Farmazonul din Mirceşti

O lojă fantomatică bântuie Parisul

 

 

În timpul celui de-al doilea război mondial, regimul de la Vichy, prin aşa-numitul Service des sociétés secretes, a predat Gestapo-ului toate arhivele masonice privind Marele Orient de Franţa, o arhivă voluminoasă căci, se ştie, „les francs-maçons ont le goût de l’archive“…. Fondul acesta documentar, datând de la constituirea ordinului, în anul 1773, a luat calea Berlinului ca pradă de război, parte integrantă a unui fond arhivistic mult mai mare, cel al Siguranţei Naţionale Franceze. În primăvara lui 1945, toate aceste inestimabile documente au ajuns pe mâna serviciului sovietic de contraspionaj SMERŞ (de la smiert şpionam, ’moarte spionilor’). Până în anul 2000 fondul a fost secretizat la Moscova şi abia în ultimul deceniu statul francez a reuşit recuperarea unor mici părţi din acest tezaur documentar.

Această lacună documentară din istoria MOF a lăsat loc la numeroase naivităţi, mituri şi confuzii, numeroşi autori completând cu o rigoare mai mult beletristică decât arhivistică istoria uneia din cele mai vechi şi mai controversate obedienţe europene. Un astfel de mit a fost pus în circulaţie şi de istoricii Masoneriei române, cu sprijinul continuatorului MOF în România, Marcel Şapira, şi al succesorului acestuia la conducerea MOAR, Dan Amedeo Lăzărescu[1]. Este vorba de chiar mitul constitutiv al masoneriei autohtone moderne, indelebil legată de istoria şi devenirea MOF, prin care s-a indus ideea că aproape toată floarea cea vestită a generaţiei noastre paşoptiste a fost iniţiată într-o „legendară“ lojă a MOF, intitulată l’Athénée des Étrangers. Fără a prezenta vreo referinţă istoriografică, colportorii mitului, Radu Comănescu şi Em. M. Dobrescu, autorii Istoriei Francmasoneriei Române, afirmă că în respectiva lojă pariziană ar fi primit lumina Vasile Alecsandri, M. Kogalniceanu, Ion Ghica, D. Bolintineanu, I. C. Brătianu, I. H. Rădulescu, C. Bolliac, N. Golescu, Gr. Alexandrescu, C.A. Rosetti, Alecu Russo, Christian Tell, Dim. Brătianu, Scarlat Vârnav, Nicolae Bălcescu, Constantin Bolintineanu (fratele poetului) etc. Fondată la 1820[2], după alte voci la 1844[3], fantomatica lojă pariziană ar fi avut o conducere ilustră: Venerabil fiindu-i poetul Alphonse de Lamartine, şeful efectiv al guvernului provizoriu de la 1848, iar Secretari avându-i pe corifeii de la Collège de France: istoricul Edgar Quinet şi poetul polonez Adam Miczkiewicz.

Mitul ar fi putut fi perfect plauzibil dacă mistificarea nu ar miza pe câteva inadvertenţe incalificabile, ce fac din acest mit naţional nimic mai mult decât o frumoasă poveste. Astfel, nu există nicio atestare documentară sub numele acestei loji şi niciun mason certificat sau regularizat MOF nu aminteşte de ea. În plus, se ştie azi cu certitudine[4] că Lamartine nu a fost francmason. În celebra declaraţie de la 10 martie 1848, dată la Hôtel de Ville în faţa a 300 de francmasoni republicani reprezentând toate obedienţele Consiliului Suprem, veniţi pentru a-şi exprima sprijinul pentru Republică şi pentru guvernul provizoriu, poetul însuşi recunoştea că: „Eu personal nu am onoarea de a şti limbajul particular pe care îl vorbiţi, căci nu am avut niciodată în viaţă ocazia de a fi afiliat vreunei loje…“[5] În plus, în chiar anul morţii poetului (1869), masoneria franceză, printr-o circulară a lojei Les Arts Réunis din Mâcon, certifica în scris că „ilustrul poet nu a făcut parte din instituţia noastră, cu toate acestea el a fost fratele nostru de inimă şi prietenul nostru sincer prin înaltele aspiraţii ale inimii sale nobile“[6].

 

Nefiind iniţiat, Lamartine nu putea avea calitatea de Venerabil al vreunei loje! Şi ne îndoim că poetul s-ar fi pretat la încălcarea cu bună ştiinţă a ceea ce el numea „principiile evidente, eterne şi imuabile ale moralei universale“, pe care le exprimă şi imprimă Francmasoneria. E însă perfect adevărat că el a ajutat la înfiinţarea unor asociaţii mai mult sau mai puţin secrete, de tip paramasonic, recunoscând în varii ocazii că la nivelul ideologiei asumate împărtăşeşte pe deplin „dogma infailibilă şi unanimă a fraternităţii“. Între aceste creaţii care poartă amprenta à la Lamartine se cere enumărată şi Societatea Studenţilor Români din Paris, înfiinţată în decembrie 1845 şi avându-l pe Lamartine preşedinte onorific.

Şi poate că mitul pe care îl eviscerăm noi aici nu s-a născut decât dintr-o mare confuzie, iar fantomatica lojă l’Athénée des Étrangers nu ascunde sub faldurile mistificării decât o bombastică referinţă la această filială externă a „Frăţiei“: Societatea Studenţilor Români, înfiinţată în Cartierul latin, dimpreună cu o bibliotecă şi o sală de întâlniri, acolo unde mergea toată „colonia română din Paris“. E deci posibil ca această asociaţie, ori poate predecesoarea ei, Societatea pentru învăţătura poporului român, fondată tot la Paris, în 1839, de D. Brătianu, Al. G. Golescu şi Ion Ghica, să îşi fi ţinut adunările în sălile Ateneului Străinilor, o instituţie culturală celebră în epocă printre imigranţii ţărilor din centrul şi estul Europei. Doar aşa se poate explica de ce printre membrii fondatori ai Societăţii Studenţilor Români din Paris găsim aceleaşi nume care, conform mistificării operate de istoriografia noastră, ar fi frecventat şi ilustra lojă necunoscută a Ateneului Străinilor: Ion Ghica (primul preşedinte al asociaţiei), C. A. Rosetti (secretar), Dimitrie Bolintineanu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, N. Golescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Scarlat Vârnav (casier), Ion Lecca etc[7].

O altă mare eroare pe care se sprijină această mistificare este faptul că nicio lojă nu ar fi putut să se regularizeze în acea vreme sub numele de l’Athénée des Étrangers (Ateneul Străinilor), din simplul motiv că sub acest nume funcţiona deja, încă de la începutul secolului al XIX-lea, o celebră instituţie de utilitate publică, dedicată instruirii adulţilor şi consemnată în toate ghidurile turistice ale epocii[8]. Numit iniţial Liceul Marbceuf, pentru că la inaugurare, în 1798, funcţionase în saloanele hotelului cu acelaşi nume de pe strada Foburgului Saint-Honoré, instituţia aceasta oferea lecturi publice şi cursuri de ştiinţă şi literatură pentru adulţi. Numele i s-a transformat destul de repede în renume, poate şi datorită concertelor organizate în grădina de vară (o dată pe lună), dar mai ales balurilor care erau permanente aici (3 baluri pe timpul iernii). Când Hotelul Marbceuf şi grădina au fost cedate unor organizatori privaţi de serbări populare, liceul, care începuse deja să fie denumit al străinilor (Lycée des Étrangers) datorită frecventării lui în special de către străini, s-a mutat la Hotelul Thélusson, pe strada Provence. De aici, pe vremea când Napoléon i-a cedat acest stabiliment cumnatului său Murât, liceul, numit acum ateneu (Athénée des Étrangers), a fost transferat în strada Neuve Saint-Eustache, în Cartierul latin, între Montmartre şi Petits Carreaux, acolo unde încă se găsea în anii când Alecsandri, Negri, Cuza sau Ion Ghica ajungeau la Paris.

Iată de pildă un fragment de pe prospectul Ateneului Străinilor pe anii 1807-1808, scos la imprimeria Sétier, strada Harpe, nr. 94, în copertă cu chenar empire: „L’Athénée des Étrangers offrait des Cours de Sciences, des séances de Littérature connues sous le nom de Veillées des Muses, des Soirées de Musique, de très-beaux Bals, des Journeaux et Ouvrages périodiques…“ Intrarea era pe bază de abonament, preţul fiind 36 franci pe 6 luni, 24 franci/3 luni sau 60 franci/12 luni. Nimic ocult, nimic care să îndreptăţească mitul unei loje cu acelaşi nume în Parisul dintre cele două Republici.

Treptat, din L’Athénée des Étrangers nu a mai rămas decât un club de plaisance, dispărând şi acesta cu totul la sfârşitul anilor 30.

 

 

„Noi pregătim revoluţia în ţară, pentru că purtăm plete lungi şi cravate de carbonari…“

 

 

 

Între 1836 şi 1839, Alecsandri s-a aflat la studii în Parisul care pregătea dinamitarea ideologică a întregii Europe: misticismul revoluţionar. Sau, cum o va spune Lamartine, „noi toţi pregătim o istorie cu adânci dimensiuni spirituale în care patria devine locul de înălţare a fiecărui suflet către glorie“. La întoarcerea tânărului Alecsandri în ţară, într-o scrisoare către Ion Ghica, „prietenul său imaginar“, Alecsandri îi recunoaşte Parisului funcţia de athanor occult al tinereţii sale, considerându-l mediul în care i s-a sublimat la nivelul constructului personal perceptele de bază ale patriotismului său mistic de mai târziu: „Crescuţi amândoi în Franţa din copilăria noastră, ne-am despărţit de un an, lung cât un secol; tu ai rămas în Paris, o! fericitule între fericiţi! Iar eu m-am întors în Iaşi, aducând cu mine un mare bagagiu de iluzii şi de idei moderne. Adorator fervent a Treimei sfinte şi mântuitoare ce reprezintă libertatea, egalitatea şi fraternitatea, am reintrat în ţară ca un fanatic naiv…“[9]

Referirea lui Alecsandri la celebra lozincă pe care masoneria i-o datorează lui Lamartine[10] nu poate fi „dovada clară a iniţierii lui pariziene“, cum s-au grăbit să o clameze partizanii iniţierii sale timpurii. Iar dacă mai adăugăm că în aceeaşi perioadă (1841), Alecsandri dedica Oda unui tânăr moldovean „către d. De Lamartin“, vom putea vedea în această obsesie lamartiniană cel mult elecţia unui model formativ şi nu expresionarea unei iniţieri oculte. Este aceeaşi admiraţie care răzbate şi din panegiricul prilejuit de moartea poetului francez, în care Alecsandri recunoaşte că făcea vizite private „dulcelui poet al inimilor tinere, eroului poetic al revoluţiei din 1848“, admiţând că „Lamartine are o elocinţă răpitoare chiar în convorbirile vieţii private“[11].

După exemplul lui Lamartine, care a rămas întreaga sa viaţă fidel doar independenţei sale, admiratorul său moldovean va rămâne aproape întreaga lui viaţă în afara masoneriei, declarând de aici că este „fericit de a fi rămas cu iubita mea independenţă“[12] şi preocupat doar de „afirmarea românismului în faţa lumii“[13].

Însă chiar dacă nu a venit iniţiat de pe malurile Senei, aşa cum îndeobşte se crede, el trebuie să fi înţeles încă din perioada studiilor sale pariziene că victoria cunoaşterii de sine asupra ignoranţei de sine, victorie pe care masoneria o aclamă şi o mijloceşte, a rămas din toate timpurile cea mai frumoasă victorie umană. Tot în Parisul tinereţii sale, el a avut de optat între fourierism şi carbonarism, cele două căi oculte pe care Parisul mocnind o revoluţie planetară le propunea tinerilor „bonjurişti“. Între acestea, Alecsandri a ales-o pe a treia, calea „neangajării active“. Este soluţia pe care a ilustrat-o cu exemplul întregii sale vieţi şi poetul Lamartine, cel care, refuzând orice înregimentare partinică, a reuşit mereu să locuiască în epicentrul revoluţiilor şi să clameze cu obstinaţie „sentimentele sale de fraternitate, de libertate, de egalitate, care sunt evanghelia raţiunii umane“[14].

Spre deosebire de prietenul Ion Ghica, cel care va recunoşte că pe la 1835 mergea „regulat“ şi „convins“ la seminariile fourieriste ale Masoneriei, Vasile Alecsandri şi-a urmat îndeaproape modelul şi a adoptat un vehement refuz. Târziu, la vârsta senectuţii, şi Ghica îşi va reevalua rătăcirile socialiste numindu-le în Insula Prosta (1885) o „excentricitate“ a tinereţii. Cât despre felul cum îl seduseseră pe boierul valah în juneţe utopiile egalitariste şi despre legăturile acestui „paradis“ cu clarobscurul lojelor, să îl lăsăm pe prietenul lui Alecsandri să ne vorbească: „Dumineca [Teodor Diamant – n.n.] venea regulat de mă lua şi mă ducea la conferinţele lui Fourier. Era ceva încântător în elocinţa şi poezia ce bătrânul reformator punea în esplicarea cercurilor simpatice; avea atâta putere şi dulceaţă în vorbirea lui, încât peste putinţă de-a nu captiva auditorul. Ieşeam de la acele conferinţe uimit şi esaltat, convins pot zice. Îmi părea că mă văd primblându-mă în Câmpii Elizei […] Era un farmec descrierea frumuseţelor, a plăcerilor şi a desfătărilor spiritului şi ale inimii, în cetatea falansteriană […]

Nu sunt la îndoială că [Teodor Diamant – n.n.] era iniţiat în societăţile francmasonice, judecând după intimitatea sa cu doctorul Tavernier, venerabilul lojei din Bucureşti, din care făceau parte cei mai luminaţi din tinerii noştri de pe atunci, Grigorie Alexandrescu, Iancu Voinescu şi alţii“.

 

 

 

Ce nu ştia nici Călinescu

 

 

 

La revenirea poetului în ţară, în anul 1839, o febră masonică cuprinsese Ieşul la vestea că beizadea Grigore Sturza se făcuse farmazon la Stambul. „Farmazon – lămureşte boierul Iordache Golescu în Condica limbii rumâneşti (1832) – se zice o adunare, o soţietate de zidari ce prin taină se chibzuie de ale arşitectoniei, de ale meşteşugului lor. Farmazonie şi francmasonerie, adică tainica chibzuire a farmazonilor“. „Farmazonia“ era cuvântul la ordinea zilei, iar coruptela slavă arată că masoneria intrase deja în Moldova pe filieră rusă sau poate poloneză. O dovedesc printre rânduri cele două scrisori păstrate la Arhivele Statului din Iaşi[15] şi datate 1858, aparţinând doctorului William Solioms, masonul englez anchetat la Iaşi împreună cu destinatarul lor, polonezul Tokarski şi cu un alt polonez Wirzbicki, fost colonel în armata otomană (sub numele de Murat Bey), pentru a fi complotat aducerea la tron a beizadelei Grigore Sturza, neresemnatul învins al lui Alecsandri şi Cuza.

Să revenim însă la anul 1839, când Francmasoneria lua avânt în Balcani. E anul în care, cu acceptul tacit al Marelui Vizir, Paşa Mustafa Reşit, el însuşi iniţiat la Londra în vremea cât fusese ambasador al Înaltei Porţi, masoneria engleză se regularizează în Imperiul Otoman prin munca tenace a ambasadorilor Marii Britanii.

În Moldova, singura lojă autohtonă, La Moldavie, era mai mult formată din străini, iar o afirmaţie a unui personaj al lui Alecsandri dintr-o piesă scrisă la 1840, cum că masoneria era aici „o societate pe care nu o cunosc decât din auz şi care nici nu se află pe la noi“, trebuie luată ca atare, chiar dacă ea este făcută în contextul unei opere bufe. Este vorba despre farsa Farmazonul din Hârlau, prima piesă pusă în scenă de Vasile Alecsandri, în care autorul, proaspăt sosit de la Paris, s-a simţit dator să răspundă unei curiozităţi cu proporţii de masă: ce este, mon cher, farmazonia?

Subintitulată „comedie în trii acte, prelucrată de A*** V***“, piesa nu a fost niciodată considerată de autor o „piesă originală“, cum greşit o califică T. Burada în Istoria teatrului în Moldova [16], dovadă stă şi faptul că Alecsandri nu a inclus-o în ediţia operelor sale complete. Ea a fost considerată şi de G. Călinescu drept o adaptare liberă după un neidentificat „model străin“[17].

Model pe care noi l-am localizat într-o piesă de commedia dell’arte, extrem de populară la începutul secolului al XIX-lea, intitulată Arlequin franc-maçon, piesă menţionată şi în Annales dramatiques ou dictionnaire général des théâtres, Paris, Babault, 1808, vol. 1, p. 341-345. Pantomima aceasta a avut în epocă un succes răsunător, Analele dramatice vorbind chiar de 37 de reprezentaţii fără întrerupere! Oricum, rămâne de domeniul evidenţelor faptul ea că a dat naştere la nenumărate prelucrări de scenă, Arlequin franc-maçon fiind semnalată astfel, ca piesă dramatică, până târziu, la începutul secolului al XX-lea[18].

Într-o scurtă paralelă, să observăm că dincolo de amănunte redundante şi de schimbări incoerente de decor, Arlequin franc-maçon are un nucleu dramatic identic cu piesa lui Alecsandri. Astfel, precum în adaptarea lui Alecsandri, intriga e dată de dragostea dintre un artist, Arlequin, şi fiica unui evreu bogat, pe nume Colombine. Arlequin lucrează în casa evreului, precum pictorul Leonil în casa slugerului Gînganu, şi, îndrăgostit de fiica protectorului său, face, precum Leonil, tot ce este posibil ca aceasta să nu se mărite cu olandezul („nepotul din Hârlău“, la Alecsandri) pe care şi-l doreşte tatăl de ginere şi care vine să o peţească pe frumoasa Colombine-Aglăiţa. Alte numeroase similitudini completează şi la nivel de amănunt preluările lui Alecsandri. Aşa de pildă, scena liminară, în care „tânărul zugrav“ Leonil face portretul „duducăi Aglăiţa“, consună flagrant cu debutul pantomimei, în care trei personaje compun o figură ce trimite la Adam Kadmon şi la ştiinţa masoneriei operative: capul compozit, braţele în stil corintic, trunchiul ionic, coapsele dorice şi picioarele toscane. Alecsandri nu uită nici fantoma lui Hiram pe care o adaptează şi o pune să umble ca „stahia pivniţii“ la momentul iniţierii „mirelui de la Hârlău“, cel care ţinea morţiş „a face parte din cinstita societate a farmazonilor“.

Dincolo de toate aceste preluări, rămân interesante pentru noi câteva elemente iniţiatice disimulate în corpusul farsei lui Alecsandri şi care nu se regăsesc în piesa luată de model. Ele denotă interesul lui Alecsandri faţă de masonerie şi chiar o cunoaştere de visu a ritualului masonic. Cunoaştere posibilă la orice vizitator în lojă, care se putea astfel familiariza direct cu ritualul fixat încă din 1829 de circulara Supremului Consiliu al Francmasoneriei Franceze[19].

Iată de pildă, câteva stereotipuri şi simboluri iniţiatice introduse de Alecsandri în „ţeremonia de primire“ jucată în pivniţa întunecoasă: „mormântul“, „scara“, scoaterea papucului, „întrebările cuvenite“, legarea la ochi, „semnul tainic“, despuierea de metale, „focurile iadului care au să te împregiure“, călătoria „pe celălalt tărâm“… Sunt acestea, repetăm, elemente superficiale de ortodoxie masonică, ele nu pot constitui dovada peremptorie a unei iniţieri pariziene la Alecsandri, cel mult satisfacerea unei curiozităţi.

Departe de a fi o critică la adresa masoneriei, cum îndeobşte e percepută astăzi, piesa Farmazonul din Hârlău pare mai degrabă un raspuns satiric la pretenţiile iniţiatice ale beizadelei Grigore Sturza. Căci, să nu uităm, , Alecsandri este opozantul pe viaţă al familiei Sturza şi autor al celebrei Protestaţie în numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu (1848): „Fraţilor români din toată România! Vă chem să fiţi marturi la nelegiuirile guvernului prinţului Moldovei, Mihail Sturza, carele de patrusprezece ani s-au arătat prin toate faptele sale duşmanul cel mai aprig al naţiei noastre!…“[20]

În paranteză fie spus, este perfect plauzibil ca prinţul Sturza să fi devenit într-adevăr „farmazon“ la Istanbul pe când acesta îşi făcea stagiul în armata otomană, ca general, sub numele de Muklis Paşa. În acest caz, piesa lui Alecsandri poate fi semnul contondent al unor lupte de culise duse într masoneriile franceză şi engleză pentru câştigarea sferelor de influenţă în Principate, iar apartenenţa familiei Sturza la masoneria de rit englez să fi fost principala cauză a farsei lui Alecsandri, apropiat masoneriei franceze, adevărata câştigătoare a boicotării accederii la tron a familiei Sturza.

La această concluzie concură şi semiotica numelui Pestriţ, altfel un nume ciudat şi fără vreo aderenţă la text, pe care îl poartă personajul căruia i se joaca toată această farsă a iniţierii. El nu e pus întâmplător de Alecsandri, şi poate că îl disimulează aici pe cel de Sturza, ştiindu-se că penajul sturzului (Turdus philomelos) este pestriţ! Oricum, pentru noi, farsa Farmazonul din Hârlău rămâne încă o dată apologia locului de pe margine, a unei „neimplicări active“ de tip lamartinist, poziţie ilustrată în piesă de personajul principal Leonil, cel care îl disimulează pe Alecsandri însuşi (numele fiind o trimitere la Basil Alecsandri). Fire de artist, amorezul Leonil este singurul din piesă care se recunoaşte un profan în ale „farmazoniei“. În opoziţie cu el este Titirez, boemul farseur prin prisma căruia „cinstita companie farmazonească“ apare penibil de vulgarizantă, în ea putând intra oricine, de la sans-culotte până la fanariot!

Retras în liniştea conacului de la Mirceşti, autorul a privit detaşat întreaga lui viaţă, asemeni personajului său Leonil, jocurile de culise ale Masoneriei, ieşind la rampă doar atunci când simţea el că prietenii intraţi în societatea farmazonească „nu fac jurământ de patriotism“…

 

 

 

„…dac-ai vrea să mă consideri ca pe un rabin…“

 

 

 

 

În 1855, „partida naţională“ va deschide o lojă la Iaşi, regularizată în 1856, ca o continuare ieşeană a lojei bruxelleze L’Etoile du Danube – întemeiată la 1853 de „fraţii farmazoni“ refugiaţi din Parisul loviturii de stat napoleoniene din 1852. Loja ieşeană va stipendia şi apariţia unei publicaţii cu acelaşi nume, condusă de Kogălniceanu, în care Alecsandri publică Hora unirii (1857). „Iarba rea din holde piară“ rămâne versul în care se ascunde ideologia românismului practicat de această lojă uneori cu tonuri belicoase. Loja va bloca accesul la tron al lui Grigore Sturza pe motiv că nu e român şi că „ocupă locul unui reprezentant al naţiunii române [în Adunarea Ad-hoc – n.n.]“[21]. La recomandarea lojei omonime din Bucureşti, Venerabilul lojei ieşene a fost ales Costache Negri, mason în ambele loje, care a reprezentat şi din această calitate Moldova la conferinţele preliminare de la Viena (1855), acolo unde, cu ajutorul reprezentantul Franţei la masa tratativelor, baronul de Bourqueney, va pune în discuţie în mod oficial problema Unirii Principatelor.

Lui Costache Negri nu-i datorăm doar „toate actele mari săvîrşite în istoria modernă a românilor“, cum o va spune Eminescu, ci şi trecerea (pasageră, totuşi!) lui Alecsandri printre coloanele unei loje. Astfel, în anul 1857, „partida naţională“ pune în discuţie elecţia unui candidat la tronul Moldovei dintre boierii „de ţară“, candidatură care să bareze accesul la tron al lui Grigore Sturza, fanariotul susţinut de „un număr destul de mare de fanatici“, cum o va spune alarmat Alecsandri într-o scrisoare. Când Negri l-a propus pe Alecsandri, opozantul perpetuu al familiei Sturza, antiunionistă şi conservatoare, s-a obiectat că poetul nu ar fi francmason. Imediat, în acelaşi an (1857), Alecsandri este ridicat la gradul de maestru şi candidatura lui este anunţată în mod oficial. Acceptul lui Alecsandri trebuie pus în legătură şi cu modelul Lamartine, poetul francez candidând el însuşi la preşedenţia celei de-a doua Republici franceze. Tabăra adversă s-a repliat însă imediat şi a răspândit zvonul că Alecsandri este „amicul evreilor“ şi că ar avea un bunic evreu. Zvonul, mortal pentru orice partidă naţionalistă a divizat partidul lui Alecsandri în mai multe facţiuni cu tot atâţia candidaţi. Văzând că „ambiţia a muşcat de inimă pe unii dintre noi şi ne-a făcut să uităm interesele ţării“, Alecsandri renunţă intempestiv la candidatură în favoarea lui Negri. Obedient jurământului masonic, deşi întrunea adeziunea majorităţii, acesta din urmă şi-a retras şi el candidatura în favoarea fratelui Cuza, o soluţie pe care loja omonimă din Bucureşti o agrea şi o susţinea.

Şi astfel, în ianuarie 1859, masonii au înfăptuit Unirea…

Alecsandri însă va prefera crengii de salcâm din lojă, pădurea lui de salcâm de pe malul Siretului, de la Mirceşti, căci meteorica lui trecere prin masonerie va avea ca efect, în plan personal, doar o mai vehementă retrage în solitudinea-i orgolioasă, acolo de unde va continua să dea sfaturi, exemple de altruism şi probe de patriotism, exemplificând încă o dată ideea că poeţii şi eroii sunt peste tot la fel, doar că cei din urmă experimentează visul celor dintâi.

publicată în R. Cernătescu, Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, Cartea Românească, București, 2010.

 


[1] v. D. A. Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, Bucureşti, 1997.

[2] cf. R. Comănescu şi Em. M. Dobrescu, Istoriei Francmasoneriei (926-1960), Ed. Tempus, Bucureşti, p. 242.

[3] cf. M. Shapira, Scrisoarea către Il. Fr. Claudiu Ionescu, în „Revista Forum Masonic“ nr. 20/6005.

[4] v. D. Ligou, Le complot de liberté-égalité, p. 41.

[5] A. de Lamartine, Trois mois au pouvoir, p. 96.

[6] apud Marie-Claude Jeannet, Lamartine et la franc-maçonnerie mâconnaise, în „Société d’études mâconnaises“,Mâcon, Caliprint, 2002, p. 28.

[7] v. I. Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, în ed. Buc. Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, Cap. Nicu Bălcescu.

[8] v. Guide des voyageurs en France, par Mr. Reichard, ed a 8-a, Weimar, 1818, p. 77.

 

 

[9] Scrisoare către un prieten imaginar (I), în V. Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, Bucureşti, 1972, p. 3.

[10] „Liberté, Égalité, Fraternité“ a fost adoptată oficial ca deviză a MOF la 13 aprile 1849, după ce „profanul de geniu“ A. de Lamartine o declarase în 1848 ca fiind deviza „din toate timpurile“ a acestui Ordin.

[11] cf. V. Alecsandri, Lamartine (1869), în „Op. IV“,, Chişinău, Hyperion, 1992, p. 402 et 603.

[12] Lettre à Jean Alecsandri (Jassy, 20 Janvier 1859), în V. Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, Buc. 1972, p. 103.

[13] Scrisoare către un prieten imaginar (1858), idem, p. 95.

[14] A. de Lamartine, loc. cit.

[15] Sub cotele mss. 435 f. 563-564, f. 564 şi f. 567.

[16] T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi, 1915, p. 229.

[17] v. G. Călinescu, Istoria literaturii române, p. 273.

[18] v. A. Lantoine, Les francs-maçons au théâtre, avec un essai de bibliographie du théâtre maçonnique, Paris, 1919.

[19] cf. Rituel des trois premiers degrés symboliques de la Franc-Maçonnerie, Bibliothèque Nationale de France, cota FM 496. Pentru documentare, Alecsandri mai avea la îndemână şi lucrările lui L. Guillemin de Saint-Victor, Recueil precieux de la Maconnerie adonhiramite, contenant les cathéchismes des quatres premieres grades, enrichi d’une infinité de demandes et de réponses symboliques, de l’explication des emblèmes etc., Philadelphie, Philarethe, 1781; Richard Carlisle, Manual of Freemasonry, 1825, care încă rămâne cea mai completă ilustrare a ritualului masonic, sau lucrarea în limba germană a lui Joachim Christoph Bode, Ritual der Verbresserten Freimaurerei, enthaltend die Ceremonien bey der Aufnahme (1788).

[20] V. Alecsandri, Protestaţie în numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu, în „Op. IV“, p. 541.

[21] Lettre à Jean Alecsandri, în V. Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, Buc. 1972, p. 100.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Literatura luciferică

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s