Despre eroi şi morminte

„legendele despre eroii-zei civilizatori
aparţin unor societăţi magico-religioase sau frăţii“ (A. Van Gennep)

Nu o dată, eroul mitologic devine atât de compleşitor în mitologia unui popor încât el iasă din tiparele mitului şi capătă, ca în cazul eroilor civilizatori, concreteţe istorică. Acest efect metalogic de coborâre a istoriei
în timpul sacru al mitologiei demonstrează disponibilitatea raţiunii de a fi adusă la măreţia transcendenţei şi atrage atenţia asupra faptului că orice istorie care nu se circumscrie Marelui Timp poate sfârşi sufocându-se din prea mult
orizont ontologic. Căci, parafrazându-l pe Sartre, „istoria este ceea ce nu este şi nu este ceea ce este“. Altfel spus, eroii mitologici nu au fost inventaţi ci ei există dintotdeauna, ca un ghid în individualele noastre călătorii soteriologice printr-un spaţiu şi timp eminamente interioare.

Pornind de la această observaţie vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează pe un studiu de caz afirmaţia lui Arnold Van Gennep că „legendele despre eroii-zei civilizatori aparţin unor societăţi magico-religioase sau frăţii[1],
cu alte cuvinte, că eroii civilizatori au fost investiţi ab origine cu un rol iniţiatic şi au purtat în istorie, din
generaţie în generaţie această funcţie de ghid ontologic.

Studiu de caz: Zamolxis, daimon sau/şi erou civilizator?

Reexaminând Istoriile lui Herodot, constatăm că Zamolxis apare în ele pomenit în trei feluri. Mai întâi (Ist., IV, 94) e numit daimon, şi tot aici zeu (θεός), pentru ca în capitolul următor să fie descris potrivit cu relatările grecilor din Helespont şi de la Pontul Euxin ca un muritor ce ar fi fost sclavul filosofului Pythagoras. Să reţinem mai întâi faptul că termenul daimones avea la greci două sensuri, unul arhaic şi altul apărut o dată cu doctrina pythagoreică[2]. În primul caz, exemplificat de Hesiod în Munci şi zile (122 sq), el este o noţiune distinctă de cea de zei, ca o articulare a unor puteri supranaturale. Oamenii vârstei de aur, muritori de rând, dar superiori din punct de vedere moral, deveneau după moarte daimones, noţiune care definea sufletele anceştrilor, cele care trimit oamenilor visele şi semnle de boală sau de însănătoşire şi cărora cei vii le adresau libaţii şi ritualuri de trecere. În al doilea caz, în tradiţia pythagoreică expusă de Alexander Polyhistor în Memoriile pythagoreice, daimones era sinonim cu gr. héroes (eroi), şi desemna intermediarii dintre zei şi oameni, acei „bărbaţi înţelepţi“ (sophos aner), cum a fost considerat şi Pythagoras, care au jucat un rol hotărâtor în viaţa unei comunităţi.

Cât priveşte viaţa lui Zamolxis, mărturii disparate ni-l prezintă pe acest daimon ca pe un veritabil erou civilizator. Astfel, după colegul lui Plotin, Origene (în Philosophumena, I, 2 et 22), Zamolxis ar fi fost cel care a introdus druidismul la celţi şi i-ar fi învăţat „printre altele şi divinaţia prin fişe şi numere“. Tot el, potrivit filosofului Iamblichos (Viaţa lui Pythagoras, XXX, 104) ar fi „întocmit legile la geţi“ şi „pentru că a învăţat pe geţi aceste lucruri şi le-a scris legile este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei“.

Concluzionând, putem spune că daimonul Zamloxis avea trăsăturile unei „fiinţe umane eroizate care continua şi după moarte să exercite o înrâurire decisivă asupra colectivităţii din care a făcut parte“[3]. În ce priveşte raportul acestui erou civilizator cu un sistem de mistere, avem la îndemână mărturia lui Hellanicos din Mitilene, contemporanul lui Herodot, care spune în Obiceiuri barbare că „Zamolxis a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase“. În plus, vom vedea în cele ce urmează că un obicei conex mitului lui Zamolxis, cel al „solului tras la sorţi pentru Zamolxis“ (Herodot), ne poate conduce printr-o tratare comparatistă la aceeaşi concluzie: eroii civilizatori aparţin unei tradiţii de mistere, mistere care reactualizau ritualic gesturile lor divine, „învăţîndu-i astfel pe oameni sacralitatea modelelor“[4].

De la daimonul Zamolxis la demonul Azazel

 Este bine cunoscut pasajul herodotian[5] care descrie amănunţit un ritual propriu slujitorilor „daimonului Zamolxis“, anume cum tot la un lustru îi era trimis un sol uman prin tragere la sorţi şi prin „aruncarea celui ales în suliţe“. Ritualul de trimitere a mesagerului „nemuritorilor geţi“ se aseamănă în datele lui esenţiale, opinăm noi, cu o
cutumă iudaică descrisă în Vechiul Testament la cap. XVI din Levitic, acolo unde legiuirea cu privire la sărbătoarea de Ziua Ispăşirii precizează jertfirile ce se aduc cu această ocazie. Cercetând din perspective comparatiste
acest calc cultic, care intersectează, cum se va vedea, şi mitul creştin, vom putea arunca nebănuite lumini asupra mitului lui Zamolxis, reliefându-i o dată mai mult apartenenţa lui la o religie de mistere.

Conform pasajului din Levitic – a se observa paralela cu obiceiul geto-dacic – anual, în ziua a zecea din
luna a şaptea a calendarului vechi evreiesc, de Yom Kippur, întregul popor era curăţit de păcate înaintea Domnului printr-o jertfă de ispăşire şi o trimitere de sol: „Aaron [Marele Preot] să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul
şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustie la Azazel“.

Despre enigmaticul Azazel, tradiţia talmudică a Mişnei, secţ. Yoma, VI, 1, adaugă că mesagerul zoomorf dedicat acestei entităţi trebuia condus de preoţi şi de laici în procesiune până la o râpă din afara oraşului, în care animalul era aruncat de viu. O identică jertfă de ispăşire, dar cu sacrificiu uman, nu zoomorf (deci, cu mult mai veche), avem în fragmentul herodotian despre geţi: „Iată cum îl trimit [geţii] pe mesager. Unii din ei primesc poruncă să ţină trei suliţi, iar alţii, apucând de mâini şi picioare pe cel ce trebuie trimis la Zamolxis, şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţi. Dacă el moare imediat, geţii socot că zeul lor le este binevoitor. Iar dacă nu, aduc învinuiri solului, zicându-i că
e necurat“.

Referitor la ritualul iudaic, tradiţia mişnaiotică ne spune că dacă solul aruncat în râpă murea imediat, o panglică stacojie pusă deasupra porţii cetăţii devenea albă ca un semn pentru popor că jertfa de ispăşire a fost primită de
Dumnezeul care le iertase în acest fel toate păcatele adunate peste an. Dincolo de evidentele paralelisme ritualice, se cere evidenţiat aici rolul pe care îl joacă în cutuma iudaică „destinatarul“ Azazel, un demon despre care Apocrifa lui Enoch, VIII, 9, spune, continuând parcă paralela cu daimonul Zamolxis, că „Azazel e cel ce a dezvăluit [evreilor] tainele veşnice care se săvârşesc în ceruri“. De la traducătorii Septuagintei şi până la marea majoritate a rabinilor, vocabula ebraică aZaZeL a fost tradusă prin „ţapul care e îndepărtat“, sens derivat din radicalul substantival eZ, ‘capră, ţap’, şi radicalul verbal aZeL, ’a îndepărta’. Combătută azi de lingvişti, această traducere canonică face de neînţeles versetul 26 din Levitic XVI: „Şi cel ce va izgoni ţapul ţapului trimis [al lui Azazel] să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă“. Mai aproape de plauzibil pare soluţia lui Anton Jirku[6], cel care a tradus aZaZeL ca pe un
atribut divin: ’Dumnezeu cel tare, cel puternic’, traducere acceptată azi de majoritatea lingviştilor[7].

De observat că pentru o spiritualizare a lui Azazel, în defavoarea corporalizării lui ca „ţap trimis“, s-au pronunţat în epoca patristică majoritatea apologeţilor creştini. De la Tertulian (Contra lui Marcion, III) şi Kiril al Alexandriei (Glafira la Levitic), până la Sf. Augustin (Despre Levitic), „ispăşitorul Azazel“ a fost identificat într-un mod ciudat de obsesiv cu Iisus Christos, de care, la fel ca în cazul lui Zamolxis, se leagă o epifanie şi o tradiţie esoterică…

În concluzia fragmentului din Levitic şi în continuarea unei observaţii uitate a lui Valefrid Strabo[8], putem acum spune că „cei doi ţapi erau aduşi pentru a figura cele două naturi complementare ale unei singure divinităţi“: eroice şi demonice totodată. Este natura duală proprie divinităţilor de mistere, cu atribute uranice şi htoniene în acelaşi timp. De altfel, spune Mircea Eliade[9], toate „religiile gnostice“ care au însoţit şi experimentat cultele de mistere
s-au fundamentat pe existenţa a doi Dumnezei, unul Rău (htonian) şi altul Bun (uranic). Cel din urmă, numit Mesia, Străinul, Prinţul Luminii etc, îl avea ca proiecţie terestră pe însuşi şeful şcolii gnostice, pe „cel deja desăvârşit“.
Căci toţi marii gnostici, de la Simon Magul la Basilide, de la Marcion la Mani, au fost veneraţi ca oameni-zei de către discipolii lor. Spre deosebire însă de creştinism, această veneraţie nu a constituit aici un punct esenţial în
doctrină, din care cauză cultul lor nu s-a transformat într-o dogmă şi nu s-a răspândit ca o credinţă care să reziste mai mult de câteva generaţii. Acesta a fost, probabil, şi cazul lui Zamolxis, al cărui dublet uranic, ne amintim din
pasajul herodotian, se chema Gebeleizis.

Concluzionând, noi credem că prin intermediul acestui calc cultic, al „solului trimis la zei“ (şi să nu uităm că istoricul evreu Josephus Flavius semnalase încă din secolul I d. Ch. asemănări între viaţa sacerdoţiului dacic şi cel iudaic), se poate sesiza încă o dată asupra apartenenţei mitului „eroului“ Zamolxis la o religie de mistere, apartenenţă care face implicit din mesagerul trimis la Zamolxis nu vreun războinic, cum îndeobşte se crede, ci un tânăr aparţinând unei confrerii iniţiatice, poate gnostice, tânăr pentru care, ca pentru toţi adevăraţii iniţiaţi, moartea e sinonimă cu desăvârşirea, cu o renaştere…

Figura: Legenda eroului Sarpedon omorât 
în războiul troian de suliţele lui
Patrocle (pictură pe krater, cca 515 î.d.Ch.).

În stânga, Thanatos, în dreapta
fratele său Hypnos, zeii care duc tânărul în lumea de dincolo. Prezenţa lui
Hermes indică însă aici un episod misteric care redimensionează tot sensul legendei
eroice.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria 1

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s