Codul unui gravor rozicrucian

Rev. România literară nr. 35/2016

La umbra Columnei lui Traian

O aparent cuminte gravură de secol XVII ascunde în detalii o importantă arcană a filosofiei oculte. Desenul în cauză aparţine lui Matthäus Merian (cel tânăr) şi apare pe pagina de titlu a traducerii germane a celebrului compendiu de arte şi meserii renascentiste: Piaţa universală a tuturor profesiilor lumii (1585), devenit în ediţia germană: Piazza universale. Das ist Allgemeiner Schauplatz Marcht und Zusammmenkunfft aller Professionen, Künsten, Geschäfften, Händeln und Handwercken (Frankfurt am Mäyn, in Verlag Matthaei Merians, 1659).

Enciclopedia aceasta, care ambiţiona să fie un „discurs universal de laudă a Ştiinţelor şi Artelor”, trecuse nu fără emoţii la ediţia princeps[1] de cenzura „Sfântului Oficiu al Inchiziţiei şi a altor aleşi din Veneţia[2] în materie de publicaţii”. În prefaţa A’ lettori, autorul cărţii, canonicul Thomaso Garzoni da Bagnacavallo, lasă chiar să i se vadă disperarea de a primi imprimi potest (bun de tipar), alternând jurămintele de credinţă cu imprecaţiile la adresa tuturor autorilor puşi la index librorum prohibitorum, „nefiind în intenţia noastră să lăsăm niciun cuvânt cât de mic neverificat pe deplin, aşa cum se cuvine, poate că s-a întâmplat ca din dorinţa de a cita vreun autor de bună credinţă să fi scăpat şi vreun profan în marele Catalog al diverşilor autori, şi să se fi uitat să se adauge acelora epitetele de infami şi sceleraţi, ca la infamul Aretino[3], blasfemiatorul Agrippa[4], sceleratului Munster[5] şi alţii ca ei, iar prin aceasta se corectează acolo unde ele lipsesc, declarându-se că opera şi numele unor atari monştri trebuie pronunţate cu unul din epitetele de monstruos şi abominabil, nefiind ele demne să apară în această tipăritură decât sub forma de bestii şi fiare ce sunt”[6].

Dincolo de distanţările impuse de Inchiziţie, textul dovedeşte însă din plin că autorul i-a citit pe Agrippa şi pe mulţi alţi „autori sceleraţi, care au devenit prin opera lor demni de cenzura Maicii noastre Sfinte, Biserica Romană”, precum sunt Raimond Lull[7] şi Paracelsus[8], alături de alţi numeroşi alchimişti[9] şi cabalişti[10]. În ce priveşte magia, aceasta nu este pentru neoplatonistul Garzoni „altceva decât vârful, perfecta şi împlinita cunoaştere a Filosofiei naturale, ajutată în minunata ei operă de răspândire a faimei de către virtuţile intrinseci şi oculte ale lucrurilor”[11].

Trecând încă o dată de vigilenţa cenzurii, Garzoni strecoară aici, în această erudită enciclopedie – e drept, doar cu titlu de inventar – şi ideea eretică potrivit căreia toate ştiinţele şi toate artele îşi au originea într-un Egipt păgân, „începând ele de la un anume demon Theuto, care a fost, potrivit lui Eusebio, De Evangelica preparatione, I, 6, numit Thoth de egipteni, Tohth de alexandrieni şi pe care grecii l-au numit Mercurio”[12].

Cum a ajuns Mercurius ter Maximus în catalogul piosului Garzoni? Dar mai ales cum şi de ce a ţinut Matthäus Merian jr. să ilustreze această arcană subversivă în gravura lui? Iată întrebările la care vom încerca să răspundem în capitolul de faţă.

Să privim acum cu luare aminte il disegno sullo sfondo. Remarcăm acuitatea detaliilor arhitectonice şi vestimentare din fundalul gravurii, elementele de perspectivă şi mai ales umbra alungită a oamenilor şi clădirilor, care ajută privitorul să localizeze temporal desenul lui Merian. Este o după-amiază însorită în Piaţa lui Traian din Roma, cu Basilica Ulpia în centrul compoziţiei, alături se vede, inconfundabilă, Columna Împăratului Traian. Prin centrul pieţei trece călare Papa însoţit de garda sa elveţiană de soldaţi pedeştri (Guardia svizzera pontificia). Exactitatea amănuntelor dovedeşte că desenul după care s-a executat fundalul a fost făcut la faţa locului, în perioada stagiului italian al pictorului, întâmplat între anii 1643 şi 1645, când Merian jr. a studiat tehnica tiparului la Roma şi Venezia, iar pictura la Napoli, în atelierul discipolului lui Caravaggio, Giuseppe Ribera. Supoziţia ne este întărită de faptul că în ediţia germană din 1641 a Pieţei universale, tipărită chiar de Matthäus sr. (1593-1650) cu reluarea traducerii germane din 1619 a editurii Nicolao Hoffman din Frankfurt[13], gravura juniorului încă nu apare. O găsim abia în reeditarea din 1659, când Merian jr. era deja proprietarul editurii familiei şi avea toată libertatea ilustrării cărţilor.

În perioada studiilor sale italiene, la Roma a avut loc o schimbare de papi. Murind la sfârşitul lunii iulie 1644 Papa Urban VIII, în Scaunul Pontifical i-a succedat Cardinalul Giovanni Battista Pamphili, devenit Papa Inocent al X-lea. Acesta a fost ales papă în dimineaţa zilei de 15 septembrie 1644. E posibil ca tânărul Merian să fi asistat la întronarea noului papă şi să fi imortalizat alaiul care trecea prin marea Piazza del Foro di Traiano. Iar atunci când a avut de ilustrat Piazza universale, gravorul şi-a amintit de desenul făcut cândva la Roma şi a adăugat doar personajele din primplan.

Dar de ce a ales Merian jr. să reediteze această carte?

Întâi de toate pentru că ediţia din 1641 a tatălui său se epuizase, iar enciclopedia încă se vindea bine, fiind un fel de best seller al vremii ei, cu aproape 20 de reeditări şi traduceri în întreaga Europă, plus numeroase laudationes în versuri cu care editorii se mândreau în deschiderea cărţii.

 Imagine

Cele 7 arte liberale, gravură de Matthäus Merian der Jüngere pe pagina de titlu la: Piazza universale. Das ist Allgemeiner Schauplatz Marcht und Zusammmenkunfft aller Professionen, Künsten, Geschäfften, Händeln und Handwercken, Frankfurt am Mäyn, in Verlag Matthaei Merians, 1659.

Când Inchiziţia închide ochii, broaştele şi viperele dau năvală

Merian jr. nu a avut de adăugat la desenul său din tinereţe decât personajele din primplan. Ele întruchipează cele şapte arte liberale din curricula Renaşterii, plus 3 tineri alumni adunaţi în jurul personajului care figurează Philologia. Trebuie însă spus că studia liberalia nu mai erau demult medievalele septem liberales stabilite de Martianus Capella în alegoria De nuptiis Philologiae et Mercurii (sec. V), iar curriculum renascentist trecuse deja prin „sălbatica schimbare” propusă pedagogiei scolastice de Petrarca şi împlinită de reformele lui Comenius. În vremea lui Garzoni, studiul academic al artelor împrumutase deja ideile filosofilor neoplatonicieni Francesco Patrizi, Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, ades citaţi de Garzoni ca monumente de erudiţie. Aceştia au redat artelor demnitatea lor mistică, făcând din cele 7 arte suprema îndeletnicire a omului contemplativ şi erudit, din care cauză  Oratio de hominis dignitate (1486) le şi numeşte „ştiinţe contemplative” (scientias contemplatrices)[14].

Iată, în stânga sus, Filosofia, înţeleasă aici ca occulta philosophia a neoplatonicienilor, figurată de egipteanul Mercurius ter Maximus. Ne reamintim, este filosoful pus să exclame în paragraful liminar din Oratio: „Magnum miraculum est homo”, adagiul cu care Renașterea a adus filosofia mai aproape de oameni şi oamenii mai aproape de zei.

Alături îi stă Astrologia, imaginată aici cu aripi şi cu baghetă magică, semn că această artă încă mai „este – cum spune Garzoni – parte a Filosofiei naturale”[15], adică a magiei. Numai că Astrologia lui Merian are în mână şi un compas cu care măsoară globul ceresc, semn că emanciparea ei ca ştiinţă exactă deja anunţa epoca astronomiei. De altfel, un contemporan al lui Garzoni, filosoful Francesco Patrizi (Patritio) vedea astrologia ca pe o ştiinţă foarte necesară întregii comunităţi: „Francesco Patritio, în a doua carte din Institutione Reipublicae, învaţă că de Astrologie e nevoie în orice Republică, spre folosul agriculturii, şi că toate profesiile au nevoie de beneficiile ei”[16].

Următoarea artă liberală din gravura lui Merian este Pictura, ajunsă în vremea Renaşterii dintr-o servilem artem  a antichităţii o „profesiune onorată şi îmbrăţişată de toţi”[17]. Ridicarea picturii la rangul de liberalem artem se datorează lui Leon Alberti şi tratatului său De pictura (1436), care a transferat teoria imitaţiei aristotelice de pe tărâmul poeziei pe cel al picturii.

Inconfundabile, cele două arte laureate din compoziţia lui Merian sunt Muzica şi Poezia, arte vizitate ades de „unica colomba” a inspiraţiei divine, dar şi de viperele îndoielilor şi de broaştele ce tulbură apele artei, ca în mitul Latonei din Metamorfozele lui Ovidius. În parabola lui Ovidius, broaştele îi figurează pe autorii neinspiraţi, pe acei rustici transformaţi în broaşte pentru că au tulburat apele limpezi ale miturilor, din care a vrut să bea titanida.

În marginea unor atari detalii simbolice, trebuie spus că Garzoni subliniază ades în tratatul său importanţa simbolurilor şi a parabolelor pentru autori. De exemplu, iată cum numeşte el parabolele în Discursul XXVIII, Despre scriitori şi cărturari: „o scriere hieroglifică, nimic altceva decât un mod misterios şi simbolic de a explica natura divină şi umană a lucrurilor”[18]. Această scriere hieroglifică nefiind altceva, continuă Garzoni, decât „invenţia magilor din Persia antică, căci magii au suprapus toate lucrurile inferioare peste arhetipuri, adevărate imagini ale minţii divine din care coboară, precum cuvântul divin, virtutea de a comunica”[19]. Cu ajutorul acestor hieroglife a putut afla „Mercurius, aşa cum spune marele Iamblicus în Despre mistere, calea anagogică spre cele divine, ajungând el la îndumnezeire”[20].

În Discursul CVIII, Despre arhitecţii lumii sau despre adevăraţii maeştrii ai edificiilor şi constructorii de fortăreţe, găsim şi argumentul lui Garzoni pentru a admite Arhitectura, „care constă mai degrabă din speculaţie decât din muncă efectivă”[21], printre cele şapte arte liberale, ca succesoarea de drept a anticei geometrii. Aflăm aici nu doar ideea, dar şi cuvintele lui Leon Alberti, care s-a străduit în De re aedificatoria (1485)[22] să aducă onorabila artă a lui Vitruvius printre artele liberale ale învăţământului academic renascentist.

Pentru neoplatonistul Garzoni, toate artele liberale, mai ales „l’occulta Filosofia”, îşi au originea în Egiptul antic. Ca argument, el aduce un citat din Philon Evreul, care spune „în prima carte din Viaţa lui Moise că [Moise] a învăţat de la maeştrii egipteni numerele, Geometria, Muzica întreagă, Aritmetica, armonia versurilor şi, mai mult, Filosofia ocultă descrisă prin litere, pe care ei le numeau hieroglifice, constând din notaţii şi figuri de animale, şi prin care ei venerau divinitatea”[23]. Cu astfel de argumente, Egiptul devine pentru compilatorul Garzoni tărâmul mirific al cunoaşterii arheale, un loc în care nu doar literele au fost inventate, ca în „Diodoro Siculo, care susţine că Mercurio a aflat literele în Egipt”[24], dar mai ales magia: „magia, aşa cum afirmă Mercurio Trismegisto în Asclepius, a fost aflată în Egipt”[25].

Ideea unei tradiţii oculte venind dinspre Egipt nu era nicidecum nouă în vremea lui Garzoni. Ea a însoţit ca un curent de subterană creştinismul, care a ilustrat-o, de la Origene[26] până la Sf. Gerard de Cenad, prin metafora „vaselor de aur şi de argint ale egiptenilor” (vasa argentea et aurea Egyptiorum), biblemul cu care s-a recunoscut şi acceptat existenţa unei cunoaşteri păgâne adusă prin voinţă divină până în interiorul gândirii creştine.

Pe drumul spre Damcar

Să privim acum la semnul pe care îl face personajul ce întruchipează Poezia, arătând aparent întâmplător pe globul terestru înspre Egipt şi Arabia. Chiar aici, în sudul Arabiei Felix, la graniţa cu Egiptul, atlasul lui Ortelius localiza la anul 1570 oraşul „Damcar”. O contragere din Damasc şi Cairo, miticul „Damcar” a fost multă vreme considerat oraşul secret al Reginei din Saaba, locul mirific în care arta magică a Egiptului antic a întâlnit „ştiinţa naturii” a Arabiei medievale pentru a da aici adevăratele discipline liberale, învăţătura nealterată a cunoaşterii oculte. Asumat de manifestele rozicruciene, care chemau la o reformă în primul rând a elitelor, legendarul oraş de pe coasta Mării Roşii a ajuns să exprime şi chiar să localizeze unul dintre ultimele centre iniţiatice al lumii, susţinând şi etimologic (ebr. dam + kar, ‘sângele mielului’) o erezie care amintea creştinismului că prin venele lui a curs cândva sângele albastru al cunoaşterii divine.

 Ortelius

 Localizarea misteriosului „Damcar” în atlasul lui Abraham Ortelius, Theatrvm orbis terrarvm. Africae tabvla nova, Antverpiae, 1570 (gravor: Franz Hohenberg).

Aureolat de profeţia din Isaia, 60, 6: „din Saaba vor veni toţi aducând aur şi tămâie şi vor vesti laudele Domnului”, Damcar-ul reginei din Saaba a trecut în metalul colectiv graţie manifestelor rozicruciene ca un centru de pelerinaj interconfesional, un fel de fons et origo al cunoaşterii umane. Spre el aleargase în secolul al XV-lea cavalerul Christian Rosencreutz, pentru a studia aici, ca într-o academie de studii oculte, învăţătura refuzată de un creştinism dogmatic: „învăţând el cu Înţelepţii din Damcar în Arabia şi văzând astfel ce mari minuni au făcut şi cum Natura li s-a dezvăluit […]. Acolo înţelepţii l-au primit, cum singur mărturiseşte, nu ca pe un străin, ci ca pe cineva de multă vreme aşteptat; îi spuneau pe nume şi i-au arătat alte taine în afara rezidenţei lui, taine de care nu putea decât să rămână uimit. Acolo a învăţat el mai bine limba arabă, în aşa măsură încât un an mai târziu a tradus cartea M (das Buch und Librum M) în bună latină, traducere pe care mai târziu a adus-o cu el. Damcar este locul unde a învăţat el medicină şi matematică, lucru de care toţi ar avea bună pricină să se bucure dacă ar fi pe lume mai multă dragoste şi mai puţină pizmă. După trei ani a pornit spre casă de bună voia lui, a străbătut cu corabia Golful Arabic până în Egipt, unde n-a rămas multă vreme, doar cât să cunoască mai îndeaproape plantele şi făpturile”[27].

În paranteză fie spus, misterioasa Liber M a fost înţeleasă de rozicrucianul Michael Maier, filosoful care a dat „legile Fraternităţii Rozicruciene”, ca un compendiu al tuturor artelor liberale, un fel de Piazza universale avant-la-lettre, „conţinând perfecţiunea tuturor artelor, începând de la Muzica armoniei divine şi coborând până la toate celelalte ştiinţe”[28].

Numele oraşului Damcar nu apare nicăieri în Piazza universale di tutte le professioni del mondo, iar prezenţa lui chiar conotativă în gravura de pe pagina de titlu nu se susţine prin textul lui Garzoni. Aici este însă vorba de bagajul cultural al gravorului Merian. El a ţinut să arate nu doar că este la curent cu manifestele rozicruciene şi cu mitul ereticului Damcar, dar şi că enciclopedia lui Garzoni poate fi înţeleasă, cu toate epurările şi constrângerile Inchiziţiei, în marginea tradiţiei oculte.

La data apariţiei ediţiei Merian din 1659, interesul pentru manifestele rozicruciene renăscuse prin publicarea la Londra în 1652 a manifestelor rozicruciene Fama şi Confessio în traducerea engleză a lui Thomas Vaughan (alias Eugenius Philalethes). Retipărirea lor în 1658, precum şi traducerea din 1656 a Legilor fraternităţii Rozicruciene a lui Michael Maier indică resuscitarea interesului în lumea necatolică pentru reforma rozicruciană. Dincolo de acest interes general, familia protestantului Matthäus Merian avea directe legături cu cercurile rozicruciene. Merian senior l-a cunoscut pe rozicrucianul care se prezenta „Michel Maier, consilier imperial consistorial, filosof şi doctor, medic particular al Împăratului Rudolf II”, cum scrie sub celebrul portret executat de Matthäus Merian în 1617 ca ilustraţie la Atalanta fugiens (1618), şi în care filosoful avea vârsta de 49 de ani (aetatis svae 49). Acelaşi Merian senior a îngrijit şi apariţia la editura de Bry a celor două volume din Utriusque cosmi historia (1617-1618), „marele tratat” al bine ştiutului apărător al rozicrucianismului, Robert Fludd. În acest univers îmbibat de „Arcanele microcosmosului şi macrocosmosului”[29] a crescut Merian junior, artistul specializat în portrete şi gravuri topografice care însă dovedeşte, iată, o cunoaştere de profundis a arcanelor rozicruciene.

Salutări din Philadelphia

Declarat în 1663 de secretarul ambasadorului Franţei „cel mai bun artist al Germaniei”, Merian junior a fost unul dintre tăcuţii gravori fără de care glasul alegoriilor filosofiei oculte nu s-ar fi făcut auzit. Dincolo însă de cunoştinţele oculte, familia de gravori Merian marchează o nouă modă în arta tiparului. E vremea când ilustraţia aproape că elimină cuvântul scris. Acum apare la editura Merian best-seller-ul alcătuit aproape exclusiv din ilustraţii, precum Topographia Germaniae (1642), cu peste 2000 de gravuri de cetăţi, oraşe şi hărţi executate de Merian senior şi de cei doi fii ai săi, Matthäus şi Caspar. La fel de bine primit a fost şi Civitates orbis terrarum (1572-1617), atlasul în şase volume editat de clericul Georg Braun din Köln, cu Franz Hohenberg gravor principal.

Pe frontispiciul acestuia din urmă, arta liberală a arhitecturii apare figurată printr-un personaj feminin aşezat între două coloane (nota bene, de culori diferite!), ţinând în mâini simbolurile consacrate acestei arte: echerul, compasul şi nivela. Pusă pe pagina de titlu a unui atlas cu schiţe ale oraşelor, alegoria indică apartenenţa gravorilor topografi şi cartografi, cum era şi Merian jr., la ilustra breaslă a arhitecţilor şi zidarilor, la acei architetti e fabri surprinşi într-o totală dihotomie de enciclopedia lui Garzoni. Este clasica divizare dintre artele speculative şi cele lucrative, dintre artes liberales şi artes serviles, diviziune care va duce un secol mai târziu la restructurarea breslei arhitecţilor şi zidarilor prin Constituţiile lui Anderson (1723), retipărite de Benjamin Franklin în 1734[30]. Aici avem ilustrat încă o dată tot sensul ascuns de Merian jr. într-un gest. Un gest simplu şi aproape neobservat, dar care cuprinde toată tradiţia ocultă a artelor liberale originare din Egipt: „Următorul rege al Egiptului, Ptolemeus Philadelphus, acest mare practicant al Artelor Liberale şi a tuturor cunoştinţelor utile, care a adunat cea mai mare bibliotecă de pe pământ şi a avut Vechiul Testament (cel puţin Pentateuhul) tradus în limba greacă, a devenit un excelent arhitect şi un Mare Maestru mason”[31].

Despre această componentă „liberală” a breslei arhitecţilor şi zidarilor, transformată ulterior în Masoneria speculativă a „zidarilor liberi”, ne vorbeşte gravura lui Hohenberg din 1572, parcă anunţând reforma rozicruciană dedicată totius orbis eruditis (tuturor erudiţilor lumii). Gravura o arată pe Minerva, zeiţa protectoare a artelor şi meşteşugurilor, într-o simbolică mobilizare împotriva omului gândirii rudimentare, utilitariste, a practicantului acelor artium servilium pe care Aquinas le văzuse ca înjositoare artes mechanicas în comentariul lui la Metafizica lui Aristotel. Împotriva lor şi a scopului lor utilitarist s-au ridicat în Renaşterea târzie artişti ca Matthäus Merian sau Maria Sibylla Merian, produse tipice ale marii treziri rozicruciene, chemâmd la un partizanat de partea adevăratelor arte liberale, singurele care acced la cauzele înalte şi universale ale tuturor lucrurilor.

 Imagine

Personificarea Arhitecturii, cu cele două componente ale ei, liberalem et servilem, pe pagina de titlu la vol. I din Georgio Bruin, Civitates orbis terrarum in aes incisae et excusae, et descriptione topographica…, Collaborantibus Francisco Hohenbergio chalcographo et Georgio Hoefnagel, Coloniae, 1572, (autorul gravurii: Franz Hohenberg).

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s