Comoara lui Attila şi templul pierdut

Cui i-a aparţinut fabulosul tezaur descoperit în anul 1799 în judeţul Timiş, la Sânnicolau Mare? Iată întrebarea pe care arheologii, istoricii şi chiar lingviştii şi-au transmis-o din generaţie în generaţie cu neputincioase ridicări de umeri. Numit „comoara lui Attila” de unul dintre primele studii dedicate[i], tezaurul acesta în greutate totală de 10 kg, expus astăzi la Muzeul de Istoria Artei din Viena rămâne unul dintre cele mai uimitoare şi mai enigmatice moşteniri ale Europei medievale.

Încercarea noastră de faţă nu doreşte decât să atragă atenţia asupra unor posibile urme pe care comoara din Banat a lăsat-o în literatura medievală. Urme care ne-au condus la surprinzătoare concluzii. Să ne amintim, înainte de toate, o însemnare de sfârşit de secol XI, aparţinând lui Ioannes Skylítzes. Cronicarul spune în Sýnopsis historiõn, II, 5, că în vremea Împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), două căpetenii de neam turanic, Boulosoudes şi Gylas, ar fi primit botezul creştin pe rit grec la Constantinopole, naş de botez fiind chiar împăratul Bizanţului. Cu această ocazie cei doi demnitari au fost făcuţi patricieni ai Imperiului şi au primit „nenumărate bogăţii” cu care s-au întors ei apoi în ţara lor, dimpreună „cu un călugăr grec foarte pios numit Hierotheos, care, numit episcop al acestor turci de către patriarhul Theophylact, a convertit pe mulţi barbari la credinţa Creştină”[ii]. Să observăm în marginea acestei informaţii că majoritatea vaselor din tezaurul bănăţean sunt gemelare, cu dubluri ca şi când piesele ar fi fost executate pentru a mulţumi în mod egal două persoane. Mai mult, despre farfurioarele nr. 9 şi 10, cu cruce grecească şi inscripţie creştină, s-a spus deja[iii] că par a fi fost pregătite pentru o dublă baptizare.

Sursa lui Skylítzes este mai mult decât credibilă, fiind unul dintre personajele implicate în acest episod. Este vorba chiar de Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul, cel care povesteşte pe larg în cap. XLdin De administrando imperio despre cei doi barbari convertiţi. La Porfirogenet, gylas şi carchan aparînsă nu ca nume proprii, ci ca demnităţi (non nomina propria sed dignitates), fiind doi dintre cei trei coregenţi ai confederaţiei arpadiene, cu rang „imediat după primul principe, capul armatei, care vine din stirpea de Árpád” (primum ducem exercitus principem ad prosapia Arpade, cum quo duo alii Gylas et Carchan). Mai mult, gylas, subliniază Porphirogenetul, este un rang mai nobil decât cel de carchan (gylas que tamen maior est quam carchas) şi amândoi veneau de la nord de Dunăre, din ţinutul traversat de multe râuri, între care „primul este Timişul, al doilea Tutes (?), al treilea Mureşul, al patrulea Crişul, al cincilea Tisa” (primum Timeses est, alterum Tutes, tertium Moreses, quartum Crisus, quintum Titza)[iv].

Pentru Anonimul Notar al Regelui Béla, migraţia hunilor spre Câmpia Panonică s-a făcut din Sciţia (de terra scithica descendens)[v], un ţinut fabulos, „foarte întins” (maxima terra est), „unde aurul, argintul şi pietrele preţioase sunt din abundenţă” (Nam ibi abundat aurum et argentum, et inueniuntur in fluminibus terre illius preciosi lapides et gemme)[vi].Conex mitului scitic este cel al originii khazare al poporului maghiar, migraţia hunilor către Câmpia Dunării dizlocând din Marea Sciţie şi triburi turanice khazare, ulterior parte integrantă a etnogenezei naţunii maghiare. Mai exact, este vorba de triburile kabare, un grup de trei clanuri khazare care s-au revoltat împotriva conducerii imperiului Khazar. Populaţie nomadă de origine turanică, khazarii au format pentru o scurtă periodă, până la prăbuşirea şi dispariţia imperiului lor, în jurul anului 959 d.Ch., cel mai mare şi mai bogat imperiu al vremii, ce se întindea la apogeu de la Marea Aral până în Carpaţi. Brusc şi misterios, în secolul al VIII-lea, nobilimea khazară a abandonat practicile şamanice şi s-a convertit la iudaism. Primul rege practicant al iudaismului din Khazaria a fost Bulan, care a decis să pună capăt idolatriilor şi să adopte „gândirea talmudist-rabbinică”[vii] ca religie de stat. Astfel, ideologia Talmudului a ajun în scurt timp axa întregii atitudini social-politice şi economice a imperiului khazar, iar Vechiul Testament cartea sfântă a acestei populaţii ce locuia târâmul vechii Sciţii. Ciudata convertire a khazarilor, amintită şi în legenda hagiografică a Sf. Chiril (Vita Cyrilli), nu ar fi avut sorţi de izbândă fără o reformă lingvistică, atât de necesară pentru înţelegerea religiei iudaice. Iată de ce, conform autorului persan Ibn Ishaq al-Nadim (Cartea indexului, cca. 988 d.Ch.)[viii], khazarii au împrumutat vechiul alfabet ebraic. O teorie contemporană[ix] susţine chiar că evreii ashkenazi ar fi descendenţii direcţi ai khazarilor, iar ydish-ul este urmaşa vechii limbi khazare.

În cadrul confederaţia de triburi migrate din Sciţia în câmpia Panonică, conducerea tripartită imita troica marelui imperiu khazar, dintre cei trei coregenţi ai hunilor, unul fiind de neam khazar (cabár, la Porfirogenetul). Aprofundând originile acestui ciudat iudaism maghiaro-musulman, ajungem la misterul celor zece triburi israelite din casa lui Omri (v. 1 Regi, 16, 16 sq), cărora li se pierde urma în Cartea Cronicilor Regilor lui Israel prin secolul VI î.d.Ch. Pe baza unor referinţe asiriene, este de presupus că Bit-Humria sau Beth-Khumri (în ebr., Casa lui Omri, denumirea Israelului de Nord) a supravieţuit până la căderea Asiriei, în 609 î.d.Ch., când triburile israelite din Nordul Israelului au migrat spre Caucaz. Urme ale migraţiei lor se regăsesc în cronicile popoarelor vecine, care îi numesc când Khumree, Ghomri, Gomer, când Kimmeroi (Cimerieni). Lor li se datorează, foarte probabil, crearea confederaţiei khazare de rit mozaic din secolul VII d.Ch., un adevărat imperiu format în arealul scitic, cu apogeul în secolul IX d.Ch. Doar aşa se poate explica de ce triburile israelite ajung să formeze aici aristocraţia khazară, despre care vorbeşte însuşi împăratul bizantin Constantinus VII Porphirogenitus: illis tribus Cabarorum populis princeps est (tribul Cabarilor era conducătorul acestor popoare khazare)[x].

În secolul X, geograful persan Al-’Istakhri nota în Kitâb al-Masâlik al-Mamâlik (Cartea drumurilor regatelor)[xi] o importantă diferenţă tipologică între populaţia mozaică, numită “khazarii albi” (ak-Khazars), care erau blonzi, cu pielea albă şi ochi albaştri, contrastând cu restul populaţiei de „khazari negri” (kara-khazars), ce formau clasele de jos şi care arătau, spune cronicarul, „ca un fel de africani”. Dintre aceşti khazari albi se alegea kaganul şi un „prinţ” al imperiului (Išâd), adaugă Gardēzī în celebra Kitāb Zayn al-Akhbâr (Cartea capitolelor geografice), scrisă in persană pe la anul 1050. În secolul IX, aceşti „sciţi” israeliţi, blonzi cu ochi albaştri, conduşi de un gylas şi cunoscuţi sub numele generic de cabároi, la Porphirogenitus, ajung în Europa Centrală odată cu migraţia hunilor. Alături de ei migraseră triburile turanice de  khazari negri, conduşi de un carchan (în tc., ‘prinţul-negru’). În ce priveşte lexemul gylas, noi îl explicăm prin hebr. gylah (הליג), ‘‘Preafericirea Sa’ (v. Isaiah 35, 2; 64, 18). Rădăcina gyl, ‘fericire’, a supravieţuit nu doar în patronimul Gyula, considerat în maghiară de origine necunoscută, ci şi în toponime locale precum Ghilad, Moghila sau Gyula.

Prin turcă, respectiv ebraică se pot clarifica şi cele doă nume proprii, misterioasele Boyila şi Buta-ul, ce apar ca jupani pe celebra şi încă neclarificata exergă de pe cana de spălare ritualică cu cruce grecească din cadrul tezaurului medieval desoperit în Banat, la Sânnicolaul Mare. Astfel, boyila reia irano-tc. boyla, ’puternic’, care a dat şi rom. boier, iar buta-ul, apre compus din heb. bu-ta şi ul, sufixul însemnând aici ‘cel mare, cel puternic’(אוּל), ca în 2 Regi, 24, 15. Patronimul Buta, semnalat în arealul semitic (e.g., Bava ben Buta, faimosul înţelept shammait din timpul lui Herod – v. Talmid Bavli 3b et seq; Git. 57a; Ned. 66b), este o sintagmă compusă din vb. bu (בּוֹא) şi s. at (אתָ), înseamnînd ‘cel care vine în încăpere’, cu sensul de ‘oaspete’.

În acest context iudeo-musulman se cere adusă şi înţeleasă şi o altă piesă curioasă din tezaurul de la Sânnicolau Mare. Catalogată până acum drept rython sau pâlnie ritualică (sic), piesa aceasta de 20 cm din aur este de fapt un shofar, un corn de ceremonie cu muştiucul bine definit şi terminat în pâlnie de trompetă decorată au repoussé. Dacă mai adăugăm şi că 18 inscripţii runiforme nedescifrate, probabil cu rol apotropaic, apar pe unele piese ale acestui tezaur datat în sec. IV-IX d.Ch., rune amintind de alfabetul Ketav Ivri, se poate pune tot mai vehement întrebarea dacă tezaurul nu a aparţinut unuia dintre acele temple „scitice” despre care vorbea decretul Regelui maghiar András Katolikus din 1048. Intitulat Constitutiones eclesiasticae, actul regal decreta: „Riturile profane şi scitice, precum şi falsele divinităţi se abrogă, iar statuile se demolează” (Profanas et Scythicas caeremonias falsosque deos abrogarent, et simulacra demolirentur)[xii].

Poate că la un astfel de templu scitic face trimitere Episcopul de Cenad, Sf. Gerard, care a locuit între anii 1030 (?) – 1046 la 7 km de Sânnicolau Mare, în abaţia benedictină de la Cenad. Aici a scris el primul tratat de pe pământ românesc, Deliberatio supra hymnum trium puerorum, în care se plânge că cineva „îi descreştinează pe cei recent aduşi de noi la fericita luminare, făcându-i să abandoneze Legea Domnului” (quid ex lege Dei nouiter uenientes ad beatissimam illuminationem docuimus, abstulit). Şi nu era vorba doar de oamenii de rând recent deconvertiţi, ci şi de preoţii săi catolici (sacerdotes) „care şi aceştia au fost siliţi să rostească minciuni de nesuferit despre Dumnezeu” (quod ui compellabantur intolerabilia mendatia in Dei).Această „abandonare a Legii Domnului”, echivala cu reîntoarcerea la păgânismul hoarfelor locale de „glotaşii (vulgaris)”, cei de care se teme Sf. Gerard. Faptul că oamenii de rând din regiune neagau natura divină a lui Hristos, spunând că „Hristos n-ar fi primit duh” (qui dicit Christum actualem animam non suscepisse)”[xiii], poate fi şi un semn despre adevărata credinţă a băştinaşilor. Negarea doctrinei întrupării este una din tezele iudaismului, ereticii iudei susţinând că „lor crucea le pare a fi din lemn şi Isus din carne” (Nam judaei crucem paraverunt ex ligno, et Christus ex carne)[xiv].

Când sfântul îşi începe tratatul, în 1044, Regatul Ungariei era condus de „facţiunea Regelui Samuel (rex Samael partes)”[xv], şeful clanului khazarilor albi, adept fervent al cultului iudaic în formă khazară. În timpul scurtei lui domnii (1041-1044), religione ebristiana aproape că ajunge în Ungaria religie naţională. Iar faptul că în primăvara anului 1044, în timpul Paştelui, regele „iudeu” Samuel vine la Cenad (cf. Legenda majoris S. Gerardi episcopi), poate fi un indiciu al existenţei aici sau în împrejurimi a unui important „templu scitic”. Şi poate că obsesia Sf. Gerard, legată de „vasele de aur şi de argint ale egiptenilor” (vasa argentea et aurea Egyptiorum), depăşeşte aici conotaţiile teologice legate de biblemul din Exod, 3, 21-22, fiind o posibilă referire la opulenţa acestui templu păgân aflat ]n proximitatea sărăcăcioasei abaţii benedictine, care nu deţinea, cum spune Sf. Gerard, decât vasele de pământ (vasis fictilibus) ale credinţei apostolice.

Cât despre khazarii albi conduşi de gylas, ei au trecut în legendele toponimice locale despre jidovi, un neam de uriaşi blonzi cu ochi albaştri, în care respectul popular a fixat poate amintirea „mai marii locului”: în maghiară: úri-ős, un termen care s-a contaminat homofonic de magh. óriás,‘uriaş’, trecând apoi în daco-rom. uriaş. Localitatea Jidovini (azi, Berzovia), atestată sub acest ciudat nume încă din 1366 în diploma Regelui Ladislau I al Ungariei, sau toponime bănăţeme precum Pădurea Jidovului, Dealul Jidovinilor, Jidoştiţa, satul Jadani (actual Corneşti, Timiş) sunt puţinele mărturii rămase despre o locuire khazară pe aceste meleaguri. La ele se adaugă şi patronimele multor familii de paori (din idish פּויער, poyer, ‘fermier’), vechi locuitorii ai acestui areal, care şi-au luat nume de familie din Vechiul Testament, precum: Moisă (din ebr. Moshe), Avram (Abraham), Samoilă (Samuel), Dăvidoni (David), Aron (Aaron), Solomie (Solomon), Zăroni (Sarah) etc. Sunt relicte ale unei credinţe care, chiar dacă nu a supravieţuit în zonă, depun mărturie despre rezistenţa la creştinare a „glotaşilor” cu care Sf. Gerard de Cenad a trebuit să coabiteze în Dumnezeu.


 

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s