Esoterismul lui Dante: între delirul mantic şi gândirea ocultă

România literară nr. 11/2015

Există în Cântul XVIII din Paradisul dantesc un pasaj obscur, care atunci când nu e ocolit de exegeza academică este expediat în deriziune, numit când efectul unui delir mantic, când o viziune trăită de autor „facio ad faciem, la nivelul unei percepţii absolute, plurisenzoriale, metafizice, cea care transformă scriitura într-un act esoteric”i. În opinia nostră, ciudatul pasaj nu este nicidecum un reflex al subconştientului, ci un demers lucid, ascunzând sub metafore alese cu grijă din intertextul teologal o cheie de acces la adevărurile cele mai profunde ale kabbalei.

Înainte de a pătrunde în labirintul semiotic al Commediei, să ne reîmprospătăm memoria recitind „delirul mantic” din pasajul cu pricina:

am văzut consoane şi vocale

de cinci ori câte şapte şi-am citit

ca dintr-o carte-n spaţiile astrale 

diligite iustitiam, desluşit

văzut-am scris pe cer şi dinapoi

Qui iudicatis terram.

În M-ul dintr-a cincea vorbă-apoi

şezură,-ncât planeta argintie

părea cu aur prinsă-ntr-un altoi.

Pe urmă pogorâră din tărie

alte lumini pe M şi se-aşezară,

cântând pe Cel ce către Sine îmbie.

Şi-aşa precum din trunchiuri arse zboară […]

din M mii de lumini ţâşniră,

Zburând mai sus ori rămânând la poală

Pe vrerea cui le-aprinde şi le-nşiră […]

…în chip de crin pe M, de jumătate,

rotindu-se desăvârşiră acvila” (Dante, Paradisul, XVIII, 88-114, trad. Eta Boeriu).

Această scenă „fantasmagorică”, cum este definit pasajul până şi de Enciclopedia dantescăii, aduce în text, aparent cam fără aderenţă la el, 35 de litere din versetul liminar al Proverbelor lui Solomon (Sapientia Solomonis, 1, 1), citat după Biblia sacra vulgata: Diligite iustitiam qui iudicatis terram (Iubiţi dreptatea, voi care judecaţi lumea). Apelul poetului la regele evreu (pus de Danteiii, să nu uităm, în al patrulea cer al Paradisului) este primul semn care îndreaptă atenţia hermeneutului înspre tradiţia şi înţelepciunea iudaică. Ca orice „bella menzogna”, citatul disimulează însă, spunem noi, sub cele „cinci ori şapte/ vocale şi consoane (cinque volte sette/ vocali e consonanti)” o trimitere la o cu totul altă „carte”, în care tot 35 de litere formează o mult mai ilustră locuţie. Este vorba de versetul liminar al Genezei, piatra de încercare a oricărui kabbalist, acolo unde cele 35 de litere ale originalului ebraic (Breşit bera Elohim et haşamaim vet haareţ) au fost traduse de Sf. Hieronym în exact 35 de litere ale variantei latine: In principio creavit Deus caelum et terram.

Sensurile ascunse de kabbală în acest verset i s-au părut lui Dante suficient de înalte pentru a le disimula într-un pasaj criptic, care ar rămâne de neînţeles fără glosele misticii iudaice. Apelul la Zohar, la cartea de căpătâi a misticismului evreiesc, este aici unul conotativ şi se leagă de viziunea misterioasei litere „M dintr-al cincilea cuvânt (l’emme del vocabol quinto)”. Înţelegerea pe care o aduce Dante din Zohar se referă la „al cincilea cuvânt”, care este în versetul liminar al Bibliei, numărând în sens iudaic, de la dreapta la stânga, numele divin Elohim. Considerat de kabbalişti „misterul misterelor”, cuvântul acesta este format, se spune în Zohar-ul, dintr-o veşnică întrebare şi dintr-un esenţial răspuns: eleh, אלה, ’aceste (lucruri)’, plus im inversat: mi (מי, ’cine’). Adică, Elehi-mi devine mi eleh?(cine [a făcut] aceste [lucruri]?), ca o trimitere la întrebarea din Isaia, 40, 26: „Cine a creat aceste lucruri?” (mi bara eleh?). Răspunsul, desigur, nu poate fi decât tot… Elohim!

Mai explicit, în dialogul zoharic dintre Rabbi Şimon Bar Iohai, miticul autor al Zohar-ului, şi fiul său Eleazar, elevul kabbalei, se spune: „Ridică-ţi ochii într-acolo unde sunt îndreptate toate privirile […] Şi trebuie să ştii că acolo, în misterul veşnic (atika), e răspunsul la întrebarea noastră: Cine a creat aceste lucruri (mi bara eleh), şi Cine este El? Aşa întreabă veşnic numele său. El este cel numit Mi (מִי, ’cine’), o întruchipare a întrebărilor noastre, căci dincolo de El nu mai este nicio întrebare. De aceea, hotarul de sus al Paradisului se numeşte Mi, (מי) ca un mare semn de întrebare. Celălalt hotar, de jos, se numeşte Ma (מה, ’ce’).

Şi care este diferenţa dintre Mi şi Ma?

Primul este hotarul tainic, numit Mi. El este veşnicul obiect al întrebărilor noastre. Atunci când omul porneşte să-l afle, când se străduieşte să mediteze şi să urce pe scara cunoaşterii, el ajunge abia la Ma, la Ce ai aflat? Ce ai înţeles? Ce ai căutat?, de vreme ce totul a rămas ascuns ca mai-nainte!…

Toate acest secrete nu au mai fost spuse niciodată – încheie R. Şimon până în ziua în care, aflându-mă eu la malul mării, m-a vizitat în vis profetul Eliiahu, întrebându-mă: Spune-mi ce înseamnă Mi bara eleh (cine a creat acestea)? Şi tot el a adăugat: ‘acestea‘ (eleh) sunt cerurile cu oştirile lor, adică lucrarea Celui Prea-Sfânt, binecuvântat fie El. Şi omul trebuie să le contemple şi să îl binecuvânteze pe Creator, aşa cum e scris în Tefilim 8, 4-10: Când am văzut cerurile Tale, lucrarea degetelor Tale am spus… Stăpâne al meu, ce (mi) glorios îţi e numele pe acest pământ (eleh)!”iv.

Parţiala agnusie a kabbalei limitează cunoaşterea divinităţii la ultima literă din numele lui Dumnezeu (Elohi-M). M este litera care compune toate întrebările esenţiale ale omului: Ma (ce)? şi Mi (cine)? Citit ca Elohi-Mi, numele divin se revelă kabbalistului ca Binah, a treia Sefiră din Copacul Vieţii, figurând aici Cunoaşterea, fundamentul lui Kether, al „regatului celest”. În vreme ce citit ca Elohi-Ma, numele lui Dumnezeu îl revelează pe Malkut, Sefira cea mai de jos, numită şi „Regatul pământesc”, prin care se ilustrează întreaga Natură. Ca sublimări sephirothice, Mi şi Ma indică astfel limitele unei cunoaşteri panteiste. Despre aceste Sephiroth vorbeşte criptic Emmanuel Evreul atunci când descrie Paradisul, în Topheth ve-Eden, XXVIII: „În partea de sus a tronului [adică, a lui Malkut – n.n.] era o coroană de aur [Sephira Kether – n.n.] cu greutatea de 1 kikkar, din cel mai fin aur bătut cu nestemate, şi o voce mi-a zis: Anunţă că ea va fi a acelora care vor locui dinaintea lui Dumnezeu”.

Viziunea kabbalei asupra unui univers care încape între două întrebări ale aceleiaşi litere, cine (Mi)? şi ce (Ma)?, exemplifică teoria despre divina imanenţă, teorie condensată astfel în adagiul spinozist: deus sive natura. Pentru kabbaliştiv, teoria despre „fiinţa infinită pe care noi o numim Dumnezeu, sau Natura” este întărită şi de gematria, matematica speculativă a kabbalei, care echivalează Elohim cu Natura (hateva) şi cu Înţelepciunea (binah), cele trei lexeme ebraice având aceeaşi valoare numerică (86). Egalitatea evidenţiază aici o consubstanţialitate, pe baza ei, Maimonide va ajunge să numească natura Elohim, iar Zoharulvi să o prezinte ca pe „veşmântul lui Dumnezeu”, un ce cu care divinitatea (cine) se arată înţelepciunii umane. Altfel spus, a studia natura devine în esoterismul kabbalei o sinonimie pentru cerceta cu puterea minţii (levav) a acoperământului (levaş) sub care se arată Dumnezeu. Iar acest „veşmânt divin” este simbolizat prin M, ultima literă din numele lui Dumnezeu (Elohim). Fără această ultimă literă, fără fundamentul Ma, adaugă Rabinul Menahem Recanati, contemporanul lui Dante, numele divin ar deveni Eloh, adică ‘putere pură şi nu ar mai fi puterea în acţiune (Elohim), făcând imposibilă lumea materială.

Nu l-am citat întâmplător pe Rav Recanati, căci e posibil ca toată viziunea dantescă din pasajul despre „luminile literei M” să aibă ca punct de plecare celebrul vis al lui Rav Recanati din compilaţiile halahicevii. Este vorba de visul pe care rabinul l-ar fi avut într-o noapte de iom tov, vis în care un vizitator misterios, bun cunoscător al kabbalei, a scris Numele divin Elohim fără ultima literă. Întrebat în vis de ce a făcut asta, rabinul vizitator i-a răspuns că aşa e cunoscut Dumnezeu acolo de unde vine el, adică, în Paradis. Explicaţia ar fi că, în Paradis, Dumnezeu este putere pură (eloh), iar „veşmântul” Naturii, adică ultima literă (ma), nu ar fi decât vălul sub care puterea pură se ascunde şi se arată muritorilor. Dincolo de acest „veşmânt”, divinitatea nu mai poate fi văzută de oameni, adaugă R. Recanati în comentariul lui la Exod, 24, 1. Cel mult, în acord cu Talmudul (Haghiga, 15a), mintea poate ajunge să „îl vadă” pe îngerul Domnului, pe Metatron, cel care este numit „micul IHVH”. Dar de aici începe o cu totul altă discuţie.

Tot prin kabbalistul Recanati se poate explicita şi continuarea la pasajul dantesc, în care „mii de lumini (piu di mille luce)” se ridică din ultima literă M. Ele amintesc o ideeviii a rabinului italian despre ultimele litere ale versurilor, cele care compun rima şi din care se ridică insectele (rimah)ix ce fac să crească (rum) inima celui care îndrăgeşte poezia şi care este exaltat (rumah)x de locul înalt (ramah)xi de unde aude discursul lui Dumnezeu (în gr., rema)xii.

Note:

i cf. M. Palma di Cesnola, Semiotica dantesca…, Ravenna, 1995, p. 133.

ii The Dante Encyclopedia, ed. R. Lansing, New York, 2000, p. 546.

iii v. Dante, Par., X, 109.

iv Sefer ha-Zohar, I, 1 b – 1, 2 a.

v ideea apare întâi la R. Nehemia Solomon, zis Profetul (c. 1200), v. Sefer Merkaba şlemah, ketaim mi-sifrut ha-hekalot, Şlomo Mussaieff, Ieruşalaiim, 1921, fol. 31a-32a.

vi Sefer ha-Zohar, I, 1, 2a.

vii v. Orah Haiim, 16, 8, s.v. katav.

viii cf. Parşat Şoftim, II, 41.

ix ca în Ieşaiahu., 14, 11.

x Tehilim, 57, 12.

xi Iehezkel, 16, 39.

xii 1 Petru, 1, 25.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s