Tradiţii rozicruciene româneşti

Sub aripile Famei

O informaţie ajunsă până la noi din îndepărtata Anglie a primei jumătăţi a secolului al XVII-lea şi rămasă neobservată până azi conexează într-un mod neaşteptat arealul românesc la ceea ce spiritualitatea occidentală a avut mai profund şi mai misterios: Fratria Rozicruciană. Această urmă a unei participări româneşti la cruciada Occidentului pentru „deşteptarea întregii Europe“, pentru purificarea ei spirituală şi politică sub semnul „Crucii cu trandafiri, cea mai nobilă ctitorie care a existat vreodată pe pământ”[i], indică în această cultură minoră de la gurile Dunării vechi veleităţi şi orgolii de paritate europeană.

Este vorba despre o însemnare aparţinând unuia dintre arhitecţii esoterismului occidental, ocultistul Robert Fludd (1574 -1637), acelaşi care a reuşit să dividă Occidentul în detractori şi admiratori ai acestor „grandioase himere” (chymerae magnificae)[ii] născute din rumoarea manifestelor rozicruciene. Într-un răspuns la injurioasa şi antirozicruciana Hoplocrisma spongus (Buretele care şterge salvele de tun,1631) a lui William Foster, Fludd mărturisea că a primit scrisori care l-au încurajat în „munca sa” „din Suedia, Polonia, Prusia, Germania, Transilvania, Franţa şi Italia”[iii]. Să reţinem, suntem în anul în care ocultistul elisabethan scria celebrele lui Clavis philosophiae et alchymiae Fluddanae (publicate în 1633), iar „Colegiul invizibil“ al lui Hartlieb lucra deja la „uniunea Protestantă a întregii Europe“…

Înainte de orice speculaţie legată de misteriosul corespondent transilvănean care a contribuit, cel puţin epistolar, la susţinerea acelei elite rozicruciene despre care Fludd afirmase că „şi-a înscris numele în cartea vieţii şi a devenit cariatida templului spiritual al umanităţii”, să zăbovim o clipă pentru a contura ceea ce puteau să înţeleagă prin „munca” magister-ului Fludd admiratorii care trimiteau scrisori de susţinere din toate colţurile Europei celui care devenise deja un reper pentru filosofia ocultă şi recunoscut ca unul dintre apărătorii ei cei mai fervenţi.

Alchimist, cabbalist, filosof, licenţiat în medicină la Oxford (1605), R. Fludd (sau Rudolfus Otreb, sau de’Fluctibus) a intrat în conştiinţa epocii sale ca teoreticianul cel mai consecvent şi mai exaltat al mişcării rozicruciene. În Summum bonum (1629), publicată sub pseudonimul Joachim Frizius, Fludd încearcă prima sistematizare a filosofiei acestei eclectice mişcări care a fost rozicrucianismul timpuriu şi, concomitent, face o neobosită luare de poziţie întru apărarea mult hulitei „causa Fratrum Roseae Crucis”. Din această minunată apologie va prelua mai tîrziu Francmasoneria ideea că toţi masonii sunt pietrele fasonate ale unui templu universal, o construcţie mistică ce îl are ca lapis angularis pe Cristos. Cât priveşte Apologia compendiaria Fraternitatis de Rosea Cruce (1616) şi Tractatus apologeticus integritatem Societatis de Rosea-Cruce defendens (1617), ale aceluiaşi Fludd, ele rămân peste secole apologiile cele mai înălţătoare făcute „adevăraţilor rozicrucieni” şi misterioasei lor frăţii. Şi chiar dacă Fludd, ca mulţi alţi autori rozicrucieni, spune în finalul acestor scrieri că, în ciuda tuturor insistenţelor şi rugăminţilor sale de a fi cooptat printre „nevăzuţii fraţi rozicrucieni”, el personal nu a primit niciun răspuns, Fludd va afirma până la moarte că „Pansofia sau cunoaşterea universală a Naturii”, într-un cuvânt filosofia ocultă exersată de misterioşii rozicrucieni, a rămas pentru el singura doctrină asumată explicit. Această mărturisire de credinţă va face ca în conştiinţa contemporanilor, exemple celebre fiind Naudé sau abatele de Mersenne, numele lui Fludd să rămână drept tipologia cea mai exactă a hierofantului din Templul Crucii cu Trandafiri.

Cât despre emulaţia rozicruciană creată în jurul puternicei sale personalităţi, stă mărturie şi prietenia lui cu boemianul Michael Maier (1568-1622), alchimistul creditat cu introducerea ordinului rozicrucian în Anglia şi despre care contemporanii spuneau că ar fi chiar „secretarul acestei secte [a rozicrucienilor]”[iv], oricum, unul dintre cei care, fără îndoială, l-au „încurajat în munca sa” pe doctorul Fludd. Această prietenie a determinat, într-un mod direct şi vădit, trei dintre lucrările celui din urmă: Lusus Serius, Examen Fucorum şi Jocus Severus, toate apărute în 1617, la acelaşi editor şi cu acelaşi gravor ca şi operele prietenului său, Robert Fludd. În prefaţa la Examen Fucorum, Maier recunoaşte deschis că lucrarea aceasta, scrisă în „septembri Anno 1616” (ca şi celelalte două), la întoarcerea sa din Anglia spre Boemia (transitu ex Anglia in Bohemia), a fost inspirată de vizita în Anglia şi de existenţa aici a unui grup de „falşi alchimişti” (fucos Alchymicos) care se ocupau cu o alchimie mai înaltă, a aurului spiritual. Ideea va fi reiterată în toate lucrările maieriene apărute după această perioadă engleză – a se vedea diferenţa între, de pildă, Arcana Arcanissima, 1616, şi Themis aurea, 1618, ultima dorindu-se nici mai mult nici mai puţin decât un codex al legilor „ordinului cavaleresc al crucii cu trandafiri”. Este de domeniul evidenţei că această fundamentală schimbare de ton, prin proiecarea în plan pur speculativ a experienţelor alchimice, rozicrucianul Maier i-o datorează filosofului mistic englez, cel care declarase universul un imens laborator alchimic şi ceruse tratarea Bibliei ca pe o lucrare de alchimie spirituală. Răzbate din scrierile lui Maier aceeaşi tărie ardentă a încrederii fluddiene că „Aurul nostru nu este aurul vulgului, ci un aur viu, adevăratul aur al lui Dumnezeu… Este aici o chimie spirituală curăţată de lacrimi, sublimată de virtuţi, decorată de graţia misterelor, care face chiar şi corpul intrat în putrefacţie ori dorinţele cele mai josnice să devină vii şi curate, iar sufletul îl face capabil să contemple Paradisul şi lumea îngerilor”[v].

Lui  Fludd, cel pe care Thomas de Quincey l-a numit părintele Francmasoneriei, multe voci i-au atribuit, lui sau unui cerc de apropiaţi ai săi, cel puţin unul dintre cele trei celebre manifeste rozicruciene adresate „ad eruditos Europae”: Fama Fraternitatis (1614), Confessio Fraternitatis (1615) şi Chymische Hochzeit Christiani Rosencreutz (1616). În capitolul liminar (Erster Tag) al acestuia din urmă regăsim ciudat de exactă obsesia fluddiană a scrisorilor răspândite în întreaga Europă: „Cum acelaşi lucru continua să mă tragă de haină, am aruncat o privire înapoi şi am văzut acolo o înălţător de frumoasă doamnă, a cărei îmbrăcăminte era toată de culoarea cerului şi, în mod curios, ornată cu stele aurii. În mâna dreaptă ridica o trompetă bătută cu aur, pe care un nume fusese gravat şi pe care l-am putut citi bine, dar mi-e interzis încă să-l destăinui. În mâna ei stângă avea un mănunchi gros de scrisori în toate limbile, pe care (aşa cum mai târziu am înţeles) le-a dus prin toate ţările. Ea mai avea mari şi frumoase aripi pline de ochi cu care putea să se ridice oricând şi să zboare mai iute decât vulturii”.

Această doamnă înaripată cu „mari şi frumoase aripi pline de ochi” (Flügel, grosse un schöne, voller Augen durch und durch) este un symbolon cunoscut în literatura esoterică (mai puţin „mănunchiul de scrisori”!) ca Fama Bona (lat. fama, ‘faimă’, ‘zvon’ dar şi ‘tradiţie’), un simbol al cărui traiect livresc ilustrează perfect biografia acestei mişcări „reformatoare” iscată de un manifest care începe încă din titlu cu acest cuvânt, Fama Fraternitatis

Motiv cu o emergenţă deopotriv poetică[vi] şi hermetică[vii], aliaj din care s-a plămădit întreaga literatură rozicruciană, înaripata Fama apare pentru întâia oară în Anglia pe frontispiciul cărţii unui nobil apropiat cercurilor oculte din jurul lui R. Fludd, Sir Walter Raleigh, The History of the World (1614). De aici, simbolul altoit pe un biblem[viii] şi augmentat conotativ de un pasaj vergilian[ix], trece definitiv ca reprezentarea mistico-mitică a noii fratrii rozicruciene, reluat fiind în numeroase apologii rozicruciene, de unde intră peste ani în imageria Masoneriei speculative ca o „highly Masonic Engraving” (A. E. Waite). FIG. Fama bona şi Fama mala (sus) pe pagina de titlu la Walter Raleigh, The History of the World, at London, printed for Walter Burre, 1614.

Revenind de aici la „marele doctor al rozicrucienilor”, este de presupus că apelurile fluddiene făcute sub semnul Famei în toată Europa protestantă prin acele „epistole ale unor bărbaţi din umbră” (epistolae obscurorum virorum) ascund încercarea lui Fludd de a pune bazele unei mişcări paneuropene reunită sub culorile Rozei anglicane şi, de ce nu, sub deviza Faimei din versul vergilian: „Mobilitate viget, viresque adquirir eundo”[x]. Mişcarea aceasta reformatoare, care în plan teologic a părut ca o „a doua Reformă“, purtată în numele unei tradiţii esoterice reprezentată – spune Fudd – de „Buddha, Numa Pompilius, Zalmoxides (nota bene!), Abbarus, Hermes, Zoroaster”[xi], se adresa în primul rând „ad Eruditos Europae”, adică unei elite culturale, singura care putea reforma neclintita „petra catolica” din timpul Contrareformei. „Noi osândim Răsăritul şi Apusul (înţelegând prin aceasta pe Papă şi pe Mahomed) – se spune într-un manifest rozicrucian – ca fiind blasfemiatorii Domnului nostru Isus Cristos, şi totodată aducem în dar, cu bună inimă faţă de căpetenia Imperiului Roman, rugăciunile şi tainele noastre, precum şi mari comori de aur”[xii].

Mişcarea rozicruciană a apelat la personalităţile marcante ale Europei, la acei „profeţi ai înţelepciunii universale de pretutindeni”[xiii] care amintesc acum de legiunea sacră, elita Masoneriei speculative care perpetuează azi utopia unei „mirabile visione” rozicruciene: Templul Înţelepciunii Universale, edificiul eminamente interior, văzut ca locul de eliberare edenică a spiritului de toate coerciţiile exterioare. Iar universalizarea simbolului Faimei şi elitismul funciar al acestui „sunet de trompetă“ pentru reformarea individului şi a societăţii trebuie că se datoresc în bună măsură şi „zvonului” (fama) întreţinut de epistolarul fluddian. Prin el, protestantismul anglican a încercat coagularea dincolo de confinii şi de dogme oficiale unei elite transnaţionale, reformatoare şi admiratoare a „ştiinţelor oculte“, ca o prelungire a tradiţiei acroatice aristotelice, elită care propunea unui prezent ce pierduse legătura cu tradiţia o „a doua reclădire a Templului Tradiţiei Primordiale”. Este vorba aici de locul, explicitează Fludd, veşnic luminat de „astrul arhetipal care face să încolţească în toate fiinţele frumuseţea şi armonia divină”.

Un metafizician la curtea Principelui Transilvaniei

Regândind din această perspectivă scrisorile fluddiene şi pe misteriosul corespondent transilvănean, vom putea dacă nu identifica persoana, cel puţin creiona în linii mari portretul robot al unui erudit transilvănean care îşi putea permite să corespondeze cu filosoful bănuit „de rea uneltire împotriva puterii lumeşti”[xiv] şi, dintr-o comuniune de orizonturi şi de afect, să-l încurajeze în muncă pe marele doctor illuminatus al Fraternităţii Rozicruciene. Înainte de toate, transilvăneanul trebuia să stăpânească foarte bine limba latină, altminteri nu ar fi putut avea acces la „munca” englezului, toate lucrările acestuia fiind tipărite în latină, glosie în care, cu certitudine, s-a purtat şi respectiva corespondenţă.

În al doilea rând, transilvăneanul nostru trebuie să fi fost un protestant sau un calvinist cu vederi suficient de liberale pentru a-l admira pe „ereticul Fludd”, devotat anglican, care depăşise protestantismul belicos al timpului său printr-un ecumenism ocult, susţinând mereu că opera sa este interconfesională, iar el se simte independent de religia exterioară pentru a recunoaşte astfel mai uşor „înţelepciunea arheală în varietatea manifestărilor ei”. Căci, se justifică Fludd, „Provin dintr-o nobilă rasă. Soţia mea se numeşte dorinţa de înţelepciune, iar copiii mei sunt odraslele ei…”[xv]

În al treilea rând, transilvăneanul trebuie să fi fost o persoană cu notorietate publică, un erudit cu lucrări publicate şi cu un interes vădit în domeniul principal de interes al doctorului Fludd: alchimia şi filosofia hermetică.

Din aceste câteva tuşe s-ar compune portretul schematic al misteriosului corespondent transilvănean, cel care a fost considerat demn de a fi semnalat într-o lucrare pe care autorul ei o voia refacerea credibilităţii şi justificarea notorietăţii „rozicrucianului Fludd”. Cu acest portret în minte, misteriosul corespondent transilvănean devine mai uşor localizabil printre erudiţii epocii fluddiene şi, după părerea nostră, el se cere căutat în proximitatea curţii de la Alba Iulia a principelui Transilvaniei, Bethlen Gábor (1613-1629). Rege al Ungariei (1620-1621), duce de Opole şi Ratibor (1622-1625), „comes Siculorum”, Bethlen Gábor (latinizat, Gabriel Bethlen) s-a aflat mereu în epicentrul protestantismului ocult, fiind prieten cu rozicrucianul[xvi] Rege al Boemiei, Friedrich V, în sprijinul căruia şi al Uniunii sale protestante a intervenit cu sprijin militar pe parcursul războiului de 30 de ani. Principele Bethlen a patronat în Transilvania artele şi ştiinţele, înconjurându-se la curtea din Alba Iulia de cărturari celebri în toată Europa, precum poetul laureat Martin Opitz din Silezia, chemat în 1622 de principele Bethlen ca profesor de literae humaniores la nou înfiinţatul Colegiu Academic din Alba Iulia (Gyulafehérvár). Acesta este autorul unei pierdute Dacia antiqua, precum şi al unei apologii în versuri despre români: Zlatna, oder von der Ruhe des Geműths[xvii]. Doctorul Cyprian Kinner din Silezia, promotor al reformei educaţionale şi colaborator al lui Comenius la elaborarea manualelor şcolare, autor al unei metode de învăţare, Cogitationum didacticarum (1648), tradusă în engleză de Samuel Hartlib. Un alt profesor la colegiul bethlean din Alba Iulia a fost filosoful leibnitzian Johann Heinrich Bisterfeld (1605 – 1655), cu studii în Anglia, la Leiden şi la Herborn, elev şi ginere al prolificului filosof pansofist, apologet lullyan şi profesor al lui Comenius la Academia din Herborn: Johann Heinrich Alsted. Refugiaţi din calea represiunii sângeroase antiprotestante din debutul războiului de 30 de ani, toţi aceşti învăţaţi germani şi-au găsit în Transilvania calvinistă şi antihabsburgică o patrie spirituală adoptivă.

Un comentariu aparte merită însă J. H. Alsted, numit de luminatul principe Bethlen rector la doar 34 de ani al Colegiului Academic din Alba Iulia, post pe care îl va ocupa până la moarte (1638). Autor al unei celebre Enciclopedii în şapte volume (Encyclopaedia septem tomis distincta, Herborn, 1630), în care se tratează pe larg despre ştiinţele oculte „Ars Lullianae”, „Kabbala”, „Alchymia” şi „Hyeroglyphica”, pe nedrept azi uitatul Alsted a scris şi apologii hermeto-kabbalistice[xviii], fiind în secolul rozicrucian unul dintre cei mai stimaţi, prolifici şi influenţi doctori ai „filosofiei sacre şi profane” din timpul Contrareformei. La această notorietate europeană a contribuit în mare măsură Encyclopaedia sa, reper al tuturor enciclopediilor iluministe care i-au urmat, cu influenţe vizibile în operele „rozicrucienilor” J. A. Comenius, D. G. Morhof, G. W. Leibnitz sau D. Diderot. Cât priveşte lucrările sale de teologie, care teoretizau o „a doua Reformă“ din perspectiva unui protestantism radicalist, îndeosebi prin Diatribe de mille annis apocalipticys (1627), tradusă în engleză în 1643, există azi supoziţia[xix] unei influenţe alstediene în milenarismul anglican şi în zona fermentului revoluţionar din jurul lui Oliver Cromwell, grupările care îşi propuneau să continue visul paradisului rozicrucian, acea „miranda sexta aetatis” anunţată de manifestele rozicruciene.

FIG. Johann Heinrich Alsted, doctor în filosofie sacră şi profană, la vârsta de 52 de ani [?!]“, înVII & VIII pars Bibliothecae calcographicae, id est continuatio secunda et tertia iconum virorum illustrum sculptore Clement. Ammonio Calcograph. Francof., Francof. ad Moen, 1650 & 1652, t. VIII, gravura 2. Gravorul este Clement Ammon, fiul vitreg al celebrului editor rozicrucian Theodor de Bry.

Johann Heinrich Alsted, pe care noi îl propunem aici ca fiind misteriosul corespondent fluddian de pe tărâmuri transilvane, a avut în comun cu ocultistul Robert Fludd încrederea declarată încă din tinereţe în filosofia hermetică, alchimia fiind pentru profesorul transilvănean ştiinţa a cărei importanţă în cunoaşterea umană vine – o spune chiar el în Systema physicae harmonicae (1612) – imediat după fizica aristotelică. Şi nu întâmplător, Alsted îşi scrie sau editează[xx] toate publicaţiile sale despre ştiinţele oculte (lullysm[xxi], hermetism şi alchimie spirituală) tocmai în perioada manifestelor rozicrucine apărate de Fludd. Eran vremea în care ocultistul englez scria despre hermetism şi alchimie ca despre sinonimiile perfecte ale căutărilor rozicruciene, căutări pe care el le înţelegea ca pe o cercetare „universală a Naturii ce nu diferă cu mult de acea speculaţie pe care eu am adunat-o din practica mea alchimică”[xxii]. În plus, amândoi cunoştau perfect manifestele rozicruciene. În ce îl priveşte pe Alsted, în tratatul său despre teoria cunoaşterii, intitulat Philosophia digne restituta (1612), el mărturiseşte că iluminismul său baroc a crescut în marginea unei filosofii oculte de la care a preluat ideea unei nobile „tradiţii adamice“, a unei cunoaşteri ancestrale văzută ca fundamentul întregii umanităţi. „Patriarhul Adam” fiind văzut aici[xxiii] de Alsted exact ca în introducerea manifestului rozicrucian Fama Fraternitatis (Către înţeleptul şi înţelegătorul cititor, 1614), drept primul depozitar al unei „înţelepciuni care este pentru om o infinită Comoară […], cu această Comoară a fost înzestrat Părintele nostru Adam“. Larg răspândită în mediile rozicruciene[xxiv], ideea va fi ulterior asumată de Masoneria speculativă care o va perpetua până în zilele noastre, Marele Maestru al oricărei loje figurându-l azi în cadrul ritualului pe „venerabilul” Adam.

Datorită acestei încrederi în vechimea mitică a înţelepciunii oculte, Alsted a cerut cu vehemenţă ca „archaeologia” să fie primul demers gnoseologic al iubitorilor de înţelepciune. Şi e foarte probabil că, pornind de la acest apologet al trecutului, poate şi sub influenţa exaltării etno-poetice a lui Martin Opitz, principele Bethlen să fi avut viziunile sale profetice despre un regat unit al vechii Dacii, în care el se vedea rex Daciae, un vis despre care principele vorbeşte în scrisoarea din 18/28 decembrie 1627, adresată arhiepiscopului primat al Ungariei Petrus Pázmány.

Abia acum, trecând succint în revistă acest grup de filosofi reuniţi în jurul unui principe cu legături în „înalta societate” a protestantismului ocult, putem înţelege de ce magister-ul Robert Fludd s-a simţit măgulit şi a ţinut să se laude cu încurajările venite din mica şi îndepărtata Corona Transylvanus. Cât priveşte cercul de cărturari care au dus aici faima unei „ilustri schola Bethleniana”, cum cu mândrie îşi numeşte Alsted colegiul din Alba Iulia pe pagina de titlu a tratatului său Disputatio theologica de Deo (1630)[xxv], rămâne de domeniul evidenţei că aceşti erudiţi transilvăneni nu puteau rămâne în afara rumorii rozicruciene iscate printre „totius Europae eruditis” de epistolarul  fluddian pus sub pecetea Famei.

bethlen-gaborFIG. Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1580-1629) alături de aliatul şi prietenul său, Frederick al V-lea al Boemiei, rozicrucianul ginere al Regelui Iacob I al Marii Britanii. Gravură de Cornelis de Visscher. După Antal Gindely, Acta et documenta historiam Gabrielis Bethlen Transsilvaniae principis illustrantia, Budapest, Akadémia, 1890.

Mecena acestui cerc academic, eruditul principe Gabriel Bethlen era un protestant în forma celui mai zelos calvinism, apărând cu arma în mână protestantismul european împotriva contrareformei habsburgice. Acest partizanat a fost ilustrat în Anglia de opuscula A True Relation of such Battailes as have beene fought of late, betwint Bethlem Gabor and the Emperor…, [sine loco & avtore] 1622, care l-a făcut atât de cunoscut la Londra încât, într-un memorandum adresat pe la 1623 regelui Charles I de Sir Francis Bacon însuşi se cerea cu insistenţă noului rege al Angliei o alianţă cu principele Bethlen al Transilvaniei pentru a ataca Spania care menţinea trupe în Palatinatul Rinului şi pentru a restaura aici Curtea de la Heidelberg a nefericitului principe elector Friedrich V.

Întreaga biografie a „rozicrucianului“ principe transilvănean ilustrează perfect tipologia acelei „persona intellectualis et publica” căreia i se adresau deopotrivă epistolarul fluddian şi manifestele Famei. Bethlen Gábor s-a născut în Ilia  de pe Mureş (Marosillye), din actualul judeţ Hunedoara, şi i-a succedat în 1613 prinţului Gabriel Báthory la conducerea principatului Transilvaniei, calitate în care a susţinut puternic protestantismul şi cultura din perspectiva unui panculturalism şi umanism european, fiind unul din artizanii „vârstei de aur” a Transilvaniei, independentă şi încurajând pluralitatea culturală şi confesională. El însuşi autor de poezie, principele Gabriel Bethlen a înfiinţat la Alba-Iulia nu doar un colegiu calvinist şi o tipografie princiară (1619), dar şi burse pentru absolvenţii acestui colegiu, ocupându-se personal de trimiterea celor care au deprins aici „helvetica Credo” (calvinismul) la universităţile protestante din Anglia, Ţările de Jos şi din principatele germane. Respectivele universităţi erau pe atunci nu doar faimoase centre de cultură şi erudiţie teologală, dar mai ales medii de efervescenţă a ştiinţelor oculte, alchimia şi pansofia ocupând aici de departe primul loc.

Dintre studenţii transilvăneni[xxvi], poate cei mai renumiţi au fost alchimistul Johannes Huniades (János Bánfi-Hunyadi, 1576-1649), prieten cu celebrul ocultist John Dee, care s-a stabilit definitiv la Londra în 1618, ca student la Oxford şi mai apoi conferenţiar în chimie la Gresham College; şi István Geleji Katona (1589–1649) care a studiat în Palatinat, la Heidelberg, devenind ulterior profesor la Academia bethleană şi episcop reformat de Transilvania. Acesta din urmă este autorul tratatului Titkok titka (Secretul secretelor), apărut în 1645 la tipografia princiară din Alba Iulia, care ascunde sub haina teologiei elemente ale filosofiei hermetice, semn că „trinitatea alchimică“, Hermes Trismegistos, era bine cunoscută intelighenţiei din Corona Transylvanus. Acelaşi Katona este cel care a stat la căpătâiul rectorului său, Johann Heinrich Alsted, în momentul morţii filosofului, survenită la Alba Iulia pe 9 noiembrie 1638, când cu pioasă veneraţie a recuperat manuscrisele alstediene, aşa cum reiese dintr-o scrisoare trimisă de Katona principelui György I Rákóczi, succesorul lui Bethlen, şi datată 2 decembrie 1638:  „…printre ultimele sale cuvinte şi acţiuni [ale lui Alsted – n.n.] a fost şi să-şi pună sub anathemate manuscrisele şi să ceară să fie arse. La care noi i-am răspuns ‘Departe de noi să facem aşa ceva’, dar tocmai când să plecăm, cu ultimele puteri, el a rupt câteva în faţa noastră şi le-a aruncat la privată. Când am înţeles ce a făcut, i-am spus să nu se îngrijoreze de soarta lor şi l-am însărcinat pe Ferenc să găsească un cerşetor care să le scoată de acolo. Şi astfel au fost recuperate. Dar a trebuit să-i dau asigurări soţiei sale, care altfel le-ar fi abandonat acolo, că nu ne vom atinge de ele până la întoarcerea lui Bisterfeld [ginerele plecat în Olanda – n.n.] şi până ce acesta nu va vedea despre ce e vorba şi cât valorează”[xxvii].

De la principele Bethlen la Saint Germain, „prinţul Transilvaniei“

Cu circa un secol mai înainte şi tot din mediul transilvănean – fapt care poate semnala aici o adevărată tradiţie alchimică – provine o ciudată lucrare hermetică disimulată sub forma unei alegorii liturgice: Addam et processum sub forma misae, scrisă pe la 1510 de capelanul şi astrologul Nicolaus Melchior Cibinensis (din Sibiu, adică). Transilvăneanul Melchior, zis şi Szebeni, a fost astrologul Curţii din Buda între 1492-1526. După dezastrul de la Mohacs (1526), el s-a refugiat la Viena unde a şi murit, în 1531, decapitat din ordinul fostului său protector, împăratul Ferdinand I. Numele nefericitului capelan a renăscut însă peste ani  tocmai în perioada epistolarului fluddian prin strădania aceluiaşi editor (Zetzner) care l-a publicat şi pe Alsted, semn, poate, că acet nucleu de hermetişti transilvăneni ţinea vie flacăra unei tradiţii oculte autohtone. Şi astfel, în rozicrucianul secol al XVII-lea chipul capelanului Melchior apare în galeria alchimiştilor iluştri[xxviii] alături de Hermes, de Albert cel Mare, Avicena, Raymond Lully şi Roger Bacon, iar textul sibianului devine acum pentru mediile alchimice europene un adevărat „compendiu de chimie transcedentală”, deseori citat şi retipărit[xxix]. Se poate spune chiar că odată cu sibianul Melchior tradiţia hermetismului autohton s-a integrat perfect în curentul de spiritualizare a alchimiei din rozicrucianul secol XVII, secol în care alchimistul era încă văzut de Fludd ca un homo religiosus care căută „transmutarea propriei fiinţe în aurul divin“.

AICI FIG. Portretul alchimistului sibian Nicola Melchior Cibinensis (stg., al 2-lea de sus) în rândul alchimiştilor iluştri de pe frontispiciul tratatului lui Michael Maier, Symbola aureae mensae duodecim nationum…, Francofurti, L. Jennis, 1617.

Deocamdată, modesta încercare de faţă se rezumă dacă nu la a-l certifica documentar pe misteriosul corespondent transilvănean al rozicrucianului Robert Fludd, cel puţin la a semnala o tradiţie ilustră pe care ocultismul a avut-o pe tărâm transilvan. Tradiţie care a făcut ca la începutul secolului următor, un ocultist de talia contelui Saint-Germain (n. 1710?), autor al celebrului manuscris alchimic La Très Sainte Trinosophie, să se declare descendent direct din principii Transilvaniei. Legat de numele acestui celebru iniţiat, legenda mai spune că, spre sfârşitul vieţii sale, „el s-a retras într-o mănăstire din Transilvania, de unde a condus activităţile societăţii lui secrete…”[xxx].

În încheiere, rămâne pentru noi de domeniul evidenţei că, de la Melchior Sibianul şi până la, de pildă, Valentin Franck von Franckenstein sau Ch. F. S. Hahnemann, părintele homeopatiei, iniţiat în 1777 la Sibiu, Transilvania a contribuit la o neîntreruptă apologetică a acestei „ştiinţe a timpurilor străvechi… pe care înţelepţii din totdeauna o consideră drept comoara cea mai de preţ a omenirii şi pe care ei o transmit doar celor care au credinţă” (Robert de Valle[xxxi]). Toată această ilustră tradiţie locală permite astăzi adepţilor filosofiei oculte mândria apartenenţei lor la esoterismul occidental. Tot ea îl face pe autorul acestor rânduri să întredeschidă uşa înspre spaţiile nesfârşite ale speculaţiilor, precum este aceea – foarte seducătoare şi plauzibilă – a existenţei unui collegium Fraternitatis în mediile secuimii protestante din Transilvania secolului al XVII-lea. Şi nu spusese, mai în glumă, mai în serios, poetul olandez Heinrich Neuhus în Avertsmentul său pios şi foarte util [xxxii] că datorită persecuţiilor din debutul Războiului de 30 de ani, rozicrucienii s-au refugiat în Est? Oricum, Masoneria transilvăneană interbelică a crezut în această idee şi, urmând tradiţia de a-şi boteza lojele cu numele unor fraţi iluştri, a dat numele de „Bethlen”[xxxiii] unei loje din Târgu Mureş, aşezarea pe care principele „rozicrucian“ a ridicat-o la rangul de oraş liber regal în anul 1616.


Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Literatura luciferică, Tradiţii rozicruciene româneşti

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s