Maiorescu și hipnotismul logicii

Viața Românească nr. 7/2016

HypnotismeÎn 1881, apărea la Sibiu Psichologia empirică1, volum întâmpinat laudativ de Maiorescu în „Convorbiri literare”, care îl vedea ca pe un posibil viitor manual „pentru cea dintâi învățare a Psichologiei în licee”2. Mai mult decât o recenzie, articolul ilustrează aici o preocupare mai puțin cunoscută a filosofului Maiorescu, care notează în jurnal, în anul 1885: „Lucrul cel mai important din ocupaţia mea intelectuală de acum este hipnotismul, ca drum experimental pentru adevăruri psichologice”3. Într-o scrisoare din același an (ciorna este datată 14/26 Noemvrie 1885 și adresată prof. dr. Rudolf Heidenhain din Breslau)4, Maiorescu recunoaște că „De 22 de ani, m’am silit cu tot dinadinsul, în continuu studiu și prelegeri de psihologie, să es din înfundătura în care de secole stă această, propriu vorbind încă neexistentă, știință, prin insuficenta așa-zisa observare de sine lăuntrică… Acum cinci ani însă mi-a căzut în mână broșura d-voastră despre hipnotism, Der sog[ennante] thier[ische] Magnetismus [Leipzig, 1880]. Se’nțelege, am urmărit mai departe literatura chestiunei, mi-am făcut mai întâi cunoscute lucrările lui Charcot (de întrebuințat cum grano salis), am și Iconographie [photographique] de la Salpêtrière, firește Neurypnologia lui Braid și ultima dizertație a acestuia din anul 1860 tradusă de Preyer ș.a.m.d.”.

Dincolo însă de interesul teoretic în problema magnetismului animal, sau în hipnotism, cum cerea Braid să fie numit, Maiorescu se arată aici adeptul declarat al experimentelor aplicative, exclamând: „Trebuie să hipnotizez eu însu-mi”. O convingere care îl face să ceară câteva lămuriri practice de la universitarul prusac: „I. Cum organizez în modul cel mai practic experimentele, spre a obține starea hipnotică la alții? Cât de des și la ce intervale să experimentez cu aceeași persoană…? II. Astfel de experimente, în cazul când reușesc, sânt, de regulă, vătămătoare pentru cel hipnotizat? Câte minute e permis să dureze? Cât de des și la ce intervale e permis să fie repetate? Poate cineva spera să poată ajunge curând la suggestiuni? Mi-este permis să întreprind experimente cu sora mea, cu fiica mea?”.

Maiorescu ajunge la psihologie și la hipnotism pe calea filosofiei. Kant, pe care Maiorescu l-a recomandat mereu ca pe un „punct de pornire”5 în studiul filosofiei, spune în Prefața ediției a II-a (1787) din Critica rațiunii pure că logica, care este o filosofie neschimbată de pe vremea lui Aristotel, s-a îmbunătățit azi cu capitole noi, cum este cel despre psihologie, în care se tratează despre „alte facultăți ale cunoașterii (imaginația, spiritul etc)”. Tot aici, Kant face o ciudată apologie lui Christian Wolff, autorul unei Psychologia empirica (1732) și a unei Psychologia rationalis (1734). Pe un ton ditirambic neobișnuit la Kant, el îl prezintă ca pe „cel mai mare dintre toți filosofii dogmatici”, cel care „a ridicat metafizica la demnitatea de știință” (p. XXXVII). Iluzia că „metoda lui Wolff”, adică psihologia, ar fi o aplicație a criticii rațiunii pure i-a făcut pe unii neokantieni să vorbească despre o psihologie transcedentală și să considere știința sufletului parte a metafizicii, numind-o când psihosofie, când psihonomie. De această iluzie se depărteză Maiorescu, care cere ca psihologia să fie înțeleasă ca o știință rațională și trecută „în rândul științelor celorlalte ce se predau tinerimii în școalele noastre, și o ferește de acele declamațiuni confuse, bogate în cuvinte și sărace în înțeles, asupra facultăților sufletului‘, asupra immortalității‘, etc, precum se întâlnesc în manualele de bacalaureatimportate din Franța de pe timpul influinței preponderante a catolicismului oficial6.

Așa cum refuză o viziune metafizică asupra psihologiei, la fel refuză Maiorescu și una grosier materialistă, căci o „știință despre suflet”, spune el, „intră în luptă cu încercările curat materialiste, care ar voi să facă din viața spirituală o simplă secrețiune a creerilorprecum este fierea o secrețiune destilată a ficaților”7. Calea de mijloc, preferată de Maiorescu, este așa-numita „Teorie psichologică a lui Herbart, [care] oricât de slabă ar fi în unele părți, are totuș doue merite netăgăduite: întâi meritul de a fi dat esplicări clare asupra părții curat intelectuale din viața sufletească, și al doilea meritul poate mai mare de a fi servit de bază psichologică la cercetările fisiologice moderne asupra așa numitului suflet‘, de a fi fost adică din teoriile psichologice singura, care sa putut adapta la metodele științelor esacte și s‘a putut prin urmare introduce în sfera unor lucrări, de care numai se poate aștepta o adevărată înaintare a cunoștințelor omenești asupra vieței spirituale”8.

Un reprezentant al școlii herbartine de psihologie a fost și profesorul de filosofie al lui Eminescu din vremea studiilor lui vieneze, Robert Zimmermann, autorul unei uitate Psihologii empirice, inclusă în volumul I din Philosophische Propaedeutik für Obergymnasien (1852), urmată de: Formale Logik (1853). Cunoscut și logicianului Maiorescu9, probabil din vremea studiilor de filosofie de la Berlin, manualul de psihologie pentru liceu al profesorului Zimmermann a anclanșat ideea centrală a articolului din „Convorbiri literare”, în care Maiorescu salută întâiul manual autohton de psihologie: „Dar așa elementar cum este manualul d-lui Popescu, el poate pregăti școlarii prin espunerea sa clară a ideilor fundamentale din Psichologia Herbartiană, ca să înțeleagă mai târziu, despre ce este vorba și unde este marele interes în acele cercetări ale științei și să intre și děnșii, dacă se simt chiemați, în această luptă încordată a spiritului modern”10. Probabil că explicațiile lui Zimmerman depre suflet au fost pentru esteticianul Maiorescu, ca pentru toți cei care „așteaptau o adevărată înaintare a cunoștinței omenește asupra vieței spirituale”, o seducătoare propedeutică la o estetică a artei adusă în limitele rațiunii. În viziunea lui Zimmermann, există o legătură rațională între senzație, suflet și frumos, care poate fi cuantificată, rezultând astfel „un standard normativ de o eternă validitate”. Căci, atât psihologia, cât și estetica pot fi aduse prin analiză logică la un model de știință exactă, capabil adică „să reducă la factorii originali cele mai complexe expresii ale gustului, așa cum sunt ele produse în natură și în artă”11. În practică, asta înseamna că sufletul uman conține în formă inconștientă ecuații ce rezolvă concepte precum geniul, inspirația, gustul etc. Cu un instrumentar al științelor exacte, cum tocmai era considerată hipnoza, toată această legătură inconștientă poatea fi adusă între marginile observației.

Dacă în afinitatea lui Maiorescu pentru filosofia herbartiană găsim o explicație pentru experiențele sale pseudo-științifice de hipnotism, tot aici aflăm și explicația de ce Eminescu s-a înscris la cursurile lui Zimmermann. Recomandarea trebuie să fi aparținut lui Maiorescu, a cărui pasiune pentru filosofia conceptuală a lui Herbart a durat, iată, mai mult de douăzeci de ani. Din păcate, sau din fericire?, herbartianismul nu s-a pliat pe structura studentului Eminescu. Într-o scrisoare trimisă mentorului Maiorescu din Berlin (Charlottenburg), pe 5 februarie 1874, Eminescu recunoaşte un ireconciliabil conflict de idei cu profesorul Zimmermann, din pricina căruia poetul nici nu s-a mai prezentat la cursuri, dezamăgit de viziunea materialist-fiziologică despre suflet a celui pe care îl considerase cândva, persuadat poate de Maiorescu, o „culme a oricărei înţelepciuni posibile”: „La Viena, am stat sub influenţa nefastă a filozofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispensează de studiul lui Kant. În această prelucrare a noţiunilor s-a prelucrat însuşi intelectul meu ca o noţiune herbartiană, până la tocire. Când însă, după o strunjire şi o răsucire de luni de zile, Zimmermann ajunse la concluzia că ar exista într-adevăr un suflet, dar că acesta ar fi un atom, am aruncat indignat caietul meu de note la dracu, şi nu m-am mai dus la cursuri. Ce-i drept, dacă nu aveam mărginirea de student, atunci probabil că numitul domn nu mi-ar fi apărut drept culme a oricărei înţelepciuni posibile. Am fost însă victima temporară a imaginii mele exagerate despre valoarea unui profesor universitar”.

1 I. Popescu, Psichologia empirică séu sciința despre suflet între marginile observațiunei, S. Flitsch, Sibiiu, 1881.

2 T. Maiorescu, O Psichologie empirică în limba română, în „Convorbiri literare” nr. 7/ 1 oct. 1881, p. 241.

3 cf. T. Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. II (1881-1886), Ed. Librăriei Socec & Co., Bucureşti, [1939], p. 317.

4 idem, p. 317-320.

5 „Punctul de pornire al studiului tău filosofic trebuie să fie acum şi să rămână Critica raţiunii pure a lui Kant…” – T. Maiorescu, Scrisoarea către W. Kremnitz din 30 Oct. 1862, în idem vol. I, p.

6 T. Maiorescu, O psichologie empirică…, în idem, p. 241.

7 ibidem.

8 idem, p. 242.

9 v. idem, p. 247.

10 idem, p. 242-243.

11 cf. R. Zimmermann, Zur Reform der Ästhetik als exakter Wissenschaft (1861), în trad. N. Walker, în Art in Theory 1815-1900: An Anthology of Changing Ideas, 1998, p. 607-609.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s