Epifania lui Lucifer

După ce homo postmodernus crescut la „şcoala satanică” a lui Byron a coborât titanii pe pământ şi le-a pus telecomanda în mână, cerul, cândva infrastructura unei beatitudini, a fost înlocuit de orizontul cu diagonala de 105 cm, instrumentul clonării perfecte, din cerului lui Enoch ne mai rămânând decât un loc de eviscerare în direct a transcendenţei. Nimic nu mai tulbură orizontul metafizic al omului (post)modern, acest produs „cool“ al unei ontologii de masă. Eroii şi idealurile romantice zac în depozitul magazinului de antichităţi, literatura a devenit hârtie de împachetat o etică şi o estetică a vidului, cornete de seminţe pentru staturi famelnice pierdute printre butaforiile neantului. Degeaba strigă bufonul prin portavocea lui de hârtie că diavolului i se dau mai multe şanse de a exista decât lui Dumnezeu, luciferianismul a sedus deja omul cu noile mituri ale postmodernităţii: Liberté, Egalité, SéMéSé…, un întreg bagaj de cocteiluri molotov cu care să-şi incendieze singur statuile, eroii, Paradisul, sub pretextul că sunt creaţiile unui Dumnezeu vetust şi perimat.

E epoca antieroului absolut, a lui Dumnezeu à rebours, a lui Anticrist, cel care i-a şoptit mereu omului basme despre descendenţa lui luciferică. Este mitul care a însoţit insidios ca un murmur de fond toată teologia seculară a Occidentului. A fost spus pe la colţuri scolastice, subminând secolul cruciadelor cu Sentinţele lui Petrus Lombardus[i] şi ajungând să transforme toată arta post-romantică din dicteu divin în exerciţiu al subconştientului. Numit când „filosofie ocultă”, când „creştinism luciferic” sau „cunoaştere luciferică”, acest curent subversiv a înscris în lectura afectivă a unor grupări marginale mitul egalităţii dintre Lucifer şi Hristos, dintre om şi Dumnezeu, dintre cădere şi înălţare. Din aceste subterane gnostice l-a preluat „misticul practicant“ Spangler şi l-a transformat în artificii la parada curentului New Age: „Lucifer vine să ne dea darul final al desăvârşirii. Dacă îl acceptăm, el e liber şi noi suntem liberi. Aceasta e iniţierea luciferică. E adevărul pe care mulţi oameni, acum şi în zilele ce vor urma, îl vor înfrunta, căci aceasta e iniţierea în New Age“[ii]. E acelaşi „Lucifer care, precum Cristos, bate la uşa omului cu conştiinţă“, spune mai departe Spangler, încurajând căutătorii spirituali să îi deschidă. Dar e ea o uşă sau o piatră tombală, e un început sau un sfârşit? Şi cum a ajuns o asemenea apostazie să îl seducă pe omul (post)modern?

Să o luăm pe firul acestei retorice obsesii…

Cine îl (mai) citeşte azi pe Léo Taxil[iii], cu al lui Le Diable au XIXe siècle. La Franc-Maçonnerie Luciférienne (1892-1894), poate auzi cum Lucifer bătea cândva la uşa omului modern – un epicureu dezamăgit de religiile seculare şi sedus de puterea aburului şi de filosofia lucrului în sine – promiţându-i o religie cu mult mai veche şi mai înaltă decât acel cultus diabolicus cu proporţii de masă fabricat ex officio de Inchiziţie.

Aşa s-a născut un „cult privat” în „secta eminamente luciferică”, cum a fost şi mai este numită Francmasoneria. Papalitatea a răspuns cu timide luări de poziţie, continuând şabloanele mentale şi tonul inchizitorial medieval, confundând din nou ocultismul cu satanismul. Aşa de pildă, enciclica papală Humanum genus (1884) foloseşte acelaşi perimat şablon apocaliptic, anatemizând Francmasoneria sub titlul, care nu mai speria pe nimeni, de „sinagoga lui satan” (Apoc., 3, 9) şi „regatul“ în care se propăvăduiesc „monstruasele doctrine ale comuniştilor şi socialiştilor”. Mai mult, discursul Bisericii de atenţionare a „rasei umane” şi de diabolizare a Masoneriei uita de angoasele omului obişnuit, cel care trecuse prin revoluţia atee de la pa’şopt, şi se adresa exclusiv partizanilor Bisericii („Patriarhilor, Primaţilor, Arhiepiscopilor şi Episcopilor lumii catolice aflaţi în graţie şi comuniune cu Sfântul Scaun”), adică celor deja convinşi că o messa diavolească cu orgii şi „jurăminte ale pierzaniei”[iv] se celebrează sub crucifix în numele acestui primus diabolus, ajuns „Dumnezeul Francmasoneriei”[v]. A fost însă suficientă broşura celebrului ocultist Papus, Le Diable et l’occultisme, scoasă un an mai târziu (1895), ca să despartă apele între occultism şi satanism şi să compromită discursul de paznic medieval al Papei.

Chiar în anul în care Papa Leon XIII afurisea Francmasoneria, cel mai notoriu mason american, Albert Pike, exclama belicos: „Da, Lucifer este Dumnezeu!”, stârnind ovaţiile „omului nou”, înglodat în iluzii şi convins că energia noii efuziuni va fi alimentată de pragmatism şi de progres ca de un sistem bielă-manivelă. Este vremea în care, în aplauzele mişcărilor sindicale, spectrul comunismului ieşea la plimbare din clarobscurul lojelor şi traversa visele proletariatului braţ la braţ cu acest daemonus malus ce ademenise clasa muncitoare cu iluzia Paradisului terestru, grădina plină de lapte, miere şi concedii la mare, în care el, Lucifer, ar fi „Dumnezeul Luminii şi al Binelui, cel care luptă pentru umanitate împotriva lui Adonai, care e un dumnezeu al întunericului şi al diavolului“[vi].

Ehehe, dacă Arhanghelul Mihail nu l-ar fi aruncat pe Lucifer din cer, nici masonul Albert Pike nu l-ar mai fi înălţat pe ruinele filosofiei şi teologiei, transformate în piedestalul egalităţii cu Dumnezeu. Se întâmpla la anul 1871, când Pike îşi publică ceea ce s-a numit timp de un secol „suplimentul doctrinar al Ritului Scoţian“, cartea Morals and Dogma of the Ancient and Accepted Scottish Rite of Freemasonry. Tomul a fost oferit până în anul 1974, când s-a dovedit a fi un plagiat după Eliphas Levi (Histoire de la Magie, 1860), spre studiu candidatului la gradul 14, de Mare Maestru Ales, din Ritul Antic şi Acceptat. Ei bine, găsim aici un pasaj subliniat de toţi liber-cugetătorii şi pe care neoocultiştii exaltaţi şi-au fundamentat întreg transcendentalismul lor luciferic: „Satan nu este o divinitate neagră, ci o negare a lui Dumnezeu…, nu e o persoană, ci o Forţă, creată pentru bine, dar care a ajuns să îl reprezinte pe diavol. El e instrumentul Libertăţii şi al Liberului Arbitru, prin care se exprimă această Forţă… în formă încornorată şi mitică el e Zeul Pan; de acolo vine ţapul de Sabbat, frate al Şarpelui Antic şi purtătorul de lumină: Lucifer“[vii].

Apologia libertăţii omului ateu purtând marca A. Pike a ajuns pe mâna unui personaj devenit celebru în ocultismul modern, „mama“ mişcării New Age, Helena Petrovna Blavatsky. Iniţiată în Masonerie, după cum singură afirmă[viii], la Londra, în anul 1877, adică la nici 6 ani de la apariţia cărţii lui Pike, apologetul cu corset al cunoaşterii luciferice s-a ambiţionat să desăvârşească lucrarea lui Pike, învăţându-i pe daimonii omului modern supravieţuirea printre roboţi şi maşini.

La 15 septembrie 1887, H. P. Blavatsky editează la Londra împreună cu Mabel Collins revista Lucifer, publicaţia teosofică propunându-şi prin acest titlu-parabolă să „facă lumină asupra lucrurilor ascunse ale întunericului“[ix]. Într-o scrisoare către sora ei Vera, Madame Blavatsky îşi explică proiectul luciferic folosindu-se parcă de cuvintele lui Pike: „Suntem pe punctul de a ne înfiinţa propria revistă, Lucifer. Nu te înspăimânta, nu e vorba de diavolul în numele căruia catolicii au falsificat numele Luceafărului de dimineaţă, steaua sacră în toată lumea antică, aducătoare de lumină, Phosphoros la romani, mai numită şi Mama Zeilor sau Christos. Căci nu se spune în Apocalipsa Sf. Ioan, Eu, Isus, steaua dimineţii…? Aş vrea ca titlul să le readucă oamenilor cel puţin asta în minte. Căci e posibil ca îngerul rebel să se fi chemat Lucifer înainte de cădere“. De altfel, întreaga operă a lui Blavatsky ţine sub cheia teozofiei o abia disimulată admiraţie pentru „umbra celui Neştiut şi de Neştiut. Cel care în atichitate şi în realitate purta numele de Lucifer, sau Luciferus, numele Entităţii angelice prezidând peste lumina adevărului şi peste lumina zilei”[x].

Acelaşi tip de discurs apologetic, purtat sub acelaşi nume de revistă îl regăsim peste câţiva ani la Rudolf Steiner, antroposoful intitulându-şi Luzifer, iar mai târziu Lucifer-Gnosis, revista apărută între 1903 şi 1908. La Steiner, cunoaşterea luciferică ajunge deja încărcată de conotaţii preteoretice, enstatice, omul devenind o existenţă întru mister si existenţa un scop pentru revelare. În forma ei intuitivă, cunoaşterea luciferică devenea ultima oportunitate de reordonare a unui complex de semne numit până atunci mister. Este, mutatis mutandis, o reinventare gnoseologică a devoţiunii misterice, reamintind că tot un cult al unei divinităţi de mistere l-a reinventat şi pe Lucifer. Este vorba de cultul lui Osiris, zeul pe care ocultistul Agrippa, în celebrele lui De occulta philosophia libri tres[xi], îl făcuse în Renaştere dubletul lui Lucifer. Altfel spus, cu cuvintele lui Steiner: „Simbolul înţelepciunii ce ne este dată prin cercetare este Lucifer, purtător al luminii. Copiii lui Lucifer sunt toţi cei ce se străduiesc spre cunoaştere, spre înţelepciune… Ceea ce lor le aducea Lucifer, a luminat ca un lucru divin în faţa privirii inimii lor. Ei erau recunoscători lui Lucifer pentru că aveau un Dumnezeu. Dacă omul face pe Dumnezeu opusul lui Lucifer, atunci aduce dezbinare între inimă şi cap. Iar aceasta înseamnă paralizia entuziasmului inimii, aşa cum fac oamenii cultivaţi din timpul nostru, care nu înalţă cunoaşterea capului până la devoţiunea religioasă“.

„Dezbinarea între inimă şi cap”, între Christos şi Lucifer, a fost dilema teologiei încă din vremea lui Erigena[xii]. Steiner nu a făcut însă, precum Blavatsky şi ceilalţi neoocultişti, apologia căii gnostice, nici nu a exaltat „calea inimii”, soluţia teologică oferită de versetul: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta” (Prov., 3, 5). Soluţia propusă de el este calea de mijloc, o cale care chema entuziast la reinventa lui Lucifer ca egalul lui Christos…

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s