoria ocultismului. În De naturis rerum, Neckam îşi imaginează că Aristotel ar fi cerut să fie înmormântat cu unele dintre tratatele lui esoterice, cu scopul de a le feri astfel de invidia contemporanilor şi de a le sustrage degradării timpului. Adaptată, legenda va ajunge până în Fama Fraternitatis, celebrul manifest rozicrucian trecând-o în contul legendarului întemeietor al rozicrucianismului, Christian Rosenkreutz, cel care, deshumat, ţine în mână „o carte I (Büchlein I) alcătuită din pergament şi scrisă cu litere de aur, care, după Biblie, este bogăţia noastră cea mai de preţ şi care trebuie să fie făcută cunoscută lumii întregi pentru a fi judecată”iv. Obsesia „cărţii I” va coagula căutările tuturor ocultiştilor, care se revendică şi azi de la moştenirea ocultă a lui (Pseudo) Aristotel, filosoful care ar fi ales să vorbească altfel despre Natură şi despre cunoaşterea ei desacralizată. Iar faptul că manifestul rozicrucian a apelat la o legendă scrisă de un autor din Albion, adică, pe tărâmul lui John Dee şi Robert Fludd, poate fi un indiciu că rumoarea rozicruciană a pornit de pe tărâm anglican…

Roger Baconv, în Compendiul său de filosofie (c. 1271), spune că Aristotel a scris peste o sută de tratate, multe dintre ele rămase netraduse în lumea arabă. Mirajul acestei comori sapienţiale va declanşa un alt mit rozicrucian, cel al cărţilor dedicate cunoaşterii totale, pe care cavalerul Rosenkreutz le-a aflat în lumea arabă, traducându-le el aici „în bună latină”, precum celebra „carte M (librum M)”vi. Dedicată cunoaşterii unei Naturi încă magice, această bibliotecă ocultă ce-l are ca autor pe Pseudo-Aristotel cuprindea tratate de alchimie, astrologie, necromanţie, despre virtuţile oculte ale pietrelor şi ierburilor, de chiromanţie şi fiziognomie, în capul listei stând celebra Secretum Secretorum. Atunci când nu erau apocrife, cărţile lui Pseudo-Aristotel erau compilaţii din diverşi autori, precum tratatul de alchimie inclus în cartea IV din Liber metheororum, la care Alfred din Sareshel a adăugat un text tradus, se parevii, din arabă ce îi aparţine lui Avicena. În cartea aceasta îşi are originea teoria transmutării metalelor, intens experimentată de medievali, care vor duce chrysopoeia până pe tărâmul ontologiei, în ideea că alchimistul care experimentează transmutarea metalelor nu face decât să tindă la un tipar transcendent.

În numele aceluiaşi (Pseudo) Aristotel, Evul Mediu a pus în circulaţie un text în care se atrage atenţia că nu doar lumina-binele-Paradisul pot fi sursa minunilor, ci şi întunericul-misterul-Infernul, ale căror arcane pot fi la fel de mântuitoare pentru om. Căci, se spune aici, „pământul este sursa tuturor minunilor, întâi pentru lucrurile cele bune pe care ni le oferă, apoi pentru cele rele, prin care el se revelează observatorului”viii. Atribuită lui Alexandru cel Mare, afirmaţia de mai sus deschide Secretum Secretorum, sub a cărei notorietate va justifica toate căutările omului luciferic şi toate minunile pe care el le va aduce din cer, aici, pe pământ, la umbra arcanelor.

Dacă Evul Mediu a răspândit o literatură apocrifă cu pretenţii filosofice, Renaşterea, în avântul ei perenialist, de aflare a filosofiei de dinainte de filosofie, a mers şi mai departe, descoperind în marginea unei însemnări a lui Plinius posibilitatea ca toţi marii filosofi ai Greciei antice, în frunte cu Pythagoras, Platon şi Aristotel, să fi călătorit peste mări şi ţări pentru a învăţa acolo, în lumea barbară, o altfel de filosofie, mult mai veche şi mai ancorată în tradiţia de mistere, însemnul adevăratei şi necoruptei înţelepciuni. Ideea unei cunoaşteri venite din afara lumii greceşti, de pe tărâmuri esenţial magice, va lua o asemenea amploare după traducerea Vieţii lui Pythagoras a lui Porphyriosix, încât filosofii Renaşterii şi-o vor asuma ca pe descoperirea amprentei lui Dumnezeu pe istoria umanităţii. Sub semnul acestei străvechi filosofii, umaniştii vor hrăni imaginaţia omului cu mituri şi formule magice, sporind notorietatea unei gândiri care nu mai promitea o sistemă, ci o libertate, de a vedea lumea de la statura zeilor. Sau a demonilor!

O vanitatea luciferică va deveni curând apanajul acestei filosofii subversive şi erudite, care a făcut din gândirea adusă de pe meleaguri barbare, farul unei omeniri înfricoşate de mister, descoperind, vorba lui Lucretiusx, modul cel mai adânc şi mai bine păzit de „a scruta umbra lucrurilor”. Căci, umbra este cea care a înflăcărat imaginaţia Apusului cu promisiunea de a afla un secret al secretelor transmis prezentului profan de înţelepciunea primordială prin intermediul lui (Pseudo) Aristotel. Filosoful neştiut şi criptic care nu s-a putut împăca cu Platon, unul fiind dedicat acţiunii, celălalt contemplaţiei, decât pe tărâmul lui daimónia, acolo unde îi întâlneşte pe amândoi Pico della Mirandola, plecat in conciliando Platone & Aritotele, cum o spune el în Examenul deşertăciunii filosofiei popoarelorxi.

Note:

i G. Savonarola, Triumphus Crucis, IV, 2.

ii cf. Comentarii la Categoriile lui Aristotel. Porfir, Dexir, Ammonius, trad. C. Noica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 149.

iii A. Neckam, De naturis rerum, II, 189.

iv Fama fraternitatis, oder, Entdeckung der Brüderschafft des löblichen Ordens dess Rosen Creutzes : beneben der Confession…, Gedruckt zu Dantzigk, Durch A. Hünefeldt, 1615, p. 40.

v R. Bacon, Compendium studii philosophiae,

vi cf. Fama fraternitatis…, p. 17.

vii v. I. Hammer–Jensen, Das sogennante IV Buch der Meteorologie des Aristoteles, în „Hermes”, vol. 50/1915, p. 113-136.

viiiMirandum est terra quantum aut bonarum rerum pariat aut malarum, conceptrix et parens publica ferarum” – Epistola Alexandri ad Aristotelem, I, 15, în ed. Hagae, Excelsior, 1953, p. 1.

ix care afirmase despre Pythagoras că „în cursul călătoriilor la aceste popoare [barbare], el şi-a însuşit cea mai mare parte a înţelepciunii sale” – Porphyrius, De vita Pyth., 12, în ed. F.C.G. Vogelii, Lipsiae, 1816, p. 27.

xres quibus occultas penitus convisere possis” – Lucretius, De rerum natura, I, 146.

xi Pico della Mirandola, Opervm…, Basileae, S. Henricpetri, 1601, p. 729.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s