Eminescu şi doctorii diavolului

Agricola

Johannes Agricola Palatinul (originar din Palatinat) Filosof & Chirurg și Doctor Practicant [din] Leipzig la vârsta de 49 ani [în] Anul 1638

Convorbiri literare nr. 1/ian. 2015, p. 133

Un tratat de alchimie pentru bărbieri

În secolul al XVII-lea, un alchimist se lăuda că a obţinut un aur „mai frumos decât cel din minele ungureşti”1. Nimic nou, numai că la pachet cu metoda în care nimeni nu mai credea, germanul Johannes Agricola oferea, mai ales „bărbierilor autorizaţi (Balbirern Studiosis)”, reţetele tămăduitoare ale medicinii spagyrice, „verificate în mai multe sute de istorii [de caz], cu revelarea completă a tot ce trebuie făcut cu ele în chirurgie şi alchimie”2. Era un semn că reţetele medicale se vindeau mai bine decât secretul fabricării aurului! Cea mai căutată rețetă era prescripţia pentru tratamentul teribilei boli franceze (morbus galicus), numită şi syphilis încă de pe vremea lui Paracelsus. O infecţie care, cum o spune autorul poemei pastorale Syphilis sive morbus galicus (1530), el însuşi doctor curant şi autor de tratate medicale, „infectase sânul Europei…,/ De la cetăţile Libiene, până la valul Mării Negre”3.

Filosof şi doctor în medicina parva la Leipzig, Agricola oferea însă nu una, ci două reţete. Prima, pe bază de mercur (oleum mercurii), cealtă, pe bază de aur (oleum auri). Cea cunoscută sub numele de „prepararea mercurului sudativ (preparatio mercurii diaphoretici)”, despre care Agricola recunoaşte că „nu este un procedeu inventat de el, ci o compilaţie din vechi filosofi”4, era în acea vreme cel mai cunoscut remediupentru sifilis, amintit până şi în poema menţionată mai sus. Cealaltă reţetă îi aparţinea lui Agricola şi „a fost încercată pe un student al meu care a avut o şcoală nu departe de Viena, în Austria”, şi care se afla „în ultimul stadiu al bolii: părul îi căzuse, îi ieşiseră umflături în jurul tâmplelor, de asemenea îi apăruseră pete pe picioare şi toate celelalte simptome care însoţesc această infecţie”5. Adică, în jargonul medicinii moderne: rozeole sifilitice, febră, dureri de oase şi semne de nefrită, cauzate toate de septicemia treponemică.

Spre deosebire însă de cura cu mercur, tratamentul pe bază de aur nu a ajuns niciodată un remediu popular, fiind abandonat curând după moartea celui care a încercat să impună aurum potabile ca panaceu universal. De vină pentru diabolizarea acestui demers revoluţionar a fost polemica lui Agricola cu alchimiştii Poppius şi Kirstenius, pamflete injurioase legând de numele său apelative ca „fantomă de comediant” sau „uzurpator al dogmei alchimice”6. Înfruntarea celor două tabere surprinde schimbarea de paradigmă în farmacologia alchimică a epocii baroce, aurora Iluminismului anunţând deja pretenţiile ştiinţifice ale chimiei moderne, care îl va preamării pe cercetător (indagatoris) în detrimentul practicianului rutinat (veteratoris) al sulfuroasei magii. Mult mai târziu, medicina îi va da câştig de cauză lui Agricola, îngropând tratamentul cu mercur şi reabilitând crysoterapia, aurul recăpătându-şi azi un rol curativ în infecţii şi imunodeficienţe grave.

Unul din puţinii discipoli ai lui Agricola, germanul Johann Rudolf Glauber, el însuşi fiu de bărbier, a dus invenţia lui Agricola până în Olanda, publicând la Amsterdam ultima încercare de reabilitare a aurului potabil. La aproape un deceniu de la moartea lui Agricola, Glauber încă era convins că aurul poate fi folositor, şi nu doar în pandemiile cunoscute sub termenul generic de morbi Gallici, dar „poate servi în formă lichidă ca panaceu la vindecarea mai multor boli foarte grave”7.

O noapte cu Venus, o viaţă cu Mercur

Promovat de Pharmacopea dogmaticorum (1607) a lui Duchesne (Quercetanus) şi de Thesaurus Medicinae (1628) al lui Popp (Poppius), tratamentul cu mercur pentru lues venerea era o veche practică în medicina alchimică. Avicena lăudase8 cel dintâi proprietăţile „cauterizante” ale mercurului, administrat sub formă de auro rubeo (sulfura mercurică, cinnabaris), în a sa Kitab al-Qanun fi al-tibb, biblia farmacologiei alchimice apusene, tradusă în latină de Gerardo da Cremona ca Liber canonis totius medicinae (1522). Avicena a ţinut să avertzeze asupra toxicităţii mercurului, recomandând mai degrabă, „pentru fistule dificile şi scrofule”9, un unguentum veneris pe bază de oxid de plumb (lithargyr, spuma argenti). Tot în Canonul său, în cap. De auro, găsim şi sursa tratamentului cu aur potabil experimentat de Agricola, Avicena considerând aici10 că aurul are şi el calităţi cauterizante şi poate fi administrat în infecţii ca „decoct”.

Însă cel care a canonizat cu adevărat tratamentul cu mercur al bolii franceze a fost Paracelsus. Poreclit „doctorul diavolului”, alchimistul elveţian este cel care a făcut din alchimie mai mult decât o promisiune de fabricare a aurului, a impus-o ca pe filosofia mistică a vindecării corpului uman. Medicina lui spagyrică bazată pe teoria umorală oferea reţete care ajutau corpul să scape de încărcătuta de „umori rele” prin vărsături, sudoraţie şi salivaţie. Răul francez (malum francicum, Franzosenseuche), pe care Paracelsus îl considera „cea mai gravă boală din lume”, era o astfel de dereglare umorală şi putea fi tratat doar cu un vomitiv puternic, cum era şi încă este considerat calomelul (clorura de mercur). Paracelsus a scris şi un tratat Despre cauzele bolii franceze şi remediile ei (1529), considerat temeiul sifidologiei moderne, numeroase observaţii despre patologia luetică rămânând valabile şi azi.

Timp de mai bine de 350 de ani, până la studiul lui Jean-Alfred Fournier, din 1893, care va arăta că boala franceză trebuia considerată, cel puţin la acel moment, incurabilă, tratamentul spagyric cu mercur a fost privit ca cel mai adecvat remediu şi singura speranţă a bolnavului luetic. Administrarea clorurii mercurice, recomandată de toţi medicii paracelsişti, se făcea pe cale orală sau extern, sub formă de unguient, fumigaţii, băi de aburi. Sau toate la un loc. Din cura cu calomel, intitulat şi sublimat coroziv datorită toxicităţii sale, nu lipseau însă excesele, care aveau un efect devastator asupra pacientului: căderea dinţilor şi a părului, ulceraţii, tremor, pareze, dureri pulmonare, pierderea memoriei, labilitate emoţională şi chiar cancer. Abia în anul 1868, doctorul francez Liégeois a patentat un tratament cu injecţii hipodermice de soluţii foarte diluate de sare mercurică (1:500), oferind astfel posibilitatea unei posologii supravegheate. Studiul lui clinic a apărut în British Medical Journal, pe 10 iulie 1869.

La vals cu Mercurius ter Maximus

În 1754, olandezul Gerard Van Swieten, medic personal al împărătesei Maria Tereza, a prezentat tratamentul cu sublimat coroziv lumii medicale vieneze, punând astfel bazele a ceea ce se va numi şcoala vieneză de Siphilido-Therapie. Ea s-a creat în jurul legendarului doctor Maximilian Locher, profesor la Theresianische Kollegium şi practician la Spitalul Sankt Marcus din Viena. S-a contorizat11 că între anii 1754-1762, acesta a vindecat sau ameliorat nu mai puţin de 4880 de pacienţi luetici. Lucrarea sa, Observaţii practice despre boala venerică, epilepsie şi nebunie (1762), a stat la baza manualului practicii curative cu mercur elaborat în 1768 de un discipol al său, dr. Joseph Jakob v. Plenck, profesor la Academia de medicină şi chirurgie Josephinum din Viena. Tradus imediat în franceză, engleză, suedeză şi germană, manualul „…de adminstrare a mercurului celor afectaţi de boli venerice” nu numai că a uniformizat practica terapeutică la nivel european, dar a oferit şi întâiul reţetar de administrare a mercurului medicinal. Interesant este faptul că printre reţete, la capitolul „Calcifiere”, regăsim şi mixtura de aur cu mercur din care Agricola şi Glauber extrăgeau cândva oleum mercurii.

Plenck a fost un neobosit practician, numeroasele lui tratate arătându-l interesat mai mult de farmacologia bolii, decât de patologia ei. În centrul terapiei „virusului veneric (virus venererum)”, el a aşezat hidrargirul purificat, din care obţinea pilule de mercurio gummoso şi syrupi mercurialis. Cu toate reuşirele lui în tratamentul cu mercur, Plenck nu a uitat să atragă atenţia mereu asupra toxicităţii lui, metoda orală (methodus salivatoria), de exemplu, putând duce „la sufocare şi la alte simptome grave”12. Într-un celebru vademecum terapeutic intitulat Doctrina despre bolile venerice (1779), Plenck a ţinut să arate că respectarea tradiţiei spagyrice era pentru el mai importantă decât cercetarea, inovarea sa reducându-se aici la două tehnici amintite în treacăt ca methodus mea.

Un strălucit continuator al muncii lui Plenck, şi el mercurialist convins, a fost transilvăneanul Carl Ludwig Sigmund von Ilanor, titular al primei catedre de sifidologie din lume, înfiinţată în 1849 în cadrul Universităţii din Viena. Cursul său introductiv, intitulat Despre misiunea sanatoriului şi a clinicii pentru pacienţii de sifilis în marile oraşe (Viena, 1849), ni-l arată şi ca un dedicat director al clinicii de sifidologie din Viena, pe care el a condus-o din 1849, modernizându-i baza de îngrijire şi tratament şi creând aici primul sistem de arhivare şi raportare cazuistică. În scurt timp, clinica a devenit atât de cunoscută încât a generat în Principate expresia „ori la bal, ori la spital”, care ilustra sintetic opţiunile oricui pleca cu poştalionul la Viena. În cadrul clinicii, Sigmund a patentat frecţiile cu unguent gri de mercur (grauer Quecksilbersalbe), terapie pentru care a publicat instrucţiuni şi observaţii personale (1856, 1859 şi 1866). Curând, alifia lui cu argint viu a ajuns să fie cel mai popular remediu în sifilis.

Eminescu, un studiu de caz

Printre elevii transilvăneanului Sigmund s-a numărat şi medicul curant al lui Eminescu, Heinrich Obersteiner jr. Când s-a ocupat de Eminescu, acesta era profesor asociat la Universitatea din Viena şi tocmai scrisese studiul Sifilisul şi demenţa paralitică (1882), cu reluarea Relaţia dintre sifilis şi demenţa paralitică (1883). Deja se vedea că aria preocupărilor sale era neuro-patologia, un demeniu în care Obersteiner va da o Introducere în studiul organelor nervoase centrale (1888), considerată „biblia pentru multe generaţii de neurologi în devenire”.

Din „Wiener-Kronik”, ştim că perioada internării poetului la sanatoriul privat din Oberdöbling (Privatheilanstalt für Nerven-Gemüts-und Geisterskranke) a fost între 2 noiembrie 1883 şi 26 februarie 1884. Prima întrebare care se pune este de ce a preferat Maiorescu clinica privată a doctorilor Leidesdorf şi Obersteiner jr. şi nu clinica publică a prof. dr. Sigmund? Răspunsul este acelaşi ca în cazul internării din Bucureşti, când s-a preferat clinica privată a dr. Şuţu şi nu stabilimentul public de la Mărcuţa: Eminescu ceruse (a se vedea episodul Gheorghe Panu) discreţie asupra bolii sale, la care Maiorescu a adăugat speranţa că boala poetului va putea fi vindecată. Iar Şcoala de la Viena oferea în acele vremi o asemenea speranţă.

În perioada în care l-a consultat şi tratat pe Eminescu, Obersteiner încă nu era preocupat de hipnotism, primul său studiu în domeniu, Der Hypnotismus, apărând abia în iunie 1885. Aşadar, singurul tratament pe care îl putea administra clinica lui unui pacient luetic era cel pe bază de mercur. Probabil, mercur injectabil. Obersteiner nu a fost un terapeut convins, mai degrabă a fost un „nihilist terapeutic”, ca un alt profesor al său, Josef von Škoda, directorul Spitalului General din Viena. Amândoi, profesor şi elev, puneau diagnoza medicală mai presus decât planul de tratament, convinşi că cu cât un diagnostic este mai corect, cu atât tratamentul este mai scurt.

A doua întrebare ar fi: care a fost diagnosticul doctorilor vienezi în cazul lui Eminescu? Răspunsul îl găsim, parţial, în scrisoarea lui Maiorescu din februarie 1884, scrisă cu patru zile înainte de externarea lui Eminescu din „institutul vienez”: „D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamaţie a pieliţei creierilor, mai întâi acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamaţiunii”. Încă o dată, Maiorescu ascundea, elegant, cauza infecţioasă a bolii lui Eminescu.

Nu se puteau însă ascunde ulceraţiile pe care Eminescu le avea pe picioare, semnalate de Slavici şi pomenite chiar de Eminescu în corespondenţa lui. Considerat de Călinescu un efect al bolii luetice, acest simptom poate face lumină în controversatul episod al băii Mitraşevski. Căci, tratamentul ambulator pentru fistule cu unguientul dr. Sigmund, prescris lui Eminescu la Iaşi de dr. Iszac şi la Bucureşti de dr. Şuţu, necesita băi de îndepărtare a alifiei toxice de argint viu (grauer Quecksilbersalbe). Așadar, o simplă baie explică prezenţa, considerată suspectă de adepţii teoriei conspiraţiei, lui Eminescu în baia populară de pe strada Poliţiei nr. 4.

Boala lui Eminescu a avut perioade de remisie spectaculoase, ele erau însă etape obişnuite în cazuistica tratamentului cu mercur. De pildă, de la Viena, Eminescu se întoarce, o spune Slavici, pe deplin refăcut: „După ce-a stat câtva timp într-o casă de sănătate din Viena, unde mai ales în urma unei abstinenţe stăruitoare şi-a venit în fire, a petrecut câteva săptămâni cu prietenul nostru Chibici-Rîvneanu la Florenţa apoi s-a întors om cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit”.

Rămâne o ultimă întrebare, la care fiecare poate da propriul răspuns: de ce astăzi, când terapia cu mercur nu mai este nici măcar amintire, nu putem accepta că a fost o vreme când mercurul era considerat un leac miraculos? E ca şi când ne-am îndoi că extrasul dintr-un mucegai poate vindeca azi toate infecţiile. Justificarea celor care prescriau reţetele medicinii spagyrice ţinea însă de o aptitudine pe care omul modern a pierdut-o demult. E vorba de încrederea în structura magică a lumii, care ea singură şi deja oferea un efect psihologic reconfortant. De aici s-a născut credinţa, exprimată de faimosul alchimist francez Quercetanus13, contemporanul lui Shakespeare, că fiecare corp empiric posedă un corp eteric, cu proprietăţi spirituale care transcend substanţa şi proprietăţile ei intrinseci, fizico-chimice. Apa de argint, sau argintul viu, prin aciditatea şi agilitatea ei, arată o înaltă subtilitate, care o face să semene cu fluidele corporale. De aceea, în medicina spagyrică, mercurul era mai mult decât un adjuvant terapeutic, era o esenţă curativă. Un aliment al vieţii. Din teoria aceasta s-a născut medicina homeopatică, acolo unde mercuris solubilis încă şi-a păstrat faima de panaceu universal, fiind folosit în tratarea tuturor bolilor care prezintă secreţii muco-purulente.

1 Joh. Agricola, Commentariorum, notarum, observationum & animadversionum in Johannis Poppii Chymische Medicin…, I Theil, Leipzig, 1638, p. 46.

2 idem, în titlu.

3 The Sinister Shepherd: a Translation of Girolamo’s Syphilidis, by W. Van Wyck, Los Angeles, 1934, p. 1.

4 Joh. Agricola, op. cit., p. 95.

5 cf. idem, p. 46.

6 cf. G. Kirstenius, Adversaria et animadversiones in Johannis Agricolae…, Alten Stettin, 1648, [p. IV], cu un capitol dedicat bolii franceze, Caput XIV: Von den Frantzosen und ihrer Cur.

7 J. R. Glauber, De auri tinctura sive auro potabili vero…, Amstelodami, Apud Johannem Janssonium, 1651, p. 14.

8 Avicenna, Liber canonis totius medicinae…, Lugduni, 1522, f. 340v.

9 idem, f. 421r.

10 idem, f. 77v.

11 v. E. Isensee, Geschichte der Medicin, Chirurgie, Geburtshülfe, Staatsarzneikunde, Pharmacie u. u. Naturwissenchaften und ihrer Litteratur, II Theil, IV Buch, Berlin, Albert Nauck & Comp., 1843, p. 545.

12 J. J. Plenck, Doctrina de morbis venereis, Viennae, Apud R. Graeffer, 1779, p. 23.

13 cf. J. Quercetanus, Ad veritate Hermeticae ex Hippocratis veterumque decretis ac therapeusi…, Lutet, Paris, 1604, p. 162.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s