Despre naşterea temei ‘Egiptul ocult’ în teologia medievală

Printre sfinţi şi păcătoşi

Pentru occultismul academic, cel de dinaintea masificării numită New Age, Egiptul devenise sinonim cu o Mecca a cunoaşterii oculte. Spre ţara misteriosului Nil îşi îndreptau privirile pline de speranţă şi recunoştinţă toţi cei care credeau în „tradiţia primordială” ca într-o fons et origo a tuturor religiilor de pe pământ. Concept metafizic şi metaistoric teoretizat de Guénon, „tradiţia primordială” a făcut din Egipt cheia tuturor căutărilor esoterice, iar din hermetism dovada peremptorie că o cunoaştere paradisiacă a supravieţuit in saecula până în decadentismul lumii moderne. Mirajul acestei sophia perennis a făcut din tradiţiile fiecărui popor adaptări providenţiale ale aceleiaşi tradiţii iniţiatice primordiale. O tradiţie care a rămas spiritul ascuns al tuturor religiilor oficiale din arealul care l-a cunoscut şi preamărit pe ocultul azoth, echivalentul absolutului hegelian, reconciliatorul tuturor credinţelor, cel al cărui nume se compune din prima şi ultima literă a alfabetelor latin, grec şi iudaic. În acest areal cultic, ocultiştii moderni i-au adus şi pe adepţii lui Mahomed. Premiza acestei târzii întregiri fiind, spune guénonistul român Michel Vâlsan[1], caracterul de „religie imuabilă” (al-dîn al-qayyim) de care vorbeşte Coranul și care atestă permanenţa şi elitismul acestei credinţe transmisă de profeţi, despre care se spune în Coran  (30, 30) că „cei mai mulţi dintre muritori nu o ştiu”. Arabul qayyim, are aici sensul de dâim (permanent), de lâ yazûlu (care nu va înceta), sensuri care subliniază caracterul imuabil, de legitate cosmică a monoteismului islamic (tawhid), acest „măr de aur” oferit umanității de tradiţia misterică a vechiului Egipt.

Echivalentul renascentist al conceptului guénonian de „tradiţie primordială” a fost cel de prisca theologia, o sinonimie a revelaţiei originare, a acelei credinţe universale transmisă din generaţie în generaţie în întreg spaţiul iudeo-greco-latin. Despre această transmitere vorbesc Ficino şi Mirandola, amintind că cei mai buni filosofi ai Greciei antice i-au avut profesori pe egipteni, şi că Numenius ar fi spus despre filosofia lui Platon şi Pythagoras că nu ar conţine decât idei copiate din cărţile lui Moise. Este acelaşi Moise despe care Philon spusese deja în De vita Mosis, V (§23-24), că a fost educat în Egipt de către „filosofii egipteni”, cei „care, de asemenea, l-au învăţat filosofia conţinută în simbolurile sacre numite hieroglife, precum şi filosofia din care se trage respectul lor pentru toate animalele, pe care ei le onorează cu respectul datorat lui Dumnezeu”.

Perceput de teologia creştină ca un mare pericol, acest păgânism subversiv, care tindea să nu mai fie nici egiptean, nici grec, ci universal, a fost demonizat de patristică şi a devenit obiectul unei virulente campanii de persecuție și defăimare, care a avut în subsidiar şi un efect imagologic, ajutând creştinismul să se autodefinească în raport cu gândirea antichităţii păgâne. Iată de pildă cum, la anul 601, Papa Gregorius I cere regelui Ethelbert I, primul rege englez convertit la creştinism, „să creşti zelul convertirii [poporului tău], să persecuţi adorarea idolilor, să dărâmi edificiile templelor”[1]. Interesant este că în acelaşi an, acelaşi papă ajunge să îşi nuanţeze recomandările, scriindu-i viitorul episcop al Londrei că nu „templele zeilor, ci doar idolii trbuie distruşi”, iar templele păgâne „transformate din locuri de sacrificat animalele pentru demoni în locuri de adorare a adevăratului Dumnezeu”[2]. Ce l-a făcut pe papă să treacă de la eradicarea belicoasă la spolierea graţioasă? Argumentele teologilor moderați veneau dinspre plăpândul ecumenism al patristicii. De pildă, Beda Venerabilul găsise în Vechiul Testament că „Dumnezeu s-a arătat pe sine poporului israelit și a permis ca sacrificiile oferite anterior diavolului să-i fie oferite de acum Lui”[3]

Ecumenismul Sfinţilor Părinţi s-a poticnit însă de un pasaj veterotestamentar, care pare la prima vedere un ciudat îndemn divin la rapt şi spoliere. Este vorba de recomandarea făcută de Dumnezeu evreilor în cartea Exodului (3, 21-22)[4]: „când veţi pleca [din Egipt] să nu plecaţi cu mânile goale. Să luaţi vasele de aur şi de argint […] ale egiptenilor şi să le daţi fiilor şi fiicelor voastre”. Pentru a nu deveni un îndemn imoral şi blasfemic, pasajul a trebuit adus în plan simbolic, Sfinţii Părinţi făcând din el o metaforă care plasaz sub voinţă divină transmiterea vechii înţelepciuni a egiptenilor. Astfel, pasajul parent neînsemnat i-a oferit teologiei – cum o arătă Origene[5] sau Ambrosius[6] – liberatatea de a căuta în afara credinţei o înţelepciune naturală pre-testamentară, comoara de sapienţialitate arheală pe care lumea păgână a deţinut-o fără a o preţui şi pe care evreii au preţuit-o fără a o înţelege. Sau, cum acuză Apostolul Paul: „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, ei [iudeii şi grecii] nu l-au slăvit ca Dumnezeu…, ci s-au dedat la gânduri deşarte… S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit”[7]. Ulterior, Sf. Ieronim, nuanţând anatemata apostolică: „nu trebuie adoptată opinia greşită că nu se poate apela la literatura păgânilor”, ci dimpotrivă, căci „ea este plină de erudiţie şi de filosofie”[8].

Aceasta va fi, în linii mari, atitudinea întregii apologetici medievale în problematica artelor seculare, inclusiv a filosofiei păgâne. Pentru Adalbold, Episcopul de Utrecht (în comentariul său la Boethius), ori pentru Manegold von Lautenbach (în Liber contra Wolfemum), teologia creştină era încă profund îndatorată acelei minunate hereditas antiqua asemuită „vaselor de aur şi de argint” scoase de evrei din Egipt. Teologii medievali nu au absolutizat însă moştenirea celor vechi, convinşi fiind de îndemnul lui Origene, cel din Epistola către Grigorie Taumaturgul, 2[1], de a nu încuraja excesul, de a nu transforma tot acest „aur egiptean” în „viţelul de aur” al idolatriei păgâne. Este însă un risc care se cere asumat, explică Sf. Ambrozius în Despre îndatoririle clerului, I, 26, 122-124[2], luându-l aici ca reper pe Moise, care şi el şi-ar fi însuşit „înţelepciunea egiptenilor”[3] în spiritul „căutării adevărului Domnului” oriunde poate fi găsit.

 Ce se scotea în Evul Mediu din minele divinei providenţe

Pentru a înţelege mai bine sensul cu care gândirea medievală a încărcat metafora despre „aurul şi argintul egiptenilor”, vom apela la Filip Cancelarul şi la celebrul lui florilegiu Summa de bono (c. 1228)[13]. Înainte însă de a deschide compendiul Cancelarului parizian să ne amintim că acelaşi autor spune în Summa super Psalterium că sintagma „vasa aurea et argentea” trebuie înţeleasă în sens pur simbolic, ca o referire la „cei care primesc înţelepciune şi elocvenţă” (deferunt qui sapientiam si quam habent et eloquentiam). Acum putem înţelege mai bine de ce Cancelarul a ţinut să-şi deschidă Summa de bono cu o glosă la Iov, 28, 1, verset în care se vorbeşte tot despre „aur” şi despre „argint”: „argintul are o mină de unde se scoate, şi aurul are un loc de unde este scos ca să fie curăţit”. Pus ca un semn de carte aici, pasajul biblic era menit să semnaleze sfatul Sf. Augustin referitor la filosofia păgână, filosofie comparată de Augustin cu „metalele scoase din minele divinei providenţe” (metallis divinae providentiae)[14], metale pe care Augustin le cerea înglobate în aliajul gândirii creştine. Este vorba de celebrul pasaj în care, referindu-se la biblemul despre „vasele şi ornamentele de aur şi de argint” (vasa atque ornamenta de auro et argento) pe care evreii le-au scos din Egipt (que ille populus exiens de Aegypto), Augustin ajunge să explice felul în care bunul creştin trebuie să se comporte faţă de toată moştenirea lui păgână: „…acelaşi lucru se poate spune însă de toate doctrinele păgânilor, care nu sunt doar false şi superstiţioase ficţiuni, sarcini grele care duc la o muncă în van şi pe care fiecare dintre noi care am părăsit păgânismul pentru a fi conduşi de Christos ar trebui să le detestăm şi să le evităm, dar ele conţin şi discipline liberale[15] mai potrivite pentru practica adevărului, precum şi foarte folositoare precepte morale printre care există, de asemenea, unele adevăruri despre închinarea la singurul Dumnezeu. Toate acestea sunt ca aurul şi argintul lor [egiptenilor – n. n.], pe care nu le-au inventat ei înşişi, ci le-au extras din minele divinei providenţe, care e peste tot insultată şi injurios abuzată de cultul demonilor. Când creştinul se separă singur de ei în spirit, el trebuie să ia cu el această comoară pentru corecta folosire a Evangheliei”[16].

Dezvoltând teologumenul augustinian, Filip Cancelarul arată că prin aurum se cere înţeleasă etica sau, cum formulase deja Augustin, preceptele morale (morum praecepta), cele care alcătuiau în Evul Mediu obiectul filosofiei active; iar prin argentum se ilustra şi etimologic strălucitoarea filosofie speculativă sau teoretică, alcătuită, după Boethius, din teologie şi din metafizică. Pe aceste două metale nobile, aurum et argentum, le propune un contemporan al cancelarului parizian, Rolando da Cremona – cel care echivala filosofia şi teologia cu aceeaşi sapientia[17] – a fi amestecate pentru a da aliajul cel mai de preţ: pe creştinul desăvârşit. În acest fel, cele mai nobile metale au ajuns să adune în glosele unui biblem cele două componente ale filosofiei medievale, practica şi teoria. Acestea îşi lăsaseră deja iniţialele greceşti[18] pe veşmântul Doamnei Filosofia din romanul filosofic al lui Boethius: „la marginea de sus Π [P, de la praktikè / praxis n.n.], la cea de jos Θ [Th, de la theoretikè / theoria]”[19].

Ilustrativ este faptul că, în viziunea lui Boethius, veşmântul filosofiei, era alcătuit din vălul alegoriilor şi acoperea deopotrivă profunzimile Noului şi Vechiului Testament, unind polisemic creştina fide cu păgâna sapientia.

Pe vremea când se mai strângea la Cenad aur din băierile pământului

Cu aproape 200 de ani înainte de parizianul Filip şi de bolognezul Rolando, un episcop din rusticul şi îndepărtatul Cenad (Morissena), actualmente în Banatul românesc, se folosea deja de metafora „vaselor de aur şi de argint” pentru a cere ca filosofia anticilor să fie folosită ca ajutor în casa hermeneuticii intertestamentare: „Foarte adevărat este că nu trebuie – spune Sf. Gerard de Cenad[20] – să potrivim mintea muritorilor şi ispititorilor la învăţăturile noastre [creştine], aşa cum s-a poruncit de către Domnul sfântului său servitor Moise ca să se împrumute vasele de aur şi de argint ale egiptenilor, ci se cuvine a căuta şi a alege, precum vedem pe mulţi căutând crini în ţărână, alegând măceşii din mărăciniş şi dezlegând din băierile pământului aur şi câte altele”.

Prin metafore alese cu grijă din intertextul teologal, Sf. Gerard esenţializează aici întregul fundament teoretic pe care s-a consttruit hermeneutica creştină, datoare, cum o spusese deja Apostolul Paul, „şi grecilor şi barbarilor şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi”[21]. Încă o dată, biblemul despre „vasele de aur şi de argint ale Egiptenilor” esenţializează atitudinea misticului care are de apărat componenta ocultă a unei învăţături de dincolo de lume. Apelând la înţelepciunea grecilor antici, la „Isagoga lui Porphyrius” (Porphyrii Isagogas)[22], la „predicamentele lui Aristotel” (Aristotelis praedicamenta)[23] sau la ideile păgânului Tichonius (Tychonianas informationes)[24] , Gerard nu uită însă nicio clipă în tratatul său teologic Deliberatio supra hymnum trium puerorum să dea întâietate sfinţilor dascăli creştini, acelor Sacris Doctoribus[25] care au înţeles cât de importantă este corecta folosire a „vaselor de aur şi de argint ale egiptenilor”.

Metafora din care a crescut alchimia spirituală

În „vasele de aur şi de argint” aduse din Egipt de evrei, autorul lui Deliberatio găseşte o învăţătură ocultă care nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu (mysteria Dei referat occulta)[26]. De aici şi atitudinea Sf. Gerard faţă de filosofia păgână, care este una de moderaţie, pe linia propusă de Sf. Ambrosius[27], cel care nu putea uita că aurul şi argintul „extrase din mină” (metallis aferentes) sunt metalele din care s-au făcut cândva falşii zei, cu referire aici la rătăcirile politeiste ale gândirii păgâne. Un contemporan ilustru al Episcopului de Milano, e vorba de Sf. Augustin, a reluat şi a impus această atitudine moderată faţă de folosirea filosofiei păgâne prin comparaţia dintre minieritul metalelor preţioase şi extragerea învăţămintelor, care necesită, precum separarea aurului şi argintului de steril, o „lămurire” în orizontul interpretativ al dogmei creştine. Cu această metaforă, Augustin[28]  îşi îndeamnă coreligionarii să cunoască „toate doctrinele păgânilor” (doctrinae omnes Gentilium) pentru a putea ei săpa singuri în „minele divinei providenţe” (metallis divinae providentiae) şi a găsi aici „aurul şi argintul” folositor înţelepciunii creştine. Canonizată în sec. IX de glosele lui Walafridus Strabo din Biblia latina cum glossa ordinaria, îndemnul la acceptarea selectivă a filosofiei păgâne va ajunge până la Sf. Gerard de Cenad, care spune concluziv: „Cu adevărat se cade a lăuda mintea celor vechi, dar asta numai întru adevărata laudă a Celui care se cuvine lăudat fără oprire”[29].

Metafora „aurul şi argintul egiptenilor”, ca referire la filosofia păgână, era atât de prezentă în mentalul colectiv medieval încât el a avut parte şi de o utilizare esoterică, susţinând de timpuriu visul alchimic al aflării aurului şi argintului spiritual. Şi aici, pe tărâmul filosofiei hermetice, cele două metalele perpetuau aceeaşi obsesie a unui superlativ al cunoaşterii. Şi nu e nevoie să mergem la Fludd sau la Maier pentru a vorbi despre înţelegerea spirituală a aurului şi a argintului alchimic, este suficient să reamintim că în sec. XII Pseudo-Beda atribuia lui Aristotel afirmaţia despre alchimiştii (alchimistae) care pot „din fier şi cupru să facă să apară prin arta lor aur şi argint” (ex ferro vel cupro fit aurum vel argentum apparenter)[30]. Cu observaţia aristotelicianului disimulat sub numele Venerabilului Beda că această apariţie trebuie înţeleasă într-un sens pur simbolic, căci „prin nicio artă o formă substanţială nu poate pune în fiinţare alte forme specifice”[31].

De la opulenţa filosofiei antice la vasele de lut ale credinţei creştine

Sf. Gerard a dezvoltat metafora lui Augustin despre filosofia antică, văzută ca „vasele de aur şi de argint ale egiptenilor”, făcând o comparaţie între filosofia păgână şi cea creştină prin intermediul vaselor scumpe respectiv de lut. Comparaţia vine pe filieră pauliciană, în 2 Cor., 4, 7, vorbindu-se de „comoara pe care o purtăm în nişte vase de lut (vasis fictilibus)”. Deoparte sunt, aşadar, vasele scumpe ale tradiţiei păgâne, pe de alta cele de lut ale creştinismului, care adună însă în ele o mare comoară (magnus thesaurus). Această comoară este credinţa despre unicul, adevăratul Dumnezeu, cel care „locuieşte prin credinţă minţile credincioşilor adevăraţi”: „Comoara aceasta [a apostolilor – n. Ignác Batthyany] o purtăm – se spune[32] – în nişte vase de lut (vasis fictilibus). Este marea comoară pe care toate marile talente o pun mai presus de vreme şi în nicio altă trezorerie (vestariis, sic!)[33] nu se află decât în vase de lut, la care nu trebuie spart nimic fără temei. Această comoară n-au putut s-o aibă nici Regele Darius, nici Xerxes, nici Arthaxerxes, nici Xerxes Ochus, nici Xerxes fiul lui Ochus, nici Alexandru Macedon, nici Ptolemeu fiul lui Largus, nici Ptolemeu Filadelful, nici Ptolemeu fiul Cleopatrei, nici ceilalţi [regi] care au dobândit şi împărţit lumea întreagă; nici stoicii, nici platonicienii, nici academicii, care le socotesc pe toate incerte, nici peripateticienii, care spun că o parte a sufletului este pieritoare, alta eternă, nici epicureicii, adepţii celui care a fost numit porc[34] de înţelepţii cei nărozi, afirmând el că lumea e făcută doar din atomi şi că după moarte nimic nu mai e; nici gimnosofiştii, care spun că lumea este invizibilă şi că Dumnezeu este făcut din patru elemente, şi nici alţi colegi ai acestora. Iar mai demne sunt vasele astea de lut, negreşit, pentru cuvintele lor [filosofilor – n.n.] umile, tăcute şi temătoare, decât pentru vorbăria trâmbiţată de profeţi, care zdrobeşte pietrele ca maiul. La aceste vase de pământ, în care cele mai mari comori sunt păstrate, avem acces acum. Mulţi regi şi profeţi, se spune[35], au vrut să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut. Dar fericit este cel ce nu vede şi crede. Iată vasele care păstrează comoara regatului ceresc, care e fără îndoială cunoaşterea adevărului şi faima fiului lui Dumnezeu. Ea se aseamănă, se spune[36], cu o comoară ascunsă într-o ţarină, ascunsă, adică în norii scrierilor sfinte, comoară care este Christos, Dumnezeul nostru, locuind prin credinţă în minţile credincioşilor adevăraţi, cea mai dreaptă şi folositoare lucrare de caritate aplicată unei inimi curate, unei conştiinţe bune şi unei credinţe neprefăcute”[37].

Originea comparaţiei lui Gerard dintre comoara păstrată în vase de pământ şi înţelepciunea creştină o aflăm în celebrul roman medieval De consolatione philosophiae[38], acolo unde Boethius expune parabola despre filosofia creştină şi cea păgână, întruchipate aici de „vasele ieftine” (vilia vasa), respectiv „vasele scumpe” (vasa pretiosa). Semn al încrederii încă vii în filosofia antică, Boethius atenţionase că vasele scumpe nu trebuie uitate sau lăsate în paragină, căci: „ar fi ceva de o nesfârşită uimire şi mai groaznic decât orice monstruozitate dacă, după cum crezi tu, în casa[39] cea mai ordonată a unui atât de mare tată de familie [Dumnezeu – n.n], vasele ieftine (vilia vasa)[40] ar fi păstrate cu îngrijire, iar cele preţioase (pretiosa) ar fi lăsate în paragină”[41].

Filiera evrească

Cercetat mai atent, biblemul „vasele de aur şi de argint ale egiptenilor” (vasa argentea et aurea Egyptiorum), ca metaforă a înţelepciunii eterne transmisă din generaţie în generaţie dinspre filosofia antică înspre înţelpciunea intertestamentară se dovedeşte a fi un calc iudaic. În tradiţia rabinică, mai exact în Sefer ha-Bahir (Cartea iluminării)[42], tratatul de esoterism prekabbalistic datând în formă orală din secolul I d.Ch., găsim teoria despre comoara (genez) celor şapte „vase preţioase” (hakeilim iekarim)[43] în care Dumnezeu şi-ar fi pus înţelepciunea la începutul Creaţiunii. Cele şapte vase de preţ simbolizau pentru rabini cele 7 „zile ale genezei” (ieme kedem), precum şi cele şapte cuvinte din versetul liminar al Genezei, care păstrează nealterate „calităţile” (midot) divinităţii. Iată de ce toţi kabbaliştii porniţi în căutarea înţelepciunii dintâi, a înţelepciunii lui Adam, superioară înţelepciunii lui Solomon, care rămâne[44] la nivelul binelui şi al răului lumesc, şi-au îndreptat atenţia cu precădere asupra versetului de început al Genezei, rabinii revenind mereu la maaseh bereşit ca la locul unde se află îngropat tezaurul divinei sapienţe. Pentru credinciosul evreu, toate aceste vase preţioase au şi un corespondent figurativ, ilustrat de biblemul despre vasele ritualice din aur şi argint folosite în misterele tabernacolului, despre care vorbeşte în parşa Bamidbar (7, 84).

De-a lungul timpului evreii au privit şi ei cu un entuziasm temperat la înţelepciunea vechilor greci. O dovedeşte pentru secolul al XIII-lea chiar autorul Zoharului, care afirmă că o neîntreruptă căutare a înţelepciunii divine începe de dincolo de Socrate, după care „au venit alţi oameni învăţaţi, şi Aristotel cu cei care l-au urmat, care au căutat înţelepciunea. Toţi însă, nu au ajuns să vadă decât o parte din adevărata înţelepciune pe care o conţine Tora[45]. Ca argument, Moşe din Leon propune[46] parabola despre filosofii greci porniţi în căutarea vieţii eterne. Urmând fluviul Eufrat, aceştia au ajuns în proximitatea Edenului, semn că înţelepciunea lor era foarte apropiată de perfecţiune. Lângă Eden, înţelepţii au fost însă nimiciţi de sabia de foc a lui Iahve, figurând aici sensul ocult (sod) al Tora, la care filosofia greacă nu a mai avut acces.

Cea mai ilustră figură a transmiterii înţelepciunii de dinainte de Socrate spre iudaismul sinagogal a fost Moise. Un Moise adus în cultura apuseană de Philon şi de a sa Vitam Mosis, în care se afirmă că Moise „a studiat doctrinele filosofiei”[47], ca o referire directă la studiul „înţelepciunii egiptenilor” despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor, 7, 22. Când, în 1480, Lilio Tifernate îi prezintă Papei Sixtus IV traducerea latină a Vieţii lui Moise, el îi predă pontifului nu doar textul philonian, ci şi toată admiraţia sa pentru o filosofie egipteană crescută în marginea prodigiului şi a sacerdoţiului, filosofie care străbătuse generaţiile pentru a se împlini în caelestam philosophiam a Bisericii Sf. Petru.

Iar atunci când Marsilio Ficino a tradus în 1493 culegerea de texte iudeo-egiptene intitulată iniţial Pimander (ulterior, Corpus Hermeticum), admiraţia Renaşterii pentru Moise şi pentru contemporanul său, filosoful egiptean Hermes Trismegistos, vor scoate la iveală tot ceea ce creştinismul a căutat şi a reuşit să marginalizeze: filosofia celor care se închinau la demoni, o filosofie devenită acum ocultă. Ea va pune pe seama Egiptului ocult numeroasele apocrife hermeto-kabbalistice care vor apare, precum curioasa lucrare a Rabinului Abraham Eleazar[48], intitulată Lucrarea alchimică a timpurilor vechi (1760).

Autorul, care se prezentă „un prinţ, preot şi levit, astrolog şi filozof, născut din seminţia lui Avraam, Isaac, Iacov şi Iuda”, ne spune că la anul 70 d.Ch., când împăratul Vespasian distrugea Ierusalimul, toate secretele aduse de evrei din Egipt au fost ascunse de Marii Preoţi „sub o piatră de doi coţi grosime marcată cu cuvântul ebraic יש (foc)”[49]. Aceste secrete au stat la baza cărţii lui Rabbi Eleazar, din care s-ar fi inspirat – spune prefaţatorul Gervasius – chiar Nicolas Flamel[50], precum şi a unei cărţi despre „marele secret al Marelui Maestru Tubal-Cain”, carte scrisă de un anume R. Samuelis Baruch după tăbliţele găsite de R. Eleazar. Aceasta ar fi partea a II-a tratatului, acolo unde se ilustrează ştiinţa esoterică a profetului Moise şi se descrie, printre altele, „mişcarea stelelor pe cer” şi „mişcarea şi rotaţia pământului”…


Ilustraţie la R. Abrahami Eleazaris, Uraltes Chymisches Werk…, Leipzig, 1760, reprezentându-l pe Moise ca rege şi sacerdot egiptean, profet al Bisericii creştine. În mâna stângă ţine tablele Legilor, în mâna dreptă prima materia a artei alchimice egiptene, pe “Mercurul solar al filosofilor”, numit şi Azoth, din care ies trei flori, simbolizând aici artele liberale păgâne sau ştiinţele iudaică, greacă şi latină (a se vedea, N. Flamel, Livre des figures hieroglyphiques, Chap. IX, fig. 7).
Imagine
Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s