Dosarul Eminescu – Recursul Masoneriei

Romania literara nr. 36/2014: 

Pe vremea când vorbind la Iaşi trezeai întreaga Vienă

A cunoscut de visu Eminescu „societatea francmasonilor” sau doar s-a aflat în preajma unor masoni de care „era foarte iubit”, cum spune Slavici în amintiri? Oricare ar fi răspunsul şi oricum s-ar motiva această iubire fraternă, ea pune în cu totul altă lumină mult ventilata teorie a „conspiraţiei iudeo-masonice”, menită, chipurile!, să-l scoată pe publicistul incomod din viaţa publică şi chiar să îl suprime fizic. Pentru a interpreta însă corect evenimentele din „fatidica” zi de 28 iunie 1883, e nevoie să detaliem un incident diplomatic provocat la Iaşi în timpul manifestărilor prilejuite de dezvelirea monumentului1 închinat lui Ştefan cel Mare, monument pentru realizarea căruia Junimea a constituit un comitet condus de N. Gane. Pe 6 iunie 1883, la banchetul oferit de municipalitatea ieşeană în sala Teatrului Naţional pentru M.S. Regele şi cei peste 420 de „delegaţi trimişi de oraşele, judeţele şi comunele ţĕrei”2, senatorul liberal Petre Grădişteanu a ţinut să toasteze: „pentru provinciile surori ale regatului nostru şi anume pentru Bucovina, Transilvania şi Banat, care, din nenorocire, lipsesc încă dintre odoarele Coroanei noastre române, dar care nu vor lipsi poate pentru totdeauna […]. Frumoasă e coroana voastră, Sire, dar îi lipsesc încă unele mărgăritare. Fie ca într-o zi ele să mărească podoaba ei”3.

Interpretat ca un atac direct la integritatea Austro-Ungariei, toastul va declanşa o neaşteptată criză diplomatică, Austria cerând României în termeni ultimativi dezavuarea „insolenţei” şi dezminţirea în modul cel mai hotărât atât în ziarele româneşti, cât şi în cele străine. Mai mult, ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr ameninţă că guvernul său „este decis să pună capăt unor astfel de activităţi” inclusiv pe calea războiului. În scurt timp, aliaţii Austriei4 încep şi ei să facă interpelări pe seama incidentului la legaţiile române, amplificând scandalul. Ministerul de Externe al României este surprins de amploarea şi vehemenţa criticilor. Astfel, misiunea noastră diplomatică din Roma cere lămuriri urgente la Bucureşti, în speranţa că „cuvintele senatorului Grădişteanu de la banchetul din Iaşi, spuse în prezenţa Regelui” au fost „greşite de telegraf”5. Dovadă că tensiunile diplomatice escaladau periculos este şi confesiunea Regelui Carol I, devoalată de contele Tornielli, că atât el, cât şi Împăratul Wilhelm I al Prusiei se temeau în acea perioadă că războiul a devenit iminent.

Vizionarul Maiorescu şi talibanii lui

Din perspectivă istorică, întregul scandal diplomatic pare orchestrat de Curtea de la Viena, care îşi continua politica ei de Drang nach Östen, încercând să determine germanofila Românie să intre în Tripla Alianţă. Cum vom vedea, tratativele secrete încep tocmai în această lună iunie, ajungându-se ca pe 23 august 1883, la Bad Gastein, Bismarck şi Brătianu să îndeplinească ultimele formalităţi, iar pe 30 octombrie 1883 să fie parafat tratatul secret de alianţă dintre România şi Austro-Ungaria, ratificările fiind schimbate tot la Viena, pe 15 noiembrie 1883. Pe 30 octombrie acelaşi an România încheie şi un al doilea tratat secret, „pentru accesiunea Germaniei” la tratatul bilateral mai sus menţionat, ratificat şi acesta tot la Viena, pe 19 noiembrie. Încheiate pe cinci ani, alianţele vor fi reînnoite periodic şi ele vor rămâne mereu secrete până la intrarea României în Primul Război Mondial. Mai puţin este însă ştiut faptul că teoreticianul acestor alianţe parafate de guvernul liberal a fost conservatorul Titu Maiorescu. Presimţind reconstituirea Dreikaiserbund-ului, acesta a publicat un articol în „Deutsche Revue6 la sfârşitul lunii decembrie 1880. Sub întrebarea retorică „Ce înseamnă pentru Germania un Prinţ de Hohenzollern pe tronul României?, Maiorescu dezvoltă aici ideea că România poate deveni pentru Germania un pol de stabilitate în Est. Mai mult, în contextul relaţiilor tensionate dintre Rusia şi Germania, el arată că pentru România momentul prezent ar fi cea mai bună oportunitate de a ieşi definitiv din sfera de influenţă a Rusiei, cea care, „prin silnica reluare a Basarabiei de la români, la al căror ajutor făcuse totuşi apel în ultimul război în contra Turciei, îşi manifestă tendinţa de cucerire”7. Ca argument, Maiorescu foloseşte abil delicata chestiune a românilor din Transilvania, reamintind că români trăiesc şi în cele trei judeţe basarabene alipite Rusiei după Congresul de la Berlin, dar în vreme ce compromisul federativ ocroteşte identitatea naţiunilor din imperiul Austro-ungar, Rusia ţaristă îşi „devoră” minorităţile, asimilându-le.

Articolul a fost tradus imediat de Eminescu şi publicat în „Timpul” din 31 decembrie 18808 sub numele Despre situaţia politică a României de Maiorescu. În ţară, articolul va face mare vâlvă, reprodus fiind de numeroase publicaţii9 şi comentat inclusiv în ziarele germane „Politische Correspondenz” şi „Bukarester Tagblatt”10. Unii dintre junimişti11 îl vor numi „une fote”, iar „bizantinii de la Românul”, cum îşi numeşte Eminescu adversarii din redacţia oficiosului guvernamental, îl vor primi cu o suită de editoriale acide, acuzând partidul conservator că prin „samsarul” Maiorescu s-a vândut Austriei. Mai mult, articolul este numit de oficiosul liberal drept ,,manifestul de politică externă” al Junei drepte (conservatorii junimişti din jurul lui Maiorescu), facţiune care şi-ar propune astfel o linie primejdioasă pentru monarhie şi ţară. De fapt, temerile liberalilor, devoalate de Eminescu în „Timpul”12, ţineau de germanofilia „partitei conservatoare”, în care vedeau o încercare disperată de apropiere a opoziţiei de Casa Regală. Apropiere care s-a oficializat o lună mai târziu, când conservatorii au fost chemaţi de Rege să intre la guvernare, ei declinând însă, în urma unor dezbateri interne, orice participare.

Comentând articolul lui Maiorescu, Eminescu declară că a fost „ademenit” de „forma eminentă şi vederile largi ale lui”, luând asupra sa întreaga responsabilitate a publicării versiunii româneşti, care „a fost inserată [în Timpul] fără chiar ca autorul să fi fost consultat dacă voieşte sau nu să-l vază tipărit în ziarul nostru, fără consultarea comitetului de redacţie, pe răspunderea proprie a redactorului acestei foi”13. Este evidentă încercarea de protejare a lui Maiorescu de susceptibilităţile conservatorilor stângişti, ziarul „Timpul” fiind coordonat din decembrie 1880 de un comitet din care nu făceau parte doar membrii „Junei drepte”. Cu atât mai mult trebuie apreciată asumarea responsabilităţi cu cât chiar postul lui Eminescu la „Timpul” era pus în discuţie, voci ale comitetului cerând demiterea redactorului şef pe motiv că acesta nu ar fi membru al partidului. A fost nevoie de săruinţele lui Maiorescu şi de dovezi că poetul este un apropiat al „Junei drepte” pentru ca Eminescu să rămână pe mai departe redactor-şef. Cât priveşte fondul articolului, Eminescu şi-a anunţat „rezervele noastre faţă cu concluziile studiului”, rezerve pe care nu le-a mai exprimat niciodată. Ele însă ar trebui căutate în naţionalismul funciar al publicistului, care vedea apropierea României de oricare imperiu vecin, ca pe o cedare la politicile coloniale ale marilor noştri vecini, cu urmări ireversibile în plan economic: aservirea economiei şi ruinarea producţiei naţionale.

Pe când citarea exactă era interzisă de cenzură

Întorcându-ne la criza diplomatică din iunie 1883, mai trebuie spus că după „paharele sparte” de toastul senatorului Grădişteanu, guvernul Brătianu a încercat din răsputeri să ia măsuri interne pentru atenuarea consecinţelor din plan extern. Astfel, guvernul a decis să publice pe 11 iunie în „Monitorul Oficial” cuvântările, începând cu cea a Regelui şi a junimistului N. Gane, dar trecându-l ca din întâmplare la „şi alţii” pe senatorul Grădişteanu: „asemenea s`au mai purtat toaste bine simţite şi de către domnu general Cernat, în numele armatei, precum şi de către domnii P. Grădişteanu şi Hajdeu”14. Cenzurarea lui Haşdeu, nu este nici ea întâmplătoare, academicianul făcând în discursul său afirmaţii care puteau irita de data asta Petersburgul. Comparând epoca lui Ştefan cel Mare cu domnia Regelui Carol I, Haşdeu a ţinut să-i amintească regelui datoria de a participa la „opera de întregire a marelui Ştefan”. Tăcerea nu a putut fi însă impusă tuturor publicaţiilor, ziarele „România liberă”, la care Grădişteanu s-a adresat cu o scrisoare deschisă, şi „L’Indépendance roumaine” publicând „toastul iredentist”. Ulterior, „L’Indépendance roumaine” s-a distanţat nu atât de discursul lui Grădişteanu, cât de autorul scrisorii, scriind în ediţia din 23 iunie că senatorul profanează o idee patriotică. Asta nu îl v-a scutit pe directorul publicaţiei, Émile Galli, de expulzare.

Criza diplomatică luând proporţii, guvernul liberal a încercat cosmetizarea situaţiei, minimalizând importanţa discursului şi transformându-l pe Grădişteanu într-o simplă persoană privată, „care n-avea niciun rol oficial”: „Ziarele din ţară şi cele din străinătate se ocupă de oarecari cuvinte pronunţate cu ocaziunea festivităţilor ce au avut loc la Iaşi, la inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare. Cuvintele aceste, în parte exagerat, în parte neexact reproduse, au fost pronunţate prin surprindere d’o persoană care n-avea nici un rol oficial la acea solemnitate. În tot cazul, guvernul, îndată ce şi-a dat seamă de caracterul ce-ar fi putut să li se atribuie, a oprit publicarea lor în „Monitorul oficial”. Ele ar fi trecut negreşit nebăgate în seamă dacă ziare ostile ţării nu le-ar fi esploatat”15.

În replică la comunicatul oficial al guvernului, Eminescu, care a fost prezent la serbările de la Iaşi ca trimis special al ziarului „Timpul”, atacă dur guvernul „laş” şi „obraznic” care a dat un asemenea comunicat „mincinos”. Mai mult, Eminescu lansează teza că „nu este exact ceea ce afirmă comunicatul, că toastul din Iaşi a fost rostit prin surprindere de cătră o persoană care n-avea nici un ,,rol oficial la acea solemnitate. D. Grădişteanu e, atât prin prezentul cât şi prin trecutul d-sale, espresiunea cea mai pură a regimului actual, a fost patru ani de-a rândul oratorul şi leaderul guvernului Brătianu în Senat şi e azi deputat în Cameră, unde în cestiunea revizuirii va juca fără îndoială acelaş rol de apărător al guvernului ca şi-n Senat”16.

Mai mult, chiar dacă „cestiunea pare terminată pe calea diplomatică între guvern şi Imperiul austriac – îşi continuă Eminescu atacul în editorialul de a doua zi –, noi nu o credem terminată între guvern şi ţară. Guvernul va avea să dea seamă opiniunii publice, întâi: pentru declamaţiunile nesocotite ale oficialului d. Petre Grădişteanu, declamaţiuni cari nu sunt câtuşi de puţin ale unei persoane private, cum zice mincinos comunicatul. D. Petre Grădişteanu a avut situaţiunea de leader al majorităţii în fostul Senat, astăzi este deputat în Constituantă şi unul din purtătorii steagului moralităţii rosetteşti în cestiunea revizuirii. El este Benjaminul preşedintelui Consiliului, va să zică nu este o persoană privată şi fără nici un rol oficial la acea solemnitate şi, oricât de binevoitor ar fi d. Grădişteanu pentru guvernul de astăzi, nu credem să sufere în tăcere dispreţuitoarele cuvinte ale „Monitorului”. A doua minciună a comunicatului, [căci] cuvintele d-lui Grădişteanu n-au fost nici esagerate nici neesact reproduse, ca martori avem sutele de persoane cari le-au auzit, ca probă scrisă ,,Monitorul” însuşi, care, vorbind despre toastul d-lui Grădişteanu, vorbeşte de cuvinte bine-simţite, cu aplauze frenetice. În sfârşit, avem chiar mărturia personajului în cestie şi scrisoarea care a trimis-o ,,României libere”. Dar cea ce dă o neasemănată importanţă acestui discurs de sfârşit de masă este prezenţa Regelui la banchet”17.

Ce face un guvern când i se cere să dea socoteală

Presa guvernamentală a răspuns imediat şi la fel de tăios. Un editorial din „Telegraful18 (ziarul liberalilor radicali) atrage atenţia lui Eminescu că prin astfel de articole nu face decât să denunţe ţara străinilor. „L’Indépendance roumaine”, ziar deja vizat de guvern ca „ostil ţării”, toarnă gaz peste foc susţinând teza lui Eminescu potrivit căreia P. Grădişteanu ar fi vorbit la Iaşi în numele guvernului, care rămâne astfel singurul responsabil de derapajele iredentiste ale senatorului. „Bukarester Tagblatt”, ziar controlat de guvernul Austro-ungar, notează la rubrica Rumänische Zeitungsstimmen19 din ediţia 26 iunie (scrisă pe 25 iunie) punctul de vedere din „Timpul”, potrivit căruia ar fi doar „meritul” guvernului pentru faptul că sărbătorile de la Iaşi, din „locul de naştere al Unirii” au răspândit „sămânţa revendicărilor” iredentiste. A doua zi, citând un articol din „Wiener Algemeine”, ziarul atrage atenţia că discursul Dl. Grădişteanu, publicat de „L`Independance roumaine” şi cauţionat de prezenţa Regelui, ar putea avea consecinţe dezastruoase pentru „tânărul regat”. Astfel, înainte „să dea seamă opiniunii publice”, cum spune Eminescu, guvernul avea de dat explicaţii Vienei în „cestiunea” care îi păruse lui Eminescu „terminată” pe 22 iunie, dar care nu se va închide nici pe 26 iunie. Abia peste două luni, la 26 august, Ministrul României la Viena, P. P. Carp, anunţă uşurat că „Situaţia s-a detensionat”20. Este perioada în care Regele Carol I girează cu prezenţa sa negocierile dintre Bismarck şi Brătianu pe marginea tratatului secret de alianţă.

Până la această detensionare, pe 27 iunie, un articol din ziarul vienez „Fremdenblatt”, care rezumă punctul de vedere al Ministerului de Externe austriac în „conflictul provocat prin elocinţa domnului Gradisteano”, solicită Bucureştiului „a proba ferma lui intenţiune de a nu tolera ca asemenea vorbe insultătoare să se transpună în practică”21. „Ferma intenţiune” este probată de guvern în zilele de 27 şi 28 iunie, când au loc acţiuni în forţă împotriva „ziarelor ostile” şi a organizaţiilor considerate subversive şi iredentiste. Mai întâi, „L`Indépendance roumain”, apoi „România liberă” a junimistului August D. Laurian sunt târâte prin judecăţi pentru calomnie (avocat pentru „L`Indépendance”, T. Maiorescu), persecuţiile culminând cu expulzarea lui Émile Galli, directorul şi fondatorul foii „L`Indépandance roumaine”. De menţionat că ziarul francez era în sfera de influenţă a Junimii, avându-l pe conservatorul Grigore Ventura director pe probleme de politică externă. În tot acest timp, poliţia prin instigatorii ei făceau agitaţie „în contra Austro-Ungariei la societatea Carpaţi”22, cum spune unul din membri respectivei societăţi, I. Slavici. Aşadar „Urâta pornire a guvernului asupra presei”, cum califică Eminescu momentul în ultimul său editorial din Timpul23 a fost un veritabil moment de intimidare a presei şi, prin ricoşeu, a întregii opoziţii conservatoare.

Cabala prietenilor inimoşi

Acestea ar fi faptele, aşa cum apar ele reflectate de cea mai obiectivă instanţă, presa şi documentele vremii. De aici încolo se intră pe terenul alunecos al speculaţiilor. Dar nu înţeleg de ce, invariabil, se porneşte în analiza acestor mărturii cu părerea preconcepută că Eminescu a fost „asasinat politic” tocmai de conservatorii săi, de tabăra din care făceau parte prietenii săi masoni, „numai prietenii” cum ţine să sublinieze Maiorescu într-o scrisoare. Căci prieten i-a fost şi Ventura şi Maiorescu, personaje principale în scenariul „asasinatului politic”, urzit, chipurile!, de adepţii „conspiraţiei iudeo-masonice”. Poate nu vă mai amintiţi, dar cei doi sunt aceiaşi care i-au dat poetului unele din cele mai elocvente dovezi de prietenie de după îmbolnăvire. Primul a publicat pe 4 august în „L’Indépendence roumaine” celebrul articol „Une infamie, în care ia apărarea poetului bolnav punându-l la stâlpul infamiei pe autorul nefericitei epigrame din „Literatorul”. Cel de-al doilea, prin devotamentul şi discreţia cu care l-a îngrijit şi încurajat i-a dat cele mai frumoase dovezi de iubire şi admiraţie: „Ei! acum ai eşit din vis, precum trebuia să ieşi […] Nici griji materiale nu trebue să ai […] Dar vreai să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, Domnule Eminescu, suntem noi aşa de străini uni de alţii? Nu şti D-ta iubirea şi (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare) admirarea deseori entusiastă ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru D-ta, pentru poeziile D-tale, pentru toată lucrarea D-tale literară şi politică?

Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii D-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţe materiale ce le reclamă situaţia.

Şi n’ai fi făcut şi D-ta tot aşa din multul-puţinul ce 1-ai fi avut, când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea D-tale?”24.

Din istoria masoneriei eminamente conservatoare

Ne amintim că atunci când a ţinut să arate cât de iubit a fost Eminescu, prietenul său Slavici a pomenit, ca din întâmplare, numai nume de masoni: „era foarte iubit nu numai de junimişti, ci de toţi cei ce-l cunoşteau personal, îndeosebi de Lascăr Catargiu, de prinţul Ştirbei, de Mihail Kogălniceanu, de Manolache Costachi şi de alţi oameni însemnaţi” (Amintiri, I, 2). În perioada de început a regalităţii, masoneria era eminamente conservatoare şi promonarhică. Ea i-a prezentat Domnitorului Carol I un memoriu în limba franceză, în ianuarie 1867, propunându-i a deveni şeful Francmasoneriei române de sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Iniţiativa i-a aparţinut lui Iorgu Şuţu, venerabilul lojei L’Étoile de Roumanie din Iaşi, devenită lojă a partidului conservator. Un partid conservator care şi-a făcut din respectivul memoriu un adevărat program politic, scopul conservatorismului evoluţionist devenind acela de a promova „tout ce qu’il y avait d’intelligent et d’honnête dans le pays” şi de a răspândi lumina şi binefacerile culturii, oferindu-i Regelui „les moyens de réunir un jour les éléments épars de la nation roumaine existant dans les contrées limitrophes”. Exemplul poate cel mai concludent este chiar gruparea de la Junimea, ai cărei membri încep să fie iniţiaţi încă din 1866, precum V. Pogor, T. Maiorescu, Th. Rosetti, N. Gane, I. Negruzzi etc, la care se vor alătura moşieri, militari de carieră, străini rezidenţi la Iaşi (inclusiv comercianţi şi bancheri evrei) şi chiar agentul diplomatic francez de aici, Charles Tissot. Imediat încep şi persecuţiile guvernamentale, iar neobositul gardian al românismului liberal, ziarul „Românul”, dezlănţuie o serie de atacuri la adresa Francmasoneriei, acuzând-o că ar fi o societate secretă patronată de imperiile vecine şi că ar avea drept misie „distrugerea naţionalităţii române” şi „vânzarea ţării evreilor şi străinilor”.

Despre nişte prejudecăţi vechi cât Franc-masoneria

Ciudat este că asemenea prejudecăţi le vedem înrădăcinate şi azi în gândirea celor care scriu despre o aşa-zisă „conjuraţie anti-Eminescu”. Oare nu era mai simplu, dacă tot pornim de la premiza că prietenii masoni din Dreapta jună doreau „suprimarea gazetarului” (chiar dacă nimeni nu poate răspunde logic la întrebarea „de ce?”), să fi fost dat Eminescu pe mâna poliţiei, care tot pornise la vânătoarea de ţapi ispăşitori şi de gazetari incomozi? Cu toate acestea, prietenii au preferat să îl pună la adăpost pe poet, sustrăgându-l prigoanei guvernamentale şi internându-l nu la Mărcuţa, stabilimentul bolnavilor cronici, ci în „casa de sănătate” privată a dr-ului Şuţu, acolo unde Maiorescu a plătit toate cheltuielile (şi ele nu au fost mici). Faptul că abia peste o săptămână, doctorul i-a pus un (fals?) diagnostic poetului îmi pare mai degrabă nu un semn al vreunei cabale îndreptată împotriva sa, ci mai degrabă intenţia de a acoperi cu acte un fals pacient care se sustrăgea urmăririi poliţiei. De altfel, o notă25 din jurnalul lui Maiorescu, conform căreia criticul (care nu a putut dormi în noaptea de 27 spre 28 iunie) l-ar fi înştiinţat pe junimistul Th. I. Rosetti (preşedinte la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) despre acest aranjament, dovedeşte că episodul nebuniei lui Eminescu a fost, cel puţin în partea de început, o încercare premeditată de conservatori pentru ascunderea poetului, care risca să fie condamnat pentru delicte de presă şi chiar de „ofensă adusă Regelui”, ceea ce însemna în acele timpuri o condamnare la 2 ani închisoare şi o amendă de până la 5000 de lei. La fel s-a procedat şi cu Slavici, despre care Maiorescu26 a colportat vestea că ar fi plecat din ţară la băi, când de fapt scriitorul stătea ascuns la Măgurele, la Oteteleşeni.

Da, şi dr. Al. Şuţu a fost francmason, dar a mai fost şi un profesionist deasupra oricăror bănuieli: profesor la facultatea de medicină, medic primar la Mărcuţa, proaspăt decorat de Rege27 cu Ordinul Coroana României în grad de comandor. În plus, a fost şi el unul dintre prietenii lui Eminescu, cel care l-a luat pe 8 aprilie 1889 în grija sa, în ultima fază a bolii poetului, atunci când sanatoriul Mărcuţa a refuza să îl mai primească.

Adevărul era ascuns sub Venus şi Hermes

În ce priveşte întrebarea de ce a plecat Maiorescu din ţară – chipurile, în concediu de odihnă – chiar pe 28 iunie, în ziua internării lui Eminescu, noi nu putem decât să speculăm. Dar nu poate fi întâmplător faptul că în aceeaşi zi a pleacat intempestiv din ţară şi „ministrul afacerilor streine din România”, Dimitrie Sturdza, despre care „Monitorul Oficial” va anunţa laconic pe 2 iulie că a ajuns la Viena şi că „s-a coborât la Grand Hotel”. „Timpul” a dat ştirea pe surse în ediţia din 29 iunie, ultima alcătuită de Eminescu. Numai că Timpul se înşală sau poate doar ascunde ceva, ministrul franc-mason Sturdza nu pleca la Viena doar ca „să ceară iertăciune Austriei pentru necumpătatele cuvinte rostite de d. Grădişteanu la banchetul din Iaşi”. Mandatul lui includea ceva cu mult mai important pentru ţară, demararea negocierilor secrete pentru aderarea României la „liga păcii”. Şi cine ar fi fost cel mai îndreptăţit să-l însoţească, ca un garant al politicii de apropiere a României de Tripla Alianţă dacă nu chiar artizanul acestei politici, filogermanul Maiorescu? Cel care, după cum o spune chiar ministrul Sturdza, schimbase în ianuarie 1881 atitudinea lui Bismark faţă de România, când prim-ministrul german ar fi afirmat, după articolul lui Maiorescu: „[acum] este prietenie între Germania şi România, mai înainte se vorbea numai de relaţiuni bune”28. Invers, şi Maiorescu îi era dator lui Sturdza, de când ministrul liberal intervenise la rugămintea lui Carp29, cu doar o lună înainte de internarea lui Eminescu, în aprilie 1883, pe lângă prefectul liberal de Vaslui pentru ca Maiorescu să fie „ajutat” să iasă deputat în colegiul I de Vaslui.

Rămânând pe tărâmul speculaţiilor, la întrebarea dacă Eminescu a avut cunoştinţă de negocierile secrete pe care guvernul roşu le-a purtat dând mâna în interesul ţării cu masoneria albastră peste o prăpastie de animozităţi, răspunsul nostru este categoric, da! Ca dovadă avem o ciudată însemnare din jurnalul lui Maiorescu, care redă într-un mod criptic discuţia purtată acasă la Maiorescu între gazdă şi Eminescu, în dimineaţa „fatidicei” zile de 28 iunie. Însemnarea a trecut neobservată de exegeţi din simplul motiv că ea devine cu totul de neînţeles în afara limbajului masonic, dar cât de luminoasă poate deveni în interiorul lui, ca orice semn polisemic lăsat de istorie pentru hermeneutul atent: „Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, binecuvântă cu privirea fixă pe soţia mea şi pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mă îmbrăţişă tremurând. Eu îi arătaiu pe Hermes şi pe Venus din Milos, la care el zise, cu privirea în extaz: `Lasă, că va reînvia arta antică!`”30.

Aşadar, întreaga discuţie purtată purtată timp de o oră între cei doi în ziua de 28 iunie s-ar reduce, conform notiţei lui Maiorescu, la gestul de „a fi arătate” aparent fără noimă două statui de pe biroul criticului. Evident, notiţa este menită să disimuleze adevărata discuţie, simbolismul ei fiind mult mai profund şi destinat nu publicului larg, ci unui grup restrâns, de iniţiaţi. În primul rând, Venus este Luceafărul, emblema polisemică cu care masoneria s-a identificat încă din vremea lucrării baronului de Tschoudy, Der flammende Stern, Oder die Gesellschaft der Frei-mäurer von allen Seiten betrachtet. Aus dem Französischen (Berlin, 1779). În al doilea rând, Hermes este negociatorul şi mesagerul zeilor, aducătorul păcii, figurată de caduceul cu doi şerpi afrontaţi. Aşadar, sensul învăluit pe care nu-l putea divulga Maiorescu decât unei posterităţi avizate era că: masoneria va aduce pacea prin negociere. Este momentul în care, Eminescu „cu privirea în extaz” ar fi răspuns că asta ar putea însemna o nouă renaştere. În parafraza oferită de Maiorescu pentru aşa-zisa spunere a lui Eminescu observăm mai întâi că sintagma „arta antică” (ars antiqua) este anagrama lat. saturnia, care prin vergiliana „saturnia regna” conduce cunoscătorul la o întreagă tradiţie profetică despre renaşterea „epocii de aur” a lui Saturn, idealul atât de drag masoneriei.

Esenţială este însă trecerea lui Eminescu de la „privirea fixă”, la „privirea în extaz”, un semn pus de Maiorescu pentru posteritate că poetul nu doar a aprobat, dar a şi fost entuziasmat de ideea unor negocieri secrete purtate de prietenii săi masoni. Evident, un secret păzit de-a lungul a 30 de ani nu era un secret de Polichinelle şi nu putea fi împărtăşit decât unuia care făcuse în prealabil un jurământ instituţional, de genul, vă amintiţi?, „să păzescu secret absolut”… Mai mult, hermeneutica acestei discuţii pur simbolice ar putea fi dovada că Eminescu nu era bolnav în dimineaţa zilei de 28 iunie, căci nu poţi împărtăşi un secret de stat de o asemenea gravitate unui nebun…

Nu ne mai rămâne să spunem decât că „Românul” şi-a schimbat radical discursul în ediţia din 1 iulie, liberalii făcând un graţios pas înapoi în faţa adversarului Eminescu, semn că stratagema lui Maiorescu (poate la conivenţă cu vârfurile liberalilor?), cu episodul băii Mitraşevschi şi internarea la clinica dr. Şuţu a dat roade şi că mila a luat locul invectivelor şi îndemnurilor la lapidarea publică: „Aflăm cu sinceră părere de rău că d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent şi înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare şi că în curând vom putea anunţa deplina sa însănătoşire”. 

1 realizarea unui monument al lui Ştefan cel Mare la Iaşi este o mai veche idee junimistă. Despre ea vorbeşte A. D. Xenopol, câştigătorul concursului organizat de România Jună din Viena pentru cea mai bună cuvântare ce urma să se ţină la mormântul lui Ştefan cel Mare. El îi scrie pe 25 iulie 1871 lui Slavici că e de acord cu tipărirea cuvântării sale în broşură, dar că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge ,,la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ştefan cel Mare”.

2 „Monitorul Oficial”, nr. 54/ 11 iunie 1883, p. 1081.

3 discursul a apărut la Budapesta, în „Pester Lloyd”, de unde îl citează Eminescu în „Timpul”, nr. 139/24 iunie 1883, p. 1.

4 v. Telegrama cifrată a ministrului român la Roma, Bălăceanu, către ministrul afacerilor externe, Sturdza, nr. 175/15 iunie 1883, în Documente diplomatice române [1883], seria I, vol. 11, Ed. Academiei, Bucureşti, 2006, p. 306.

5 cf. ibidem.

6 cf. [T.] Majorescu, Zur politischen Lage Rumäniens, în Deutsche Revue über das gesammte nationale Leben der Gegenwart. Hrsg. von Richard Fleischer, Band 6, Heft 1, Berlin, Januar-März 1881, p. 12-19.

7 T. Maiorescu, în introducerea la Discursuri parlamentare, vol. III, 1899, p. 6-7.

8 v. Timpul, V, nr. 290,/31 decembrie 1880/12 ianuarie 1881, p. 1-2.

9 este reprodus în „Românul” din 5 ianuarie 1881, p. 42-43; în „Luminătoriul”, nr. 6/ 21 ianuarie 1881, p. 2-3; nr. 7/ 24 ianuari, p. 2-3; şi nr. 8/ 28 ianuarie, p. 3-4; în „Gazeta Transilvaniei”, nr. 9/ 22 ianuarie 1881, p. 2-3; nr. 10/ 24 ianuarie, p. 2-3; şi nr. 11/ 27 ianuarie, p. 3-4; în „Telegraful român”, nr. 10/ 24 ianuarie 1881, p. 38-30; şi nr. 11/ 27 ianuarie, p. 41-43.

10 v. „Bukarester Tagblatt”, nr. 12/ 18 Januar 1881, p. 2.

11 v. T. Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. II (1881-1886), Editura Librăriei Socec & Co., Bucureşti, [1939], p. 4.

12 v. M. Eminescu, „I-a prins frica. Oare ni s-ar face concurenţă?” – editorial în „Timpul”, nr. 15/ 20 ianuarie 1881, p. 2.

13 cf. „Timpul”, nr. 20/ 27 ianuarie 1881, p. 1.

14 cf. „Monitorul Oficial”, nr. 54/ 11 iunie 1883, p. 1082.

15 Comunicat în „Monitorul Oficial”, nr. 62/ 20 iunie 1883, p. 1082.

16 „Timpul”, nr. 136/21 iunie 1883, p. 1.

17 „Timpul”, nr. 137/ 22 iunie 1883, p. 1. 

18 v. „Telegraphulŭ de Bucuresci”, nr. 3334/ 23 iunie 1883, p. 1.

19 „Bukarester Tagblatt”, nr. 140/26 Juni 1883, p. 1.

20 cf. Telegrama nr. 8451, în Documente diplomatice române [1883], seria I, vol. 11, Ed. Academiei, Buc., 2006, p. 373.

21 cf. Raportul nr. 1151, trimis de P. P. Carp, Ministrul României la Viena, către Ministrul afacerilor externe, D. A. Sturdza, în Documente diplomatice române [1883], seria I, vol. 11, Ed. Academiei, Buc., 2006, p. 312; articolul din „Fremdenblatt” este semnalat şi în „Timpul” din 29 iunie.

22 cf. I. Slavici, apud T. Maiorescu, Însemnări zilnice., vol. II, p. 189.

23 v. „Timpul”, nr. 142/ 29 iunie 1883, p. 1.

24 Scrisoare către Eminescu, 10 februarie 1884, în T. Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. II, p. 230-231.

25 v. T. Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. II, p. 190.

26 v. idem, p.

27 prin Înaltul Decret Regal nr. 1383 din 1 iunie 1883.

28 cf. T. Maiorescu, op. cit., p. 152.

29 v. P. P. Carp, Scrisoare din Viena, 7 aprilie 1883, în Documente diplomatice române [1883], seria I, vol. 11, Ed. Academiei, Buc., 2006, p. 209.

30 T. Maiorescu, op. cit., p. 190-191.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s