De la alchimistul poet la poetul alchimist

România literară nr. 31/2015, p. 23

Aurum nostrum non est aurum vulgi

Într-o dedicaţie (Epistre) la una din reeditările franceze ale Celor XII chei ale lui Basile Valentin (1660), editorul a ţinut să ureze unui alchimist pe atunci la modă, Cavalerul Digby, „fie ca lumina şi căldura Spiritului vostru să ajungă a fi folosite pentru a da o nouă viaţă misterelor acestei Arte, care suscită de atâta timp curiozitatea Filosofilor”i. Urarea aceasta condensează toată încrederea Renaşterii într-o dimensiune pur spirituală a alchimiei, o artă considerată nu „artă mecanică”, cum arată un tratat alchimic de secol XVI, ci o practică adresată spiritului, aurul alchimiştilor aparţinând înainte de toate acelui mundus spiritualis în care „Spiritul este quintessenţa,/ Prin el copilul nostru îşi face simţită prezenţaii.

Atunci când, în Tratatul despre metale şi minerale, alchimistul vorbește de „spiritul aurului” (l’Esprit de l’Or), a cărui „casă e doar cenuşă şi cadavru”iii, el se folosește de fapt de metafore pentru a aminti într-un limbaj criptic apropiat de poezie că mortificarea simţurilor a fost şi rămâne faza de început a oricăror experienţe ce promit o transformare spirituală. În acelaşi limbaj metaforic, aflarea „aurului în spirit”, prin manipularea „spiritului metalelor”, nu ar fi decât încercarea de a defini întregul demers al alchimiei, care nu este decât desăvârşirea operatorului uman. Numai că aici, aurul spiritual nu era scopul în sine, ci instrumentul prin care se punea la îndemâna alchimistului catalizatorul spiritual al tuturor experienţelor lui viitoare, o promisiune că energia divină (spiritus divinus) se va implica în purificarea şi înnobilarea materiei, adică în stăpânirea Naturii, ale cărei arcane devin astfel o scară „ce urcă la cer”, spre cunoaşterea divină, așa cum promitea celebra Tabula smaragdina (VIII). Altfel spus, cu cuvintele unui alchimist celebru, „Aurul nostru nu este aurul vulgului (Aurum nostrum non est aurum vulgi), ci un aur viu, adevăratul aur al lui Dumnezeu […] Este aici o chimie spirituală curăţată de lacrimi, sublimată din virtuţi, decorată de graţia misterelor, care face chiar şi corpul intrat în putrefacţie ori dorinţele cele mai josnice să devină vii şi curate, ajutând sufletul să contemple Paradisul şi lumea îngerilor”iv.

Spiritualizarea artei hermetice, care promitea transformarea materiei în spirit şi a spiritului în energie creatoare, a apropiat alchimistul de gândirea poetică, făcând din metaforă un principiu ordonator al experiențelor, iar din scrierile hermetice nişte „maeştri muţi”, cum se spune în prefaţa din 1547 la poemul alchimic Fântâna îndrăgostiţilor ştiinţei (1413). „Maeștri muți” pentru că textele deveneau „atât de obscure încât este aproape imposibil să deţii adevărata interpretare fără bunătatea lui Dumnezeu, cea care inspiră în creierul celor trăitori şi iubitori ai ficei sale Natura înţelepciunea în sine, transmisă şi lăsată de la Tată la Fiică, precum o moştenire”v.

Când aurul se ascunde în versuri

Căutând atingerea înţelepciunii ultime, filosoful-alchimist se folosea de metaforă ca de un semn al descifrării limbajului divin. Din această apetență metaforizantă a rezultat un metalimbaj care propunea obsesiv ambiguizarea, cu metafore seducătoare şi „sclipitoare”, precum „timp de aur” (hora aurea) sau „aur roşu” (or vermeil), care „este Soarele, adevăratul tată/ Al pietrei, al elixirului, şi/ Din care atâtea comori pot ieşi”vi. Metafore care vor deveni invarianţii unei experienţe a desăvârşirii. Astfel de jocuri de cuvinte vor atrage atenţia poeţilor, cei mai îndreptăţiţi să locuiască un univers în care gândirea magică se întâlnea cu discursul metaforic pentru a ilumina un drum către mântuire. Ei au transpus în versuri vechile experienţele ale lui Geber, Robertus Vallensius sau Bernardus Trevisanus, consacrându-l pe alchimist ca pe adevăratul cunoscătorul al adevărurilor mai presus de lume, adevăruri pe care el le disimulează în profunzimile unui limbaj ocult. De exemplu, ceea ce vechii alchimişti numiseră smaraldul hermetic, piatra celestă din care s-a făcut Graalul, devine la poeţii alchimişti ai secolului al XVI-lea vitriol-ul filosofic, un lexem care nu este decât anagrama lui l’Or y vit şi care oferă prin deschiderile conotative la mitul vasului sfânt un indiciu asupra locului în care se ascunde aurul alchimic.

Cel care a lansat moda alchimistului-poet a fost italianul Giovanni Aurelio Augurelli, şi nu atât prin poemul său scris în latină, Chrysopoeia (Fabricarea aurului, 1515), cât prin traducerea lui franceză (1548), care a cunoscut un considerabil succes. Traducerea aceasta l-a influenţat pe autorul poemei Plângerea Naturii catre alchimistul rătăcitor (tipărit în 1561), prezumat a fi chiar Jean de Meung, autorul celebrului Roman de nla rose. Ilustra filiaţie va atrage atenţia Pleiadelor asupra noului limbaj poetic propus de Augurelli, metaforele alchimiei îmbogăţind, îndeosebi prin „Pleiadele mici”, poezia cultă de limbă franceză. Incompatibili în teorie, alchimistul poet şi poetul clasicist al Pleiadei se vor întâlni în admiraţia comună pentru Romanul trandafirului, un poem care, sub aparenţa iubirii curteneşti, era bănuit că ascunde profunde concluzii alchimice. Despre acest palier hermetic vorbeşte alchimistul Jacques Gohory, dovedind încă de la 1572, într-o glosă hermeneuticăvii la un poem medieval, că toate poemele d’amour courtois scrise în maniera Romanului trandafirului se cer citite într-o cheie hermetică, fiind vorba aici de acelaşi scop şi de aceleaşi etape ca în arta alchimică. Cât despre scopul acestei „arte sacre”, el a fost astfel sintetizat de Augurelli, împăcând atât aspiraţiile iubirii curteneşti, cât şi căutările celeste ale alchimiei: „Întoarcerea la viciile zeilor”viii. În paranteză fie spus, renumele poemului alchimistului italian va ajunge până la Leibniz, care l-a cunoscut prin varianta lui germană şi chiar l-a citat în al său Oedipus chymicus (1710).

În 1561 apare la Paris compendiul Despre transformarea metalelor, trei vechi tratate în ritm franţuzesc, conţinând poemele Fântâna îndrăgostiţilor ştiinţei, de La Fontaine, Plângerea Naturii către alchimistul rătăcitor, cu Răspunsul dat de Alchimie, aparţinând lui (Pseudo) Jean de Meung, şi un Sumar filosofic atribuit lui Nicolas Flamel. Însă ceea ce a adus cu adevărat remarcabil în istoria literaturii franceze acest compendiu a fost alipirea la cele trei texte alchimice a unui pasaj din Romanul trandafirului, care deja trezise interesul publicului preocupat de alchimie, cum o spune chiar prefaţatorulix, public care cumpăra Le Roman de la Rose în mod special pentru această addenda hermetică. Este vorba de 86 versuri aparţinând lui Jean de Meung, care formează în acest compendiu un distinct „tratat privind aceeaşi artă [alchimică]”. Pasajul și contextul în care a fost reeditat a consacrat Romanul trandafirului ca pe un poem alchimic, atrăgând definitiv atenţia Pleiadei asupra posibilităţilor alchimistului-poet de a interpreta mitologia antică într-o cheie hermetică. Un exemplu este Joaquim du Bellay, care a folosit limbaj metaforic al alchimiei în Sonetul 72 din Regrete şi alte opere poetice (1558), arătând că poezia clasică poate fi compatibilă cu noul limbaj „științific” al alchimiei.. Mai elocvent este cazul alchimistului-poet Clovis Hesteau de Nuysement, ambiţionatx şi el să reînvie gloria poeţilor antici pe linia trasată de Jean d’Aurat, profesorul său şi al lui du Bellay, care va scrie pe lângă imne şi ode pindarice numeroase poeme alchimice, precum Tabla lui Hermes explicată prin sonete (1620), sau Poem filosofic despre Azotul filosofilor (1624).

Despre o ucenicie la arcane

Moda alchimistului-poet va trece Canalul Mânecii şi îl va face pe alchimistul Michael Maier, care a locuit în Anglia între 1611 şi 1616, să vorbească în Prefaţa la Examen fucorum pseudo-chymicorum detectorum (1617) despre niște „falşi alchimişti” (fucos Alchymicos) care ar scrie pe malurile Tamisei o uimitoare alchimie în versuri. Admiraţia boemianului pentru alchimiştii poeţi ai Albionului l-a făcut să plaseze poezia în capul listei alchimiei adevărate, cu observaţia că „Alchimia are nevoie de Poezie (Chymico necessaria Poetica)”xi. Căci, se explică Maier, „profunzimea vorbirii şi limbii, pe care arta Chimică are pretenţia că o cuprinde, e depăşită de arta Poetică, cea care are cu mult mai multă profunzime decât alegoriile chimice”xii.

Deloc întâmplător, admiraţia pentru poet şi pentru poezie coincidea cu diminuarea statului social al alchimistului, devenit în epoca Iluminismului tot mai marginal şi mai predispus la ocultare. Însă alchimistul poet nu se va preda modernităţii. Mai mult, el va impune o nouă estetică şi un nou personaj, pe poetul alchimist. Goethe este momentul de cotitură. Alchimistul din Weimar a preluat din alchimie entuziasmul apologetic pentru lucrările unor von Welling, Paracelsus, Basilis Valentinus sau van Helmont, la care a adăugat înţelegerea poeziei ca experienţă mistică, de căutare a acelui „aur în spirit” semnalat de alchimişti ca o amprentă a lui Dumnezeu pusă pe întreaga Natură. Prin Goethe, devenit exemplul şi conştiinţa noii estetici, poetul senin al Pleiadei va lăsa locul poetului romantic, bântuit de demonii ocultismului. Prin romantici, metafora redevene athanorul unei anagogii, iar invocarea lui Hermes continuă să se facă auzită, de la Phoebus şi Hermes al lui Goethe, până la Baudelaire şi a sa Alchimie a durerii: „O, Hermes tainic ce-n restrişti/ M-ajuţi, dar teamă-n mine semeni,/ Lui Midas tu mă faci asemeni,/ Celui mai trist dintre-alchimişti”.

Modernitatea a continuat să vadă în poezie o artă magică, o promisiune, cum o spune André Breton şi toţi suprarealiştii, de a-i reda omului aspiraţiile lui metafizice, „descoperindu-i parţial mecanica simbolismului universal”xiii. Și chiar dacă Breton nu detaliază aici comparaţia sa dintre „înalta magie”xiv şi poezie, vocabularul şi trimiterile lui arată clar că arta magică vizată de el în comparaţia cu poezia a fost alchimia. De altfel, într-o scrisoare către Theodore Fraenkel (noiembrie, 1916), Breton face o mărturisire de credinţă, arătând în marginea poemului lui Rimbaud, Alchimia cuvântului, că el personal va merge mai departe decât Rimbaud, pe urmele lăsate de alchimişti, pentru descifrarea arcanelor cuvântului.

Din păcate, postmodernitatea va face din poetul alchimist o simplă alegorie a jocului de limbaj, reducând alchimia poetică la o abilitate metaforizantă şi uitând definitiv toată ucenicia poetului la arcane. Cândva, în vremea alchimiştilor poeţi, poezia era o formă de descoperire a sinelui, iar sinele un concept care promitea o transformare: mai întâi o dizolvare a celor pământeşti, urmată de o coagulare de sens divin. Urmele acestei transmutări interioare erau versurile, cele care făceau din textul alchimic premiza unei împărtăşanii de sens divin. De multe ori, gravurile alchimice înfăţişază lângă athanor un misterios personaj care cântă la harpă, ca în Hieronymus Brunschwig, De arte distillandi (1508: 299). El nu este doar trubadurul care „risipeşte melancolia saturniană a alchimiştilor din nopţile lor de veghe lângă athanor”, cum presupune J. Van Gennep în Art et alchimie (1986: 98), ci este ipostasul alchimistului poet, o exemplificare a transmutării sinelui în cuvânt. În cuvântul lui Dumnezeu…

Note:

i Les dovze clefs de philosophie de frere Basile Valentin…, traictant de la vraye medecine metalique. Plus l’Azoth, ou, Le moyen de faire l’or caché des philosophes, Paris, Pierre Moët, 1660, p. 3.

ii [Jean de Meung], Les Remontrances de la Nature à l’Alchimiste errant, v. 359-360, în editio princeps: De la transformation métalliqve, trois anciens tractez en rithme Françoise, Paris, Guillaume Guillard, & Amaury Warancore, 1561, f. 25r.

iii cf. [M. Chambon], Traité des métaux et des minéraux et des remèdes qu’on en peut tirer…, Paris, Claude Jombert, 1714, p. 371-372.

iv R. Fludd, Summum bonum…, Francofurti, 1629, t. III, p. 52.

v La Fontaine des Amoureux de Science, compilee par maistre Iean de la Fontaine de Valenciennes…, Lyon, Iean de Tournes, 1547, p. 4.

vi [Jean de Meung], La Reponse de l’alchymiste à Nature, v. 779-781, în ed. cit., f. 48v.

vii v. Livre de la Fontaine Perilleuse avec la chartre d’Amours, autrement intitulé le Songe du Verger…, Avec commentaire de J[aques] G[ohory] P[arisien], Paris, Jean Ruelle, 1572.

viii I. A. Augurelli, Chrysopoeiae libri tres…, Venetiis, Simon Luerensis, 1515, f. 47r.

ix cf. De la transformation métalliqve…, Paris, 1561, f. 3v-4r.

x cf. Prefaţa (Au lecteur) la Clovis Hesteau, sieur de Nuysement, Les Oeuvres poetiques, Paris, Abel l’Angelier, 1578, [f.p.].

xi M. Maier, Examen fucorum…, Francofurti, 1617, p. 15.

xii ibidem.

xiii A. Breton, Arcane 17, în ed. Jean-Jacques Pauvert, Paris, 1965, p. 105.

xiv idem, p. 106.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s