Jean Piaget și deconvertirea filosofiei

România literară nr. 38, p. 26-27

Curajul de a fi Caliban

Doctrina lui Platon despre adevăr conține o ambiguitate, spune Heidegger. Când vorbește de adevărul reflectat (αλήθεια), Platon ar avea în vedere, în fapt, adevărul, justețea reflecției (ορθότες/ Richtigkeit). Pe această ambiguitate și-a construit Jean Piaget toată teoria lui (de)constructivistă, vorbindu-i omului trecut de vârsta modernității de umilirile științei și de ridicarea ei din îngenunchierea în fața adevărurilor impalpabile ale filosofiei. Privind din această perspectivă vindicativă, întreaga viziune postmodernă a cunoașterii nu ar fi decât o răzbunare a ştiinţei, ostracizată şi visând la emancipare încă de pe vremea când nu era decât o ancilla philosophiae „în subordonare totală şi continuă faţă de filosofie”[5]. În rol de sufragetă, Piaget scandează următoarea apoftegmă, citându-l însă trunchiat și tendențios pe Karl Jaspers: „ştiinţele au câştigat cunoştinţe clare ce folosesc tuturor; în vreme ce filosofia, în ciuda efortului milenar, n-a reuşit”. Citatul nu este însă decât o meschină scoatere din context, Piaget făcându-se că, pe aceeaşi pagină cu citatul de mai sus, Jaspers vitupera cu 15 ani mai înainte la adresa cunoașterii empirice (științifice), care se confruntă cu granițe pe care nu le-a putut nicicând transcende: „Ceea ce încercăm să cucerim prin filosofie nu este certitudinea ştiinţifică, aceeaşi pentru orice înţelegere, căci cunoştinţele ştiinţifice privesc obiectele particulare şi nu-i sunt necesare fiecăruia. În filosofie însă, care se adresează tuturor fiinţelor, vorbim de un adevăr care, acolo unde luminează, atinge omul mai profund decât oricare cunoaştere ştiinţifică”[6].

Cu reputația lui debon sauvage”, Piaget se face că uită până și de caracterul dezinteresat al filosofiei, în mod repetat subliniat de Aristotel, dimpreună cu caracterul divin al acestei științe inexacte (v. Met., A, 982 b 20 – 983 a 11). Paradoxal, tocmai de la „inutilitatea” – vizibilă azi în cifra de școlarizare de la facultățile de filosofie – îşi revendicase filosofia superioritatea ei. Căci, sophia (ca înţelepciune teoretică) diferă esenţial de phrónesis, de gândirea raţional aplicativă, care nu este decât voluptuosul preludiu al agnosticului. Pe Piaget nu îl interesează însă decât înţelepciunea redusă la epísteme, adică o metodologie a cunoașterii sau, mai exact, o punere în ordine a cunoştinţelor menită să evacueze în subsolul unei false antinomii pe insalubrii adoratori ai metafizicii. A acestei discipline care, cum au spus-o cândva Aristotel (Etica nicomahică, VI, 8) şi Platon (Tim., 69 a; Gorg., 505 d), „încoronează ştiinţa”.

Știința veselă și ambițioasă

Uitând toată tradiția care a făcut cândva din filosofie o suveranitate a ființei, Piaget decretează ritos că filosofia nu ar fi decât „o luare de poziţie raţionată faţă de totalitatea realului[7]. Conceptul care nedumereşte şi te face să ridici din sprânceană este aici tautologia „totalitatea realului”. Căci realitatea luată în calcul de Piaget nu este decât lumea sensibilă, o reducție ce văduvește ființa de „eroarea” numită absolut și o limitează la un univers care nu mai este decât, de la Leibniz la Stéphane Lupasco, un „ansamblu al posibililor”. Aceast univers măsurabil nu este, din perspectiva gândirii metafizice, decât o periferie a realităţii, o conveniență a necesității. Înghesuirea omului între parantezele contingenței scoate din discuție, făcându-le superflue, concepte precum morală, libertate, absolut (absolutus înțeles ca participiul pasiv al verbului absolvo, ‘a elibera’) și le substituie cu răspunderea, conștiința, necesitatea. În acest fel, cunoașterea științifică devine un superb și inefabil câmp dedicat tehnolatriei, de unde a fost ierbicida metafizica și plivită conștiința de sine

După o cercetare critică a posibilităţilor de cunoaştere propuse de Kant, cu ochianul oferit de „principiile filosofiei” lui Descartes, părintele constructivismului conchide că „nu există nicio deosebire de natură între problemele cognitiv filosofice şi ştiinţifice, ci numai o deosebire în delimitarea sau specializarea lor şi mai ales în privinţa metodelor, care sunt fie pur şi simplu reflexive, fie întemeiate pe o observaţie sistematică sau experimentală a faptelor şi pe algoritmi riguroşi în ce priveşte deducţia[8]. Cu alte cuvinte, gândirea științifică nu poate exclude iraționalul, ci îl deghizează într-un tratat asupra vidului. Vânând evidența primă, indubitabilă și apodictică, Piaget nu uită totuşi, spre cinstea lui, să își exprime rezervele asupra exceselor care, de la pozitivismul logic încoace, au pus semnul de egalitate între epísteme şi phrónesis, limitând astfel filosofia la un ansamblu de probleme ştiinţifice. Mai mult, el postulează că o problemă fără semnificaţie cognitivă actuală nu trebuie îndepărtată, căci iraționalul are întotdeauna șansa de a deveni cândva o problemă cu semnificaţie umană permanentă. Știinţa victorioasă e astfel sfătuită la temperare și pusă să mărşăluiască avântat, dar sobru, mereu deschisă şi liberă”, către noi orizonturi şi provocări. O știință care, mai spune Piaget, trebuie să se deosebească de incontinența și demagogia filosofiei printr-o mărinimie ce poate accepta oricând că metafizica, dincolo de platitudinile ei, rămâne un habitus cognitiv menit să orienteze mintea spre lucrurile esențiale, cele pe care abia așteaptă știința le descopere.

Filosofia ca matrice a ştiinţelor

Rămâne un loc comun faptul că toate ştiinţele au fost considerate cândva un produs al filosofiei. Este teza hegeliană pe care o disecă Piaget[9], întrebându-se când și cum a început filosofia joace rolul de matrice originară pentru ştiinţe, îmbogăţindu-le cu un habitus reflexiv. Concluzia lui este că reflecţia raţionată trebuie să continue în interiorul ştiinţelor, articulându-le astfel mereu pe interogaţii despre realitate, aducându-le la logica unei cunoașteri continue.

Dincolo de ierarhia dintre știință și filosofie, Piaget vede o continuă simbioză menită să folosească deopotrivă cunoaşterii lumeşti şi celei eidetice (distincţia husserliană), ăntrebându-se, o întrebare căzută în retorism până la Piaget, dacă nu cumva „cunoaşterea este subordonată existenţei unui subiect”, caz în care existența nu ar fi decât „marea descoperire a subiectului epistemic”[10]. Întrebarea se poate pune însă și altfel. Dacă existenţa este subordonată cunoaşterii, ca în metafizică? Atunci cogito nu mai este decât verificarea unui clișeu, iar esenţa filosofiei devine, cum spune existențialistul Jaspers, citat şi subliniat din nou de Piaget, „căutarea adevărului şi nu posesiunea lui[11]. O căutare care, iată, a condus la secularizarea filosofiei, trecută definitiv în proprietatea ştiinţei. Pentru exemple, Piaget îi aduce pe toți întemeietorii marilor sisteme filosofice, sisteme care, spune el, au fost construite de autorii lor în raport cu o ştiinţă, fie deja constituită (înainte sau de către ei), fie întrevăzută de ei înainte de a se constitui[12]. Astfel, Platon şi Aristotel, moştenitorii unui realism sistematic, dar static, presocratic, sunt pentru Piaget cei care au scos cunoaşterea în afara individului, aducând-o în realitatea statică şi meta-fizică. Diferenţa dintre cele două sisteme filosofice, platonic şi aristotelic, ar fi doar de orientare ştiinţifică, unul spre biologia şi logica la Aristotel, altul spre matematica la Platon. Tributul de pietate plătit ştiinţelor aplicative continuă cu Descartes, al cărui sistem epistemic „ar rămâne inexplicabil” fără descoperirile lui din domeniul geometriei analitice, acolo „de unde derivă tema carteziană permanentă a relaţiilor dintre gândire şi spaţiu”[13]. Leibniz, „se ştie prea bineîși continuă abuzul Piaget – a fost influenţat în mod direct de propriile descoperiri ştiinţifice [din domeniul] calcului infinitezimal[14]. Hegel, la rândul lui, a fost preocupat de istorie şi de sociologie, iar empirismul lui Locke şi Hume rămâne tributar psihologiei, așa cum și naturfilosofia lui Kant s-ar datora „unei întâlniri, până în amănunte, a deducţiei logico-matematice cu experienţa[15]. Nu la urmă, e amintită și filosofia lui Bergson şi Husserl, cares-a născut, ca toate celelalte, din progresele unei ştinţe particulare[16], recte psihologia.

La aceste minimizări l-am putea adăuga chiar pe autorului Înţelepciunii şi iluziilor filosofiei!, Piaget însuşi fiind un psiholog care a adus argumentele acestei ştiinţe în filosofie și a militat pentru înţelegerea psihologiei ca ştiinţă cognitivă. Sau, cum spune el, ca „psihologie filosofică”.

Toate aceste sisteme filosofice au crescut în marginea ştiinţelor ca niștevarietăţi de interpretare epistemologică[17]. Desigur, sistemele minore, precum neoplatonismul sau filosofia medievală, nu încap în acestschematism cam dezinvolt[18] (ipse dixit!) care se grăbește să tragă concluzii din cazuri particulare. In reductio, ceea ce vrea să demonstreze Piaget este existenţa a două dominante mari în istoria filosofiei, una relativ constantă, cealaltă – variabilă”. Una ar fiproblema coordonării valorilor”, ce ține de epistemologie, cealată se preocupă de procesul de cunoaştere, de gnoseologie. Ultima este inferioară teoriei cunoașterii științifice, neavând valoare epistemică „decât dacă ţine seama de toate formele speciale de epistemologie în funcţie de diferenţierea ştiinţei însăşi(!).

Omul care nu a trecut prin filosofie este iremediabil incomplet

În ciuda „schematismului cam dezinvolt” și a reducţiei filosofiei la epistemologie, o ramură care încă mai crede că poate da lecţii ştiinţei, Piaget dovedește în Înţelepciunea şi iluziile filosofiei bătrâna Doamnă Filosofia trebuie privită ca o eşuare a ştiinţei. Ea nu este și nu va mai fi niciodată activitatea esenţială a omului grec, cel mult, o îndeletnicire de care omul postmodern nu poate uita, chiar dacă face eforturi în acest sens, spunând împreună cu Leibniz, „filosofiei nu trebuie să i se consacre decât o zi pe lună […], iar celelalte zile să fie consacrate unor ocupaţii cum ar fi calculul sau disecţia[19]. Dincolo însă de prejudecățile (supra)omului de știință, Piaget ajunge, transfigurat de credința într-o știință ridicată până la orizontul revelațiilor, la aceeași concluzie cu metafizicianul Jaspers: „Omul nu se poate lipsi de filosofie”[1]. O axiomă pe care Jean Piaget[2] o traduce astfel: Orice om care nu a trecut prin filosofie este iremediabil incomplet”. Șocul, comoția, prin care Piaget și epistemiologia constructivistă au deșteptat filosofia din somnul ei dogmatic ar trebui să fie pentru toți filosofii o „revenire la fire”. Și chiar dacă, de aici înainte, omul nu se va mai luptă cu îngerul, decât poate online, lupta cu sinele rămâne o preocupare a lui de căpătâi atâta timp cât prejudecata unicității îl va locui cu o „adâncime – cum spune Sf. Augustin – mai înaltă decât omul însuşi”.

[1] K. Jaspers, Introducere în filosofie, apud J. Piaget, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei (1965), trad. rom., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 232.

[2] J. Piaget, în op. cit., p. 31.

[3] idem, p. 29.

[4] idem, p. 234.

[5] cf. idem, p. 198.

[6] K. Jaspers, Introduction à la philosophie, trad. Jeanne Hersch. Plon, Paris, 1951, p. 61.

[7] J. Piaget, op. cit., p. 70.

[8] idem, p. 76.

[9] id., p. 88.

[10] cf. idem., p. 94.

[11] Jaspers, apud Piaget, op. cit., p. 233.

[12] Piaget, idem, p. 88.

[13] id., p. 80.

[14] id., p. 82.

[15] id., p. 86

[16] id., p. 89.

[17] id., p. 83.

[18] id., p. 89.

[19] id., p. 77.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s