Un kabbalist uitat

I.Brucar desen de M.H.Maxy in

I. Brucar desen de M. H. Maxy in „Puntea de fildes”, 1926. p. 10

Viața Românească nr. 8/2015

Atunci când, tot mai rar, istoria filosofiei româneşti aminteşte de Isac Brucăr (1888-1960), primul exeget al filosofiei lui Titu Maiorescu, o ciudată amnezie acoperă preocupările acestuia din domeniul kabbalei, materie pe care filosoful a definit-o, reluând o sintagmă consacrată de Adolph Franck, „o filosofie a religiei evreieştii. Apelul lui Brucăr la Zohar şi la Sefer Iezirah, tratatele fundamentale ale acestei filosofii, începe cu prima lui carte, Încercări şi studii (Cercul Libertatea, Bucureşti, 1919), în care paginile despre kabbală formează o veritabilă carte în carte, cu detalii despre cele două tratate şi o traducere personală din Zohar. Este prima traducere românească din Zohar, Brucăr folosind aici o versiune germană, mai exact, un excerpt zoharic mai puţin ştiut al filosofului Hugo Bergmann pentru almanahul Asociaţiei Studenţilor Evrei din Praga, „Vom Judentum: ein Sammelbuch” (Leipzig, 1913, p. 274-281). Dincolo însă de efortul de documentare şi de clarificare, Încercări şi studii arată un interes pur filosofic în tratarea acestei materii oculte. Cât despre traducerea Zoharului, aceasta va fi citată de Brucăr până târziu, în, de exemplu, Filosofia lui Spinoza (1930)ii, care este prima încercare românească de readucere a lui Spinoza în cultura iudaică şi o dovadă că preocuparea filosofului român pentru kabbală a rămas o dimensiune constantă a universului său filosofic. Căci, trebuie subliniat, I. Brucăr nu a fost un kabbalist în sensul operativ al cuvântului, ceea ce l-a interesat pe el din acest vast domeniu nu a fost aplicaţia practică, ci filosofia acestei filosofii oculte, felul în care se poate lărgi orizontul lui intellegere cu ajutorul unui instrument hermeneutic dotat cu autenticitate şi consacrat de dimensiunea transcendentă a misticii iudaice.

Pentru I. Brucăr, acest instrument hermeneutic a însemnat, în primul rând, posibilitatea de a sonda filosofia lui Spinoza, un domeniu în care el a ajuns la concluzia că „E aici panteism, e Kabbala”iii. Apropierea de universul spinozist în anul 1925, când Brucăr publică un foarte scurt studiu în „Puntea de fildeş”, revista „scriitorilor evrei-români”, intitulat Dumnezeu în filosofia spinozistă, în care ţine să arate „că panteismul este o idee culeasă de Spinoza din filosofia kabalistă, dela sfârşitul evului mediu”iv. Ideea nu era nouă printre filosofi, despre „Spinoza, care era versat în Cabala autorilor naţiunii sale”v, vorbise deja Leibniz, la 1708. Cu doi ani mai înainte, Johann Georg Wachter, demonstrase în cap. 4 din al său Elucidarius cabalisticus (1706) că rădăcinile conceptului spinozist deus sive natura trebuie căutate în interiorul misticii iudaice, arătând lămurit că toate dovezile panteismului său – ca de exemplu, „ordinul şi cuvântul lui Dumnezeu nu sunt decât acţiunea şi ordinea naturii” (Spinoza, Tract. theol.-polit., VI) – nu sunt decât expresia cea mai exactă a panteismului kabbalei. Ce aduce însă nou Brucăr în toată această discuţie, neîncheiată nici până astăzi, despre rădăcinile oculte ale panteismului lui Spinoza, este localizarea rădăcinilor panteismului lspinozist în paragrafele liminare ale Zohar-ului. Altfel spus, cu cuvintele lui Brucăr: „Prin aceasta, el [Spinoza] n’a afirmat decât o idee din cartea Zoharului – lămuritoare a antinomiei dintre subiect şi obiect: cine şi ce. Cine [ebr., mi n.n.] este începutul începuturilor, este şi nu este, şi e adânc ascuns în numele lui [Eloh-im n.n.]. Însă, de oarece Dumnezeu a voit să se destăinuiască şi să fie chemat pe numele său, s’a dezvelit de haina preţioasă şi strălucitoare a lumei şi a creat aceasta [ebr., eleh] sau ce [ebr., ma]. Astfel s’a unit aceasta cu cine, adică mi cu eleh şi au format numele lui Dumnezeu Elohim. Creatorul şi creatul, sunt una”vi.

Brucăr nu face aici decât să esențializeze un pasaj controversat din Zohar (1b), primul fragment tradus de el în Încercări şi studii (1919, p. 271-273), sub un titlu (Despre obiect şi subiect) împrumutat de la H. Bergman (Subjekt und Objekt der Welt). Este vorba de dialogul dintre Rabbi Şimon Bar Iohai, miticul autor al Zohar-ului, şi fiul său Eleazar, elevul kabbalei, care are ca subiect numele Elohim, considerat de kabbalişti „misterul misterelor”. Glosemul elohim nu ar fidecât, se spune în Zohar, o sintagmă compusă dintr-o veşnică întrebare şi un esenţial răspuns: elehi-mi, citit invers mi eleh? cine [a făcut] aceste [lucruri]?’, cu trimitere la întrebarea din Isaia, 40, 26: „Cine a creat aceste lucruri? (mi bara eleh?)”. În accepţiunea lui Brucăr, mi şi ma sunt atributele aceleiaşi divinităţii, spiritul şi materia, a căror egalitate în divinitate surprinde toată teoria divinei imanenţe condensată în adagiul deus sive natura.

Brucăr adânceşte acest „amănunt, care e un întreg mister”vii, mergând mai departe de „lămuririle filosofiei cabaliste”, şi întreabându-se împreună cu Spinoza dacă nu cumva „Dumnezeu are mai multe atribute decât acele pe cari mintea umană i le-a găsit”? O întrebare care îl va conduce pe filosof pe tărâmul iraţionalului, pe drumul deschis de un alt concept spinozist împrumutat din misterele kabbalei: amor Dei intellectualis. Sintagmă pe care Brucăr o semnalează ca pe „esenţa ultimă a Eticei lui Spinoza”. De remarcat că în toată Etica, mintea are conotaţii de finitudine, de aceea nu mens, ci amor este potența cognitivă chemată de Spinoza să definească relaţia cu înţelepciunea divină, cu intellectus Dei. De aici şi concluzia lui Brucăr, că misterul lui Dumnezeu nu poate fi nicicând epuizat de mintea umană, cel mult obscurizat și personalizat prin revelaţie. De acest destin de inepuizare se bucură şi kabbala, materie pe care Brucăr o caracterizează cu atributele „mister”, „filosofie confuză”, „obscuritate”, amintindu-ne astfel de un Pico della Mirandola, cel din Conclusiones, care spunea că filosofia ocultă (aici, magia) nu este decât un instrument de adâncire a misterului.

Şi aşa cum autorul celebrului Der Spinozismus im Judenthums (1699), filosoful J. G. Wachter l-a avut la Amsterdam pe Moses Germanus pentru clarificări şi ipoteze pe marginea panteismului kabbalei, Brucăr l-a avut ca îndrumător în mistica iudaică pe „d. Dr. M. A. Halevy, rabin din Bucureşti”viii. Cei doi, atât filosoful Isac Brucăr, cât şi teologul Meyer Abraham Halevy, au fost membri fondatori ai Institutului de Cultură de pe lângă Templul Coral din Bucureşti, un cerc de studii iudaice care l-a avut pe Rabinul Moses Gaster membru de onoare şi pe Marele Rabin Isaac Niemirower primul preşedinte. Dacă Moses Gaster a dat The Origin of the Kabbalah (1894), Niemirower a dat și el un Omagiu lui Spinoza din partea unui nespinozist (1933), semn că readucerea lui Spinoza în cultura iudaică rămăsese un imperativ.

Într-o vreme când epistemologia lui Popper făcea apologia „ştiinţei eroice” şi promitea umanităţii „creşterea cunoaşterii”, o mână de erudiţi de pe malurile Dâmboviţei propuneau nu creşterea, ci adâncirea cunoaşterii prin întoarcerea la o tradiţie uitată, ocultă, pe care omul modern o desconsideră ca pe creanga uscată a pomului cunoaşterii. O creangă care însă a hrănit umanitatea cu misterul refuzat de tekhnē, de gândirea pusă în slujba facerii, nu a creaţiei, a posedării, nu a participării. „De acest mister – spune Brucăr, reluându-l aici pe Şestov, cel din Descartes et Spinosa – Spinoza şi-a dat seama. El ştia că cunoştinţa acestui mister e obscură, ascunsă, abia vizibilă – şi nu întotdeauna – lui Spinoza însuşi şi celorlalţi, dar care poate fi simţit în cuprinsul întregii sale filosofii. Nu în acele judecăţi clare şi distincte pe cari istoria le-a primit dela el şi pe cari el însuşi le-a primit dela spiritul timpului [cu referire aici la cartezianism – n.n.], ci în acele sunete stranii, misterioase, insesisabile şi scăpând calcului, şi pe cari în limbagiul nostru nici nu poţi să le numeşti ‘glasul celor cari strigă în deşert’, dar al căror nume ar fi: sunetele cari nu raţionează”ix.

Ca o concluzie, concluzie pe care o punem la îndemâna tot mai puţinilor săi exegeţi, componenta principală a întregii filosofii a lui I. Brucăr rămâne, în opinia noastră, o hermeneutică filosofică. Ea împacă neliniştea spinozistă din faţa misterului ontologic cu abilitatea kabbalistului de a locui lumea pe verticală, dincolo de plafonul imanenţei, printre îngeri şi demoni.

i cf. I. Brucăr, Filosofia lui Spinoza, în „Revista de Filosofie”, vol. XII, Bucureşti, 1930, p. XXXV; autorul citându-l aici explicit pe Ad. Franck, La kabbale ou la philosophie religieuse des Hébreux, Paris, 1843.

ii idem, p. XXXVI, n. 1.

iii idem, p. XXXV.

iv I. Brucăr, Dumnezeu în filosofia spinoziană, în „Puntea de fildeş”, nr. 1, Bucureşti, 1925, p. 13.

v G. W. Leibniz, Essais de théodicée…, §372, în ed. Amsterdam, 1747, vol. II, p. 251.

vi I. Brucăr, Dumnezeu în filosofia spinoziană, loc. cit., p. 13.

vii idem, p. 14.

viii cf. I. Brucăr, Filosofia lui Spinoza, loc. cit., p. XXXVI, n. 2.

ix I. Brucăr, Dumnezeu în filosofia spinoziană, loc. cit., p. 14.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s