Armaghedonul din bibliotecă

România literară nr. 43/2015

arcanosophia2aLiber Belial sau suprarealismul adus la tribunal

În liniştea Bibliotecii Batthianeum din Alba Iulia, sub cota ms. I 92, zace într-o nemeritată uitare unul din cele mai ciudate şi mai controversate romane medievale: Liber Belial (1382). Autorul lui, Giacomo Palladino (1349-1417), arhidiacon de Teramo, apoi de Florenza, a dus fabulaţia până dincolo de graniţele imaginarului medieval, propunând o rezolvare suprarealistă a Armaghedonului prin aducerea în… instanţă a celor două tabere. În locul confruntării apocaliptice dintre draci şi oştile îngereşti, autorul a imaginat un insolit duel argumentativ ţinut după toate regulile proceselor medievale, instanţa fiind chemată să decidă cine este de jure stăpânul lumii.

Pretextul de la care începe nemaiîntâlnitul proces îl are ca protagonist pe „regele infernal Lucifer”, care, neîmpăcat de pierderea Paradisului, îl acuză pe Isus că a încălcat împărţirea lumii prin coborârea la iad şi eliberarea sufletelor patriarhilor. În paranteză fie spus, autorul dovedeşte aici o bună cunoaştere a Testamentelor celor doisprezece patriarhi, apocrifele pe care Sf. Paul le citează ades în Epistole şi a căror primă traducere în limba latină, din 1242, a cunoscut o enormă popularitate. În numele lui Lucifer, „avocatul general al Infernului, Belial”, pe care aceleaşi Testamenta îl certifică de 29 de ori ca pe echivalentul lui satan, soseşte din Gheena pentru a notifica instanţei divine o plângere împotriva „spoliatorului de suflete” Isus. Speţa este trimisă imediat de Dumnezeu-tatăl la o primă instanţă, „pagan Belial” fiind comisionat să deschidă un proces prezidat de înţeleptul „König Solomonis”. Ocupat cu sărbătoarea Paştelui, Isus alege să fie reprezentat în instanţă de „marele jurist Moysis”, care propune ca martori-juraţi pe „Abraham, Isaac, Iacob, David, Johannes Täufer, Aristoteles, Virgilius şi Hipocrat”i. Avocat versat, Belial îi recuză pe toţi, pe motiv că sunt suflete „spoliate” (germ. spuilen; din fr. med., despuillé) de Isus din Infern şi nu pot fi imparţiali într-o cauză care implică Paradisul şi Infernul. Mai mult, toţi martorii nu ar fi decât nişte ipocriţi şi nişte înşelători – mai puţin Ioan Botezătorul, pentru care Belial manifestă o ciudată deferenţă. De exemplu, în cazul lui Aristotel, obiecţia diavolului esteii modul fraudulos în care el şi-ar fi însuşit bunurile şi filosofia lui Platon. În cele din urmă, cei doi avocaţi ajung la un fel de mediere la o curte supremă, alcătuită din Octavianus Augustus şi Ieremia, Moise, Isaia şi Aristotel. Aici, după tiradele împricinaţilor, mediatorii lasă decizia în coadă de peşte, legendara ambiguitate a justiţiei făcând ca ambele tabere să-şi cânte triumful.

Pe când Aristotel mai era confundat cu Lucifer

Dincolo de meritele literare, de detaliile istorice despre funcţionarea tribunalului public medieval ori de tensiunea şi logica argumentaţiilor teologice, romanul acesta mai conţine ceva. El ne semnalează mobilizarea tradiţiei oculte a Occidentului, o tradiţie pe care canonicul de Teramo o leagă direct de numele lui Lucifer, spunând explicit că o cunoaştere eretică venind dinspre Egiptul păgân maculează dreapta credinţă cu demoni şi vrăjitorii. Ca demonstraţie, argumentează autoruliii prin gura personajului său Moise, stă versetul din Ezechiel (29, 3): „Pharaoh rex, Aegypti, draco magne”, care ne spune explicit că Egiptul este sălaşul lui „Sathan prinţul tenebrelor” şi sursa tuturor ereziilor aşa-zis luciferice care au invadat lumea creştină. Acest Lucifer, se spune în Ezechiel 28, 13 sq şi ţine să reamintească Giacomo da Teramoiv, a fost cândva în Paradisul plin de pietre preţioase un „heruvim ocrotitor cu aripile întinse”, conducătorul corurilor de îngeri, o poziţie egală cu a arhanghelilor, de unde, datorită nelegiuirilor lui, a fost „doborât la pământ”.

Biografia celestă a lui Lucifer, semnalată de eruditul canonic din Teramo rămâne unul din punctele centrale ale demonalatriei, remura teologiei pe care neoplatonismul a adus-o din antichitatea târzie până în preajma revoluţiei New Age.

Când spui da Teramo, spui Belial, iar când spui Belial invoci dreptul secular diavolesc bazat pe tradiţia Sibilelor şi pe filosofia lui Hermes, adică pe „lucrarea lui Sathanas şi Belzebub”, cum ar spune da Teramo, de a locui acelaşi cer cu îngerii. O lucrare care a pus la îndoială – cum spune teologul da Teramov – credibilitatea lui Isus, afirmând că de la imaculata concepţie până la pasajele aşa-zis demonice din Isaia, din Ezechiel şi din Apocalips, avem dovada că demonii sunt printre oameni şi oamenii printre zei. La această tradiţie luciferică, cartea lui da Teramo mai adaugă un personaj, pe demonul Belial, intrat în „biblia” ocultismului medieval, în De occulta philosophia (1531) a lui Agrippa von Nettesheim, ca „prinţul oamenilor prefăcuţi şi al apostaţilor”. Se pare că Agrippa l-a citit temeinic pe da Teramo, ocultistl vorbin în cartea III, cap XVIII (:De ordinibus malorum daemonum), despre înţelegerea tainică (conventio) pe care Christos ar fi avut-o cândva cu „prinţul demonilor Belial (princeps eorum Belial)”. Dar călătoria lui Belial prin universul magic al ocultismului occidental începe cu adevărat abia cu Robert Fludd şi a sa Istorie metafizică, fizică şi tehnică a celor două lumi (1617-1621), Belial devenind aici unul din conducătorii celor nouă ordine demonice conduse de Lucifer.

Liber Belial mai semnalează însă ceva. Ea ne arată că în marginea concesiilor făcute de Biserică cu privire la gândirea stagiritului, numele lui Aristotel devenise în vremea în care da Teramo făcea din filosof un personaj în romanul său suprarealist sinonimi cu magia. Cauza acestei maculări satanice este celebra apocrifă Secretum Secretorum, pusă odată cu traducerea ei, în 1232, pe seama magului Aristotel. De fapt, un Pseudo-Aristotel, care a umbrit cu îngeri, demoni şi credinţa în miracole numele adevăratului Aristotel.

De două ori, cenzurat!

Toate aceste licenţe luciferice trebuie să fi pus pe gânduri Inchiziţia romană, care trece Liber Belial în anul 1621i la Index librorum prohibitorumvi. Era anul, poate nu întâmplător, în care apărea la Frankfurt secţiunea „Despre teosofie şi cabală” din cosmologia magică a lui R. Fludd, Utriusque cosmi… historia (1617-1621), care făcea din Dumnezeu, conform teoriei lui Paracelsus, un alchimist lucrând neobosit, ajutat de îngeri şi mai ales de demoni în laboratorul său, universul. Dar epoca de glorie a lui Liber Belial se apropia de final, ultima apariţie a romanului, în 1611, sub titlul schimbat în Processus Luciferi contra Jesum coram judice Salomone, nu face din romanul lui da Teramo decât un alt exemplu de „jocuri serioase”, cum numeşte editorul astfel de curiozităţi livreşti, adunate în volumul Processus iuris joco–serius, Hanoviae, 1611. Câţiva ani mai târziu, în 1617, şi tot în Germania, juristul Jacob Ayrer va da tonul interpretărilor ulterioare la Cartea Belial, reducând romanul la o simplă lucrare de practică juridică în colecţia de procese pentru uz didactic intitulată Historicher Processus Juris. Reducţia acesta face din romanul lui da Teramo victima unei duble cenzuri, clericale şi literare, deopotrivă, care au estompat până azi toate deschiderile conotative ale acestui text. De atunci, romanul zace uitat în biblioteci şi nimeni nu se mai ocupă de el. Din perioada lui de glorie, când a cunoscut 38 de ediţii numai în perioada 1468-1499 (după 1500 nemaiexistând un inventar exact), cu numeroase traduceri în germană, franceză, italiană şi chiar olandeză, cu nenumărate còpii de mână circulând în paralel, trebuie să ne amintim că prima ediţie tipărită nu a fost nici în latină, nici în italiana autorului, ci în limba germană. Graba cu care limba lui Faust l-a tradus, anunţând parcă epoca de aur a necromanţilor Trithemius şi Agrippa.

Intitulată Consolatio peccatorum, seu Processus Belial von der zeit der gedonten urteil, Bamberg, A. Pfister, 1464, ediţia princeps apare la un an după traducerea manuscrisă deţinută de Biblioteca Batthianeum. După cum lasă să se înţeleagă numele latineşti păstrate în manuscris, varianta Batthianeum pare o traducere după o copie latină şi se intitulează: Jacobus de Teramo, Das rechtbuch genan(n)t der Beliall. Manuscrisul parte componentă a unui codex ce a aparţinut familiei von Trenbach, în care ocupă filele 1r-74r. El arată ca un manuscris neterminat, cu 44 de locuri libere pentru figurile care trebuiau să ilustreze textul. Pe coperta 2, o însemnare manuscrisă (lipită) precizează că „Das buch hat h(e)r bernhart / geschennkt Ortolffus Trenb(ach) / Anno Dm. 1468 (Cartea o are dl. Bernhardt / cadou Ortolff Trenbach / Anul 1468)”. Iar pe f. 74r, după Amen-ul final, un colofon datează manuscrisul în „Anno Dom(ini) 1463 lasse(n) am Sankt Georgi tag Martz iv (Anul 1463 terminată la abaţia Sf. George ziua iv martie)”.

Aşadar, manuscrisul german aflat la Alba Iulia a aparţinut vechii familii bavareze von Trenbach, mici nobili de ţară al căror blazon apare miniat ca literă capitală pe fila 78r şi ca ex libris pe coperta 3 (lipit). Au fost doi Ortolffi în familia von Trenbach, dar manuscrisul a aparţinut, se pare, lui Ortolff von Trenbach der Jüngere (1442-1502), bunicul din Sand Mertten al fraţilor Christoph (1511-1552) şi Urban (1525-1598), unul alchimist, celălalt cu studii de astrologia chiromantica (chiromanţie) şi intellectus scientia (geomanţie) la universităţi din Italia şi Austria. De numele primului se leagă laboratorul alchimic descoperit în anii 1980 în subsolurile conacului său din Oberstockstall. Şi poate că manuscrisul acestui lusus serius cunoscut azi sub numele Liber Belial a fost menit să umple serile lungi de iarnă de pe Tennengebirge, unde, citit la focul din salonul conacului, a trezit curiozitatea tinerei generaţii Trenbach pentru arcanele cunoaşterii luciferice.

i cf. [J. von Teramo], Belial zu teutsch, (in colofon:) Das recht buch Belial genant/ von des gerichts ordnung/ von latein in tütsche sprach gebracht/ Hat gedruckt und ordenlicher gefert/ der fürsichtig Johannes Prüss Büchtrucker Burger zu Strassburg zum thiergarten, 1507, f. 27v; v. et J. de Ancharano, Processvs Luciferi contra Jesvm coram Jvdice Salomone, Hanoviae, Typis Villerianis, impens. Conr. Biermanni et cons., 1611, [sine pag.].

ii v. Belial zu teutsch, Strassburg, 1507, f. 38r.

iii cf. idem, f. 38v-40r.

iv v. idem, f. 40v.

v v. idem, f. 91r.

vi v. Index librorum prohibitorum, Romae, Typ. Reverendae Camerae Apostolicae, 1841, p. 224.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s