Adevărul despre nasul Spătarului Milescu

1. Despre o anume avangardă a metafizicii

Plasându-se dincolo de efemeridele istoriei din considerentul că prezentul e doar un nefericit accident al veşniciei, o avangardă a metafizicii luptă din totdeauna la frontierele timpului în apărarea misionarismului spiritual, acel martiraj al elitelor care a dinamizat continuu istoria şi a revigorat în momente de slăbiciune fiinţa unui popor. În această cruciadă a spiritului purtată sub steagul unui Weltanschauung orientat continuu înspre valorile trecutului asimilat categoriilor mistice, au căzut şi mulţi eroi autohtoni, cetăţeni devotaţi ai unei universale Respublicae spiritualis, încrezători până la ultima lor suflare că spiritul este, cum spunea Cicero, adevăratul sânge care face să bată inima unui popor.

Acestor soldaţi ai spiritului trecuţi în lumina pură a vieţii mântuite, Masoneria română le-a cinstit memoria printr-o cutumă care impunea Lojelor să poarte numele unuia dintre iluştrii săi iluminaţi. Şi astfel au fiinţat în România interbelică Loji sub titulaturile D. Cantemir (Iaşi), V. Alecsandri (Iaşi), B. P. Haşdeu (Chişinău), C. A. Rosetti (Bucureşti), M. Kogălniceanu (Roman), N. Bălcescu (Cluj), Carol Davila (Bucureşti), C. Negruzzi (Chişinău), Spătarul Milescu (Focşani) ş.a.

Din perspectiva acestei legi nescrise, singular, dacă nu ciudat pare a fi cazul Lojei focşănene, căci dacă, într-un fel sau altul, toate numele citate mai sus par justificat puse în legătură cu Tradiţia spirituală şi cu acea lumen gratiae a iluminărilor iniţiatice, în cazul Spătarului Milescu nu a existat şi nimeni nu a sugerat până acum că există vreo informaţie care să lege numele său de tradiţia ocultă pe care o tezaurizeză Masoneria. Iată de ce am considerat noi că o cercetare mai îndeaproape a micii Loje moldoveneşti poate reliefa ascunse şi până acum nebănuite profunzimi spirituale la acest uitat „enciclopedist român din secolul al XVII-lea“.

2. Calea spre sine trece prin bibliotecă

Dacă ar fi să-i dăm crezare, legenda de constituire acordă acestei Loje privilegiul de a fi una din primele Loji regulare româneşti. Conform legendei, ea a fost fondată la Iaşi în timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Vodă Mavrocordat (1741) de voievodul însuşi, căruia, cum sesiza cronicarul Neculce, „îi era dragă învăţătura, şi corespondenţe din toate ţările creştine să aibă“. Loja cuprindea iniţial 12 boieri autohtoni, aproape toţi trecuţi prin Academia înfiinţată în 1714 de un alt Mavrocordat, Nicolae, tatăl principelui mason. Numită iniţial Moldavia, Loja l-a avut ca Venerabil pe Înalt Prea Sfinţitul Leon Gheuca, episcopul de Huşi.

În paranteză fie spus, Loja aceasta nu trebuie confundată cu Loja de Galatzy, întâia Lojă românească, înfiinţată la 1734 de florentinul Anton Maria del Chiaro[1], secretarul lui Brâncoveanu, ulterior al lui Ştefan Cantacuzino şi, pentru un scurt timp, chiar al lui Nicolae Mavrocordat.

Plasată încă de la început, să reţinem, sub obedienţă italiană, Loja Moldavia şi-a schimbat numele în Dimitrie Cantemir la anul 1826, când, din cauze rămase obscure, s-a strămutat la Focşani. Ea va abate însă coloanele câţiva ani mai târziu, pentru a se trezi din adormire abia peste 50 de ani, în jurul anului 1876, când apare enumerată printre Lojele care au contribuit la Marea Reformă Italiană ce a condus la formarea Marelui Orient al României. În timpul celei de-a doua Reforme a obedienţelor italieneşti din România (1906), Loja îşi va schimba din nou numele (revendicat acum de o obedienţă franceză) în Spătarul Milescu. Înfiinţarea acestei Lojă de nume miza, probabil, şi pe faptul că Spătarul s-ar fi născut, după unele voci, în Moldova, la Mileşti, lângă Vaslui.

Legenda (vera an falsa nescio) mai semnalează legat de această Lojă o fabuloasă bibliotecă secretă, ce ar fi fost doar o mică parte din atât de celebra bibliotecă a Mavrocordaţilor, care avusese în epocă (după Sulzer) 600.000 de volume, iar printre rarităţi o biblie coptă din secolul al III-lea.

Se ştie faptul că inestimabilul tezaur de cărţi rare al Mavrocordaţilor, adunat de trei generaţii de bibliofili şi care punea în umbră acum trei secole bibliotecile de pe întreg cuprinsul Europei, a fost scos la vânzare în 1730, după moartea lui Nicolae Mavrocordat. Pentru achiziţionarea lui s-au înscris în epocă, semn incontestabil al valorii ei, Papa, Împăratul Carol al VI-lea şi chiar Regele Angliei. E foarte probabil ca o parte nevândută din multele ediţii rare, manuscrise preţioase, dar şi achiziţii ulterioare care nu au intrat în fondurile celei mai vechi biblioteci publice româneşti, cea a Academiei Vasiliene din Iaşi, să fi ajuns la Focşani, în cadrul bibliotecii secrete a acestei Loji devenită pro re nata Loja de familie a Mavrocordaţilor. O mărturie a Paharnicului Costandin Sion din Arhondologia sa semnalează acest tezaur ca încă existând la Focşani în secolul XIX – când Loja se chema, să nu uităm, Dimitrie Cantemir – în forma unor „multe manuscripte istorice despre ţara noastră şi familia Cantemirească, aparţinând unui doctor din Focşani, descendent direct al lui Dimitrie Cantemir“.

Primul domn străin, deschizând epoca fanarioţilor, Nicolae Mavrocordat nu a fost doar un erudit bibliofil, ci şi un bun traducător[2] şi un sever adnotator al lui Machiavelli. După moartea tragică a lui Constantin Cantacuzino (1716) el şi-a completat biblioteca cu o bună parte din volumele Stolnicului. Amănuntul se va dovedi, aşa cum vom vedea, extrem de important în economia acestei demonstraţii.

3. Himera lui Vasile Lovinescu sau „izvorul cu apă vie din peştera istoriei“

Mirajul fabuloasei comori de hârtie a făcut în contemporaneitate o victimă ilustră, pe iniţiatul Vasile Lovinescu. Fălticeneanul a rămas până în ultima sa clipă încrezător în existenţa reală, în România, a bibliotecii Lojei Mavrocordaţilor, bibliotecă pe care el o numea „izvorul cu apă vie din peştera istoriei“. Din păcate, cercetările noastre nu pot astăzi decât să infirme optimismul său. Dar să nu anticipăm…

Locul central în biblioteca secretă a Lojei din Focşani îl ocupa în perioada interbelică o însemnare olografă a Spătarului Milescu, un manuscris despre care se ştia şi se vorbea în mediile masonice româneşti şi în care Spătarul şi-ar fi mărturisit iniţierea în Italia, la Padova. Acest preţios relict, cu care Loja îşi argumenta numele, a dispărut însă fără urmă în vremea celui de-al doilea război mondial împreună cu întreaga bibliotecă şi cu registrele Lojei. Cu toate acestea, în anii 70 s-a lansat ca certă printre biografii Spătarului ideea unei călătorii de studii în Italia, la Padova. Întâiul partizan al acestei teorii a fost milescologul rus I. F. Golubev[3]. Acesta, după căutări în fondul de manuscrise al Bibliotecii de Stat V. I. Lenin din Moscova, dădea ca sigură informaţia (fără a-şi preciza sursele) că Spătarul Milescu „a studiat la Padova“.

În aceeaşi bibliotecă, însă, se află unul din cele cinci manuscrise ale cărţii Spătarului intitulată Cele douăsprezece Sibile, despre numele şi proorocirile lor (1674)[4]. Manuscrisul conţine (mss. f.27v – 28) un pasaj povestit la persoana I, în care se relatează o călătorie a naratorului la Cumae, în Italia, lângă Napoli, acolo unde „a prorocit Sibila Persida“. În baza acestei „autoatestări“, şi cercetătoarea leningrădeancă O. A. Belobrova dă ca certă în studiul său introductiv la monografia dedicată Spătarului Milescu o „călătorie de studii“ pe care Spătarul ar fi făcut-o în Italia. Chiar dacă la o privire mai atentă pasajul în discuţie se relevă, aşa cum corect a susţinut în 1985 M. Moraru[5], a fi doar un citat extras şi tradus de Spătar din Pseudo-Iustin Martirul, Ad Graecos sive Gentiles cohortatoria oratio, nu trebuie pierdută din vedere ideea că acestă carte despre Sibile poate fi manuscrisul în care (şi) Loja Spătarul Milescu să fi crezut a fi găsit cheia eruditei personalităţi a Spătarului. Iar dacă acesta este manuscrisul Lojii dispărut în timpul ocupării Moldovei de armata sovietică, atunci tot aici, la Biblioteca din Moscova, trebuie căutat şi fondul de carte din biblioteca secretă a Lojei moldoveneşti, ca şi, aşa cum o lasă să se întrevadă indiscreţia cercetătorului leningrădean, registrele şi chiar actele ei de constituire. Aşa s-ar putea explica şi de ce fabuloasa bibliotecă a Lojei moldoveneşti nu a putut fi pentru V. Lovinescu decât o frumoasă himeră[6].

Păstrând atributele ipoteticului să ne reîntoarcem la anii 1665-1669, în perioada călătoriilor occidentale ale Spătarului, călătorii despre care informaţiile sunt încă foarte lacunare. E vremea în care pleca (1667) la studii în Italia, şi tot la celebra Universitate din Padova, şi Stolnicul Constantin Cantacuzino[7].

În paranteză fie spus, dacă în cazul Stolnicului s-a descoperit nu doar jurnalul călătoriei sale în Italia, ci chiar foaia matricolă de la Universitatea padovană[8], nu acelaşi lucru pot spune milescologii şi despre sejurul italian al Spătarului. Ar putea fi acesta un semn că nu studiile l-au adus pe Spătar în Italia, ci altceva, mai profund şi mai tainic, despre care trebuia să se tacă?

Cei doi tineri cărturari români e deci posibil să se fi întâlnit în Italia. E foarte probabil ca, în amintirea acestei întâlniri, Spătarul Milescu să-i fi expediat prietenului său unul din manuscrisele care fixa momentul când „noi înşine am fost şi în oraşul Cuma [lângă Napoli] unde a prorocit Sibila Persida“. În acest mod devine destul de plauzibilă ideea că, din biblioteca Stolnicului, manuscrisul, trecând prin biblioteca personală a Mavrocordaţilor, a ajuns în biblioteca Lojei acestei familii domnitoare.

4. Despre părinţii neştiuţi ai Invizibililor

Dacă nu putem decât să ne resemnăm în privinţa inconsistenţei informaţiilor biografice, nu la fel se poate vorbi de cele peste 30 de lucrări lăsate posterităţii de Spătar, o operă ce poate deveni infailibila busolă indicând de dincolo de timp gradul de apropiere de Cunoaşterea arhetipală a cărturarului român. Se impune însă, înainte de orice hermeneutică aplicată, să vedem ce fel de cunoaştere ocultă, ce rectificare în sens alchimic propunea Italia mijlocului de secol XVII neobosiţilor căutători de înţelepciune care soseau aici de pretutindeni.

La Napoli, cu aproape o sută de ani înainte de călătoria Spătarului, fiinţase o Academia dei Segreti edificată „pentru dezvoltarea ştiinţelor naturale şi aplicarea lor în filosofie“. Sub vălul academiilor neo-platoniciene, aici s-a dezvoltat o semiocultă organizaţie care profesa liberalismul spiritului enciclopedic într-un sincretism ce reunea filosofia lui Platon cu ştiinţa lui Aristotel şi cu vrăjitoriile lui Agrippa.

În paranteză fie spus, modelul ilustru al acestei şcoli l-a constituit Akademia edificată în antichitate de Cicero chiar aici, lângă Napoli, pe domeniul poetului dintre Cuma şi Bacoli. Se ştie că, pe la mijlocul secolului al III-lea d.Ch., din Akademia acestui iniţiat în anticele misterii, academie care îl adăpostise la un moment dat şi pe Apollonius de Tyana, nu mai rămăsese decât o mulţime de ruine. Ele rezistau încă în vremea lui Galerius, trei secole mai târziu, când Plotin, prin proiectul Platonopolis-ului său, a încercat să le restaureze şi astfel să reînvie aici nu doar o tradiţie academică, ci şi una profetică şi misterică, deopotrivă, tradiţie ce trebuia să înceapă cu Sibylla şi să se continue cu Virgiliu şi, nu la urmă, cu Cicero. Renaşterea italiană, atât de tributară lui Platon, va redescoperi proiectul plotinian şi va trata cu pioasă veneraţie aceste locuri ce emanau o atât de ilustră tradiţie. De altfel, în secolul al XVI-lea, aici localiza tradiţia hermetică[9], într-un mod cât se poate de explicit (după chiar localizarea lui Pseudo-Iustin), ruinele unui presupus templu sibilinic, care ar fi fost distrus după marele cutremur din 1539. E foarte probabil ca faima acestor ilustre ruine să-l fi impresionat şi pe Spătarul Milescu la mijlocul secolului al XVII-lea, atunci când, aşa cum o mărturiseşte în pasajul atât de discutat, „am văzut în acesta oraş, Cuma, o piatră dintr-un mare palat împărătesc (polata carskaja velika), un lucru măreţ vrednic de toată admiraţia. Aici prorocia Sibila Persida. După cum ne spuneau locuitorii acestui oraş, Cuma, ei înşişi auziseră aceste tradiţii de la strămoşii lor. În mijlocul fostului palat împărătesc ne-au arătat trei băi tăiate din aceeaşi piatră, în care spuneau ei că se îmbăia Sibila Persida, apoi se îmbrăca în odăjdii şi intra în sanctuarul din acel palat făcut în interior din aceeaşi piatră […] În oraşul Cuma menţionat mai sus am învăţat tot felul de lucruri. Multe le-am aflat de la mai marii oraşului, care conduc pe drumeţii străini în casele lor…“[10]

Fondatorul Academiei dei Segreti de la Napoli, lângă Cuma, a fost ocultistul, savantul şi scriitorul Giovanni Battista della Porta, care încerca astfel reînnodarea unei antice tradiţii locale. Acesta devenise celebru la 17 ani cu lucrarea sa Magiae naturalis[11] (1552), tradusă şi adnotată imediat în italiană, franceză şi germană. Spirit paradoxal, reunind curiozitatea şi rigoarea omului de ştiinţă cu reveria abisală a ştiinţelor oculte, acest „maestru al gândirii oculte a secolului al XVI-lea“[12] a fost în egală măsură preocupat de vrăjitorie, cabbală, astrologie, ca şi de medicina paracelsiană, astronomie, matematică, hidraulică, mnemotehnică etc, fiind considerat azi prin prisma tratatului său De refractione, Napoli, 1594, chiar un precursor al opticii moderne.

Datorită credinţei autorului magiei naturale în demonologie şi vrăjitorie, Academia Secretelor a fost închisă prin ordin pontifical. Acest act samavolnic va avea nebănuite repercursiuni asupra atitudinii succesorilor lui Gianbattista faţă de papalitate. Interzise la Napoli, idealurile Academiei vor subzista totuşi, prin profesorii şi studenţii care alcătuiseră Academia dei Segreti, în cele mai importante centre universitare italiene: Florenţa, Veneţia, Padova. Aici, în aceste medii fertilizate de gândirea mistic-aplicativă a lui della Porta şi udate de cultura Bizanţului prin profesorii greci care au predat în Italia, va lua fiinţă în jurul anului 1594 Frăţia Constantiniştilor. Iniţial alcătuită exclusiv din studenţi şi profesori trecuţi prin Academia Patriarhală din Constantinopol, organizaţia se va transforma curând, la începutul secolului XVII într-un ordin de sine stătător cu centrul la Padova, acolo unde fiinţa deja „însuşi focarul luminii pentru Răsăritul elinilor şi elenizaţilor – cum o spune Iorga“. E aceeaşi Padova care şi pentru Miron Costin va deveni „egală a ceea ce a fost cândva la greci Athena“.

Din câmpia Padului, constantiniştii se vor răspândi treptat în întreaga Europă, sfârşitul secolului al XVIII-lea găsindu-i deja bine fixaţi în Germania, în două vechi centre universitare, Marburg şi Jena. Ulterior, acest Ordin va fi şi el recuperat de Masoneria ocultă (Marele Rit Timpuriu), în forma Marelui Conclav al Crucii Roşii Constantiniene, transformat (după alte voci, echivalat) în gradul de Cavaler al Mormântului Sfânt din Masoneria modernă.

5. O militia crucifera la porţile Orientului

Despre Constantinişti, ca ramură est-europeană a mişcării rozicruciene din secolul al XVII-lea, s-a vorbit foarte puţin şi s-a tăcut foarte mult mai ales asupra influenţei lor în ţările româneşti, acolo unde, spunea Francesco Renzi într-o scrisoare din 1693 către Propaganda Fide, „întreaga floare a nobilimii moldave“ vorbea latina, iar un mare număr dintre nobili „erau foarte buni filosofi“[13].

Membrii Ordinului Constantiniştilor, iniţial în 7 grade, se numeau Imperatori, iar ca „titlu de onoare“ gradul suprem purta supradenominaţia Constantin. Celelalte grade intermediare (ca de pildă, Imperator Sapientissimus) erau toate ipostazieri ale patronului Ordinului, ale Împăratului Constantin Megas, considerat modelul perfecţiunii lor spirituale, aşa cum în fiecare Capitol Rozicrucian el este astăzi Iisus. În lumina acestui ilustru model, se va înţelege de ce atunci când Spătarul Milescu, aflat în Rusia, vrea să vorbească la superlativ despre Petru cel Mare, proaspăt urcat pe tron, el nu găseşte alt termen de comparaţie decât pe Constantin cel Mare, urându-i noului ţar să distrugă neamul nelegiuit al lui Mahomed şi să calce peste vrăjmaşii ismaeliţi asemeni Împăratului Romei[14]. De altfel, în paranteză trebuie spus că entuziasmul Spătarului la înscăunarea noului ţar se cere pus în legătură şi cu apartenenţa mai puţin ştiută azi a acestuia din urmă la Masonerie. Iniţiat la Londra, ţarul Petru I a fondat în 1721, se pare, întâia Lojă rusească (la Petrograd spun unii istorici, la Riga susţin alţii), ce va fi pusă în 1730 sub jurisdicţie engleză prin generalul James Keith. Loja a fost semnalată ca fiind încă activă la 1750 sub titulatura de Steaua Nordului.

Constantiniştii, o militia crucifera sud-esteuropeană recuperată de gradele înalte ale Masoneriei moderne, porneau de pe poziţii neo-aristotelice în căutarea şi explicitarea magiei naturale, acel fundament al esoterismului creştin pierdut de Biserica oficială. Ei trebuie priviţi ca necesara şi esenţiala verigă de legătură între Occidentul aflat în pragul „revoluţiei“ rozicruciene şi Orientul fabulos de bogat în lumina înţelepciunii eterne. De altfel, abatele Garasse, în a sa Doctrine curieuse des beaux esprits de ce temps (1623), lansa cel dintâi ideea că învăţătura autorului Famei Fraternitatis (controversatul manifest rozicrucian) trebuie căutată undeva în Orientulul apropiat, poate chiar la… Constantinopol.

Prin intermediul acestui Ordin, profesorii italieni care au studiat la Constantinopol sau profesorii greci care au predat în Italia au răspândit în rândul organizaţiilor oculte occidentale moda bibliotecilor secrete[15]. Ea se datora zvonului salvării de către nişte iluştrii necunoscuţi a unor exemplare rare din marea Bibliotecă Imperială din Constantinopol după distrugerea ei din vremea Împăratului Leon.

Munca tăcută a constantiniştilor (şi câtă deosebire de larma rozicruciană!) a edificat o punte de trecere tradiţiei oculte dinspre Orientul Apropiat (acolo unde Christian Rosenkreutz, miticul fondator al Fraternităţii Crucii cu Trandafir afla „un nou fel de Magie şi Cabbală“) înspre Occidentul care aştepta mult trâmbiţata reformă spirituală a Superiorilor Invizibili. Semn al unei clare înrudiri spirituale, constantiniştii au contribuit într-un mod cât se poate de direct la cel dintâi manifest rozicrucian, Fama Fraternitatis, în forma unui text italian[16] ce apare în toate ediţiile celebrului manifest. El este semnul indiscutabil al recunoaşterii unei ramuri italiene cu rol important în cadrul acestei mişcări oculte pornită sub semnul Rozei, aceeaşi Roza Mistica pe tulpina căreia s-a altoit în Occident Masoneria speculativă.

Constantiniştilor le mai datorează rozicrucianismul occidental însăşi emblema, acele „litere C.R. care – se spune în Fama Fraternitatis – trebuie să fie pecetea, semnul şi blazonul [rozicrucienilor]“. Căci cele două litere ce se interpretează ca Roseam Crucem („duos characteres: R.C., interpretantur Roseam Crucem“) – ni se explicitează într-un opuscul rozicrucian publicat sub pseudonimul Euchario Cygneo în 1614[17] – sunt de fapt simbolul crucii constantiniene („qui referam de Constantino“), ilustrul semn al victoriei („illustre signum victoriae“) văzut de împărat pe cer în plină zi („nam medio die in clara luce, vidit Constantinus in coelo igneam crucem, cum literis En touto nika – In hoc vinces“), precum în celebra viziune descrisă de Eusebiu în De vita Constantini, I,28. Acest signum revelata al crucii de foc, preluat şi de Masonerie ca „un simbol luminos ce ascunde materii obscure“, îl regăsim în cel de-al treilea manifest rozicrucian (Chymische Hochzeit) sub forma „drapelului alb ca zăpada, pe care se află o cruce roşie“. Drapel purtat ab initio şi de Templieri, iar mai târziu de un Ordin al Crucii Constantiniene, reînviat în 1804 în Grecia.

6. Spătarul Milescu şi „profetul creştinismului“ înmormântat la Napoli

Semn al unor căutări oculte în marginea prodigiului şi a acelor (în)semne profetice prin care trecutul luminează viitorul[18], emblema „R.C.“, care ascunde ab origine[19] hrismonul constantinian, apare dublată în simbolistica Ordinului Constantiniştilor de exerga „Ex osibus ultor“, celebrul vers virgilian ce va fi de acum interpretat în toate organizaţiile oculte ca o prezicere a sfârşitului papalităţii. Importanţa hermeneuticii profeţiilor în mediile rozicruciene fusese arătată deja de Robert Fludd, în Tractatus apologeticus, el susţinând că profeţiile şi invocarea Sfântului Spirit, ca şi cele ale îngerilor (cu care se ocupă Cabbala practică) sunt sinonime progresului însuşi. Poate nu ar fi lipsit de importanţă să precizăm că Tractatus apologeticus integritatem Societatis de Rosea Cruce, Leiden, 1617, această apologie fluddiană a mişcării rozicruciene, este una din cărţile care au aparţinut cu siguranţă Spătarului Milescu[20].

Cu asumarea lui Virgiliu, poetul latin înmormântat la Napoli (oraşul unde Silius Italicus i-a celebrat un cult ca unui zeu), constantiniştii se alătură unei întregi tradiţii misterice care a făcut din celebrul „profet al creştinismului“ un depozitar al anticelor iniţieri. Străbătând întreg Evul Mediu pentru a fecunda mişcarea rozicruciană, acest curent mistic pornea de la premiza că inspiraţia divină, motorul ce ţine în mişcare materia şi înalţă spiritul, se poate dezvălui omului prin revelaţie şi profeţie. În zelul lor recuperator, constantiniştii, această aripă nevăzută a Famei, vor colporta chiar o presupusă traducere făcută în limba greacă de Împăratul Constantin la un vers obscur (v. 50) din Egloga a IV-a virgiliană: „Adspice convexo nutantem pondere mundum“[21]. Motivaţiile unui cult virgilian la acest ordin padovan vin şi dinspre faptul că Virgiliu este poetul care, într-un vers din Eneida (I, 247), a lansat ideea că Padova (Patavi) este nu doar întâia colonie troiană din Italia (fondată de troianul Antenor), ci chiar cetatea mamă a întregii Italii, întâia, adevărata Romă.

Tot la Egloga IV şi, implicit, la domnia lui Saturn, ultima vârstă prezisă de Sibila, fac referire şi versurile Spătarului Milescu din Cartea sa despre Sibile. Aici, exact ca în egloga virgiliană care a influenţat întreg hermetismul occidental, „Sibila Persida“ din „oraşul Cuma“ proroceşte că „un prooroc mare va veni pe norii cerului din ţările înalte, ca să nască dintr-o fecioară şi pe noi să ne împece cu Dumnezeu“.

7. Se aud cheile Cabbalei

Cu Cartea despre ieroglife (1675), Spătarul Milescu se apropie o dată mai mult de spiritul „filosofiei lui Hermes“, acel misticism gnostic exersat de toţi rozicrucienii, fie ei occidentali sau orientali. Hermetism pe care englezul John Webster, în Academiarum Examen (1654), cerea să fie introdus ca disciplină de studiu în universităţile engleze, probabil după ilustrul model de pe continent al Academiei dei Segreti. Tratând despre scrierea secretă a egiptenilor şi despre sensul unor fundamentale simboluri oculte, ca „pasărea fenix“, „balaurul“ uroboros, „arborele vieţii“ ş.a., Spătarul vădeşte încă o dată, dincolo de o vastă erudiţie, o predispoziţie la descifrarea marilor mistere ale spiritului.

În această lucrare neterminată, din care e scrisă doar introducerea şi capitolul liminar cu cinci subcapitole, autorul are totuşi timp să-şi etaleze şi câteva cunoştinţe de Cabbală creştină. Astfel, după încifrarea divinităţii prin hieroglife, Spătarul Milescu arată exact în litera şi spiritul Cabbalei că numele divinităţii este alcătuit în toate limbile din patru litere: Egiptenii spun Amun, grecii Theos, latinii Deus, slavii Bogu… Toate fiind semnul, completează Cabbala, aplicabilităţii teoriei tetraktysului sacru pythagoreic atât în micro, cât şi în macrocosm.

În Ordinul Constantiniştilor, Cabbala era un instrument indispensabil de lucru, una din cheile cu care se pătrundea până dincolo de armonia lumii, de pragul înalt pe care îl trec doar nemuritorii. O dovedesc cu prisosinţă două lucrări de Kabbală iudaică tipărite în 1631 la Lyon, în tipografia unei familii de editori celebrii, Elzevir, lucrări aflate azi în fondul Bibliotecii Academiei Române ca provenind din colecţia Cantacuzinilor. Ambele cărţi[22] sunt prefaţate şi adnotate de un „Constantino l’Empereur“, doctor în teologie şi profesor la Academia Batavorum din Lyon. E titlul suprem din Ordinul Constantiniştilor sub care îşi ascunde adevăratul nume misteriosul prefaţator.

Cu ajutorul acestor două rarităţi şi al eruditului lor prefaţator avem posibilitatea de a pătrunde până în intimitatea misterului doctrinei constantiniştilor. Iată de pildă cum, într-una din aceste scrieri, Comentariu la Profeţia lui Isaia, 30, cu completări de vechi învăţăminte orale strânse de Rabinul Simeon, însoţită de polemici care în sensul apologeticii creştine se arată, cel ce se disimulează sub titlul de „Împăratul Constantin“ glosează, în spiritul aceleiaşi obsesii profetice, pe marginea interpretărilor unei viziuni a profetului Isaia, care nu e altceva, spun hermeneuţii creştini, decât un calc mai vechi şi mai ilustru al profeţiei din Egloga IV:

„Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va spune Emanuel […] Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul lui; îl vor numi […] Domn al Păcii. El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit ne va da […] Iar atunci lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare…“ (Isaia, 7-30).

„Iată, va naşte fecioara şi va reveni domnia lui Saturn. Deja coboară din ceruri o nouă rasă de muritori. Zâmbeşte, castă Lucina, cu ei se va sfârşi vârsta de fier şi întreg pământul va clădi vârsta de aur: care e deja domnia ta, Apollo…“ (Virgiliu, Egl. IV, v. 6-10).

Această obsesivă încercare de recuperare a tradiţiei profetice precreştine în spiritul şi litera Noului Testament, a fost integrată de societăţile oculte crescute în umbra creştinismului în marea căutare a cărării pierdute, a acelui esoterism creştin sau, cu o formulare masonică, creştinism transcendent, care rămâne adevăratul fundament, considerat pierdut de Biserica oficială, al întregii gândiri creştine. Iar, cum o spune Pseudo-Iustin prin gura Spătarului Milescu, în Cartea despre Sibile: „dacă cineva se îndoieşte cum că Sibila a prezis cuvântul despre Dumnezeu, învăţând de la vechii şi slăviţii filosofi, să-i asculte pe Acmon şi pe Hermes de trei-ori-marele, filosoful…“

8. Per Pax Profunda

În opinia neo-rozicrucienilor, legătura dintre viziunea lui Constantin cel Mare şi cea a profetului iudeu şi, nu la urmă, cu profeţia lui Virgiliu, stă într-o sintagmă comună, un cuvânt considerat şi azi fundamentul simbolic al creştinismului esoteric: „pacea fără de sfârşit“ (l’shalom ain-qetz), cu echivalentul său latin pax profundis. Căci PaX este în fapt transpunerea literală a hrismonului constantinian (Chi-Ro), monograma cristică de pe labarum-ul lui Constantin cel Mare.

traversa X littera I summo capite circumflexo“ – Lactanţiu, De mortibus persecutorum, 44, 5

Acest simbol a fost considerat chintesenţa doctrinei nu doar de către constantinişti, ci şi de papalitate, a cărei tradiţie se leagă, prin intermediul faimoasei apocrife Donatio Constantini[23], de împăratul Constantin, cel care, la schimbarea capitalei Imperiului la Constantinopol, ar fi cedat stăpânirea Romei papei Silvestru drept recunoştinţă că a fost vindecat de lepră.

Pentru că se preta la evidenţierea amprentei cristice a doctrinei lor (în gr., XP fiind primele litere din HRistos), constantiniştii au introdus glosemul PaX în formula lor de salut: „Per Pax Profunda“, copiind de fapt, în literă şi spirit un alt model papal (Pax vobiscum…). Ulterior, „Per Pax Profunda“ a intrat prin gradele rozicruciene ca formulă de jurământ în Masoneria modernă. Aici, cei trei P ai locuţiei vor fi ipostazierea celor trei sensuri ale sintagmei lat. pax, ‘pace, ajutor, tăcere’, exact ca în salutul constantiniştilor.

În paranteză fie spus, polisemica uzanţă a celor 3 P o intuia în 1981 şi V. Lovinescu[24] în hermeneutica sa la romanul unui ilustru mason român: Mateiu I. Caragiale, cel ce şi-a numit cu acelaşi amfibologic signum P cei „trei crai“ ai săi din Craii de Curtea Veche: Paşadia, Pantazi, Pirgu.

Simbolismul masonic, probabil ca o reliefare a clarei descendenţe rozicruciene, i-a fixat pe cei 3 P din Per Pax Profunda în forma celor 3 Roze (să nu uităm că P se citeşte în gr. R) care ies din tigva morţii (în ebr., galgoleth, de unde şi Golgota). Şi astfel rezultă transpunerea hierografică a sintagmei PaX, o Arcană şi un simbol masonic care nu sunt altceva, pe primul palier conotativ, decât hierografismele hrismonului constantinian, simbol masonic ce are la bază monograma constantiniană chi-ro – după É. Levi, Misterele Kabbalei (1861).

PaX, acest semn ceresc al lui Dumnezeu (caelesste signum Dei) ce ascunde şi alte adâncimi sapienţiale, are în tradiţia rozicruciană, care urcă până la constantinişti, sensul de chintesenţă a lumii divine, el identificând şi exprimând însăşi condiţia divinităţii, acea pax pe care o exprimă şi o inspiră („El este Pacea noastră“ – Efeseni, 2,14) şi o promite divinitatea creştină: „Vă dau Pacea Mea“ (In. 14, 27). Respctiva pace, la a cărei edificare au pornit în perioada Iluminismului atât organizaţiile oculte, cât şi Biserica, va transgresa însă în epoca modernă planul spiritual al acelei împărtăşanii generale promisă de profeţi şi se va transforma treptat, datorită aşa numitei „Masonerii sociale“, în scopul unei acţiuni imediate în plan social: „pacea socială“.

În acest sens, al instaurării unei generale pax imperii, cântată cândva de Virgiliu, s-a orientat întreaga lucrare masonică. Şi ar fi suficient să amintim aici Conventul masonic internaţional ţinut la Strasbourg în 1847, ale cărui directive sunt şi azi active, şi când A. de Lamartine a exprimat pentru întâia oară în mod public ideea federalizării Europei. O Europă ce trebuia întâi să îşi găsească pacea socială la umbra celor trei roze mistice, devenite acum cele trei virtuţi oculte: liberté-egalité-fraternité.

9. Ereziile împăraţilor

Dincolo de atenţionarea asupra erudiţiei acelor „iudei foarte învăţaţi“ (iudaeorum doctissimi) care interpretează profeţia din Liber Jesaie, profesorul din Lyon strecoară şi câteva amănunte revelatoare despre sine şi, implicit, despre constantinişti. Aşa de pildă, difuziunea ordinului exclusiv în mediile universitare e sesizabilă în mărturia necunoscutului profesor care afirmă că personal cunoşte numeroşi învăţaţi şi, în special, o „foarte frecventată Academie europeană“ (celebrima totius Europae Academia). Despre caracterul paneuropean al ordinului vorbeşte foarte clar amănuntul că respectivele glose ale kabbalei palestiniene, tipărite în Franţa de un evreu italian, sunt dedicate, aşa cum reiese dintr-o Epistolia dedicatoria, unor „prea nobili şi iluştri bărbaţi“ (Nobilisimis et amplissimis viris… caterisque Holandiae et Zelandiae Senatoribus) din senatul olandez. Plus faptul că prefaţatorul francez, care se prezintă ca bun păstrător al poruncilor creştineşti ale lui Constantin cel Mare (quam eficax Servater noster in Cristianis Imperatoribus, Constantino Magno), citează ca prieten pe un anume „Imperatore Ali“, iar pe ultima filă apare şi un Iohannes Isaccius din Pont (Pontanus), cândva apropiat coleg al său (colegam olium suo junctissimo), el însuşi preocupat de Kabbală, care îl elogiază pe profesorul Imperator într-o laudatio în versuri.

Prefaţatorul mai ilustrează însă şi sincretismul de tip rozicrucian al doctrinei acestui Ordin edificat în marginea creştinismului. Un creştinism pe care, iată, îl apără cu argumente mai aproape de erezie decât de dogmă. Aşa de pildă, Constantino l`Empereur amestecă apologetica apostolică cu interpretările Kabbalei iudaice şi agrippiene (ita Agrippam allocutus fertur…), într-un melanj apologetic ce iterează căutările gnostice ale primilor rozicrucieni, „cei ce fac din Scripturi singura rânduială a vieţii lor şi un ţel al tuturor strădaniilor lor întru învăţătură, căci Biblia cuprinde şi conţine întreaga Lume“ (cf. Confessio Fraternitatis).

Revenind la Spătarul Milescu, cu toate că nu ne-am îndepărtat, trebuie spus că, chiar dacă a studiat teologia la vestita Academie Patriarhală din Constantinopol, nici el nu a fost un dogmatic. Ilustrativ e faptul că la respectiva Academie el a avut ca magistru, pe lângă Gavrilos Vlasios (meus olim profesore im urbe Imperatoria) şi pe celebrul elev al profesorului padovan Cesare Cremonini, Teophilos Corydaleus, ulterior profesor la Padova, acuzat şi el de erezie. Această îndepărtare de dogmă a Spătarului a făcut pe unii milescologi să spună la o privire superficială, cazul Belobrova e simptomatic, că el „nu ştia teologie“[25]. Afirmaţia se cere cel puţin nuanţată.

Într-adevăr, formaţia teologică a Spătarului nu poate fi încadrată (cel puţin până la exilul rusesc) strict în vreo dogmă, dar libertatea sa spirituală câştigată astfel nu l-a făcut să părăsească nici o clipă creştinismul, erezia sa fiind poate faptul că l-a iubit şi practicat mai presus de dogme, în spiritul unui ecumenism recunoscut azi ca adevărata esenţă a dogmei creştine. Prin această independenţă, vizibilă şi la Constantin l’Empereur, el ilustrează perfect curentul stârnit de „trâmbiţa Faimei“, de acea chemare la aflarea creştinismului esoteric, a adevăratei credinţe nedesfigurată de confesiuni. E apelul la care s-a înregimentat şi cărturarul moldav, cel ce se recunoştea cu modestie „un simplu soldat în slujba credinţei cele adevărate şi întru slava lui Dumnezeu“ (benevole excipiatis viri militaris orationem… quia et hoc ad glorium Dei fecimus). Este aceeaşi tipologie a lui miles christianus pe care îl prezintă şi reprezintă Erasmus prin Enchiridion militis christiani (1504), dar care nu face parte, exact ca în viziunea lui Milescu din Enchiridionul său, nici dintre teologi, nici dintre călugări, nici dintre Papi şi nici dintre principii creştini. Ci este vorba de o „armată risipită“ care practică o devotio moderna, de o „cavalerie a creştinătăţii“ animată de „adevărata pietate“ şi de „zelul perfecţionării“ care duce un război în umbră, departe de „dispute pentru religie, certuri şi lupte confesionale“. Iar faptul că Enchiridion-ul lui Erasmus i-a fost dedicat lui John Colet, apropiat al lui Thomas More, pe care şi Agrippa îl vizita la Londra în 1510, poate mărturisi asupra faptului că spiritul reformei evanghelice, care i-a animat atât pe Erasmus, cât şi pe rozicrucienii englezi, şi-a găsit în Spătarul Milescu un spirit rezonant. El a preferat însă să rămână, asemeni tuturor adevăraţilor rozicrucieni, după un model creat de Fama prin miticul Christian Rosencreutz, „sămânţa neştiută îngropată în pieptul lui Christos“ (Granum pectori insitum).

Independenţa sa spirituală faţă de teologie, o caracteristică a umanismului rozicrucian, l-a condus inevitabil către acel sincretism blamat de unii milescologi prea ortodocşi. Aşa de pildă, după ce a tradus, cel dintâi, din Vechiul Testament (după o versiune protestantă), Spătarul Milescu traduce şi un text gnostic din secolul I d. Ch.: Despre raţiunea dominantă. Lucrarea, parafrazată şi de Erasmus, devenită Pentru singurul ţiitorul gând, este întâiul text filosofic în limba română. Departe de teologie este şi lucrarea sa alegorică Carte despre cele nouă muze şi despre cele şapte arte liberale (1672). Aici, într-un mod destul de elocvent, Spătarul refuză să numească teologia oficială ca obiect necesar de învăţământ. Mai importante i se par Spătarului Astrologia, Geometria, Muzica, Aritmetica, Dialectica, Retorica şi Gramatica, exact artele care se studiau la Universitatea din Padova cu profesori iluştri ca Buonvicino (profesorul Stolnicului Cantacuzino), Jean Cottounios, Cremonini, Zabarella ş.a. Exact aceleaşi „şapte arte liberale“ (la care autorităţile vor adăuga, inevitabil, Teologia) vor forma şi planul de învăţământ al colegiului din Iaşi, înfiinţat în 1640 la Trei Ierarhi.

Depăşim, iată, rolul revenit Universităţii padovane, de a răspândi în Sud-Estul Europei o fraternitate de illuminati, o comunitate de oameni ai spiritului uniţi între ei printr-o dragoste frăţască, şi atingem rolul mult mai concret şi mai palpabil avut în ridicarea culturală a unui popor cu care Italia recunoaşte acum că e înrudită, prin venele lor curgând acelaşi vechi sânge latin. Căci acestei Universităţi îi datorăm în cea mai mare măsură infuzia de cultură greco-latină din ţările române ce va prefigura aici un „umanism popular“. Aşa de pildă, în Muntenia, lua fiinţă în 1646, la Târgovişte, prin iniţiativa Postelnicului Constantin Cantacuzino şi pe cheltuiala principelui Matei Basarab, „şcoala greacă şi latină“ condusă de Pantaleon Ligaridis, profesorul cu strălucite studii făcute în Italia, şi tot la Padova. La respectiva „şcoală“ va învăţa şi un viitor mitropolit al Transilvaniei, Daniil Andrean zis Panonianul, ce va contribui direct la codul de legi al lui Matei Basarab (Îndreptarea legii…) din 1652. Acesta, semn revelator pentru o tradiţie clar asumată, încifra simbolurile de pe stema mitropoliţilor Ungrovlahiei într-una din acele gnome cifrice crescute, ca şi Aritmologhia Spătarului Milescu, în marginea Cabbalei creştine: „Învăţăturile Athinei nu strălucesc/ Cum ceste şase Numărure aicea izbândesc…“

10. Fraţii Spătarului Milescu

Între anii 1665 şi 1669, Spătarul Milescu, acest vir pereruditus cum apare în caracterizarea unuia dintre mulţii săi prieteni, a călătorit intens prin Europa Centrală şi prin Occident. Lacunare, ştirile despre drumurile europene ale Spătarului pomenesc acum de Stockholm, Nürenberg, Paris, Palatinatul de Brandenburg şi, nu la urmă, de Italia. Milescologii au acreditat ideea, foarte probabilă, că toate aceste călătorii precipitate au legătură cu o misiune secretă, ce urmărea să repună pe tronul Moldovei pe primul protector al Spătarului, domnitorul Gheorghe Ştefan (1653-1658). După pierderea domniei, acesta trăia retras cu o mică curte la Stetin, în Pomerania, sub ocrotirea regelui Gustav al Suediei.

Semnificativ e însă acum faptul că Spătarului i se deschid, ca prin minune, uşile cancelariilor occidentale, el ajungând până la Regele Ludovic al XIV-lea, la care intervine ajutat de un alt prieten al său, ambasadorul Franţei în Suedia, Arnauld de Pomponne. Chiar dacă utopica misiune eşuează, iar Gheorghe Ştefan moare la 1668 în exil, se cere reliefat aici succesul cu care Spătarul activează o întreagă reţea de prietenii cosmopolite, acele canale afective pe care, dincolo de interesele imediate, s-a fundamentat şi misionarismul spiritual rozicrucian. Căci, într-un anume fel, numeroasele prietenii şi corespondenţe ale Spătarului Milescu continuă acel edificiu epistolar început cu câţiva ani mai înainte sub semnul Rozei de R. Fludd. E vorba de acea Fratrie paneuropeană care-şi propunea să aprindă cel de al şaselea Candelabrium, „minunata vârstă a şasea“ (Miranda sexta aetatis) pe care o trâmbiţau manifestele rozicruciene. De altfel, ideea unei literaturi a inovatorilor este un laitmotiv în scrierile milesciene. Pe deasupra confesiunilor, Fratria se adresa, aşa cum explică adepţii Crucii cu trandafir, în primul rând „cârmuitorilor lumii“, acelora pentru care şi Spătarul scrie Vasiliologhionul său (1672), urându-le în special „să grijească de binele comun al tuturora, nu de foloasele proprii“.

Între numeroşii prieteni iluştri ai Spătarului, de toate confesiunile şi răspândiţi prin întreaga Europă, se cer menţionaţi Dositei, ales patriarh al Ierusalimului în 1669, cărturarii francezi Toy de la Neuville şi Paul Rycaut, marchizul A. de Pomponne, savanţii suedezi G. Stiernhielm şi J. C. Sparwenfeld, bibliotecarul englez Thomas Smith, boierul moldovean Tadeu, bunicul lui B. P. Haşdeu, poate chiar J. A. Comenius etc.

11. Când moartea e o sărutare a lui Dumnezeu

În 1669, Spătarul Milescu revine în Moldova, acolo unde domnitor era Alexandru Iliaş. Acum se petrece incidentul atât de controversat cu crestarea nasului Spătarului, când, „sătul de bine“, cum spune Cronica lui Neculce, lui Milescu i se taie nasul pentru că ar fi uneltit împreună cu bătrânul boier Russet să-l răstoarne pe domnitor.

În prelungirea concluziilor noastre de până acum se întrevede însă o altă variantă, parcă mai credibilă. Căci dacă Spătarul era posesorul titlului de Imperator, de iniţiat adică, cognomenul putea, am văzut în cazul profesorului francez, răzbate până în viaţa publică a posesorului. Imaginaţi-vă că o corespondenţă adresată Împăratului Nicolae Milescu ajunge în mâna profanului principe Iliaş. Neînţelegerea orgoliului celui trecut printr-o transmutare interioară ireversibilă, înălţat deasupra micilor vanităţi princiare, iată o posibilă cauză a crestării nasului nevinovatului Spătar, şi nu complotul uzurpator care se pedeapsea de regulă cu moartea. De altfel, tăierea nasului era în epocă mai degrabă pedeapsa vanităţii exagerate, de unde şi expresia „a nu-ţi cunoaşte lungul nasului“. Ne amintim din Cronica Bălenilor a lui „Costandin Căpitan Filipescu“ că şi un Cantacuzino fusese „tăiat la nas de o parte, pentru căci se numise domn“. Restul, faptul că Spătarul s-ar fi dus „la un doftor din ţara nemţească de l-au tămăduit, slobozindu-i sânge din obraz şi lăsându-l treptat să se închege până i-a crescut la loc“, ţine de mit.

Orgoliul iniţiatului, al celui „ales“, această nelinişte metafizică strecurată sub pecetea tainei, îl va însoţi pe Spătar şi în autoexilul rus de după 1671, când cărturarul militează activ pentru înfiinţarea Ligii popoarelor creştine ortodoxe. E vorba de o altfel de Fratrie, menită de această dată să lupte activ, pe frontul creştinismului militant, împotriva pericolului turcesc, „a hoardelor lui Gog şi Magog“.

Călătoriile în Siberia şi China, care l-au impus cu adevărat în conştiinţa epocii sale, închid marele ciclu iniţiatic al vieţii Spătarului. Cu ele se calchiază din nou modelul iniţiatului absolut pe care l-a creat şi l-a impus prin mii de exemple personale secolul al XVII-lea: miticul fondator al Fratriei Crucii cu trandafiri, „părintele“ Christian Rosenkreurz, cel ce căutase şi găsise desăvârşirea în călătorii făcute tot în Orient. Cu mult înainte însă de a călători spre noile lumi, Spătarul Nicolae Milescu aparţinea deja unei alte lumi, o lume în care, aşa cum iniţiaţii tuturor timpurilor o mărturisesc, „moartea e o sărutare a lui Dumnezeu“.


[1] Del Chiaro este mai puţin ştiutul autor al unei preţioase Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Venezia, 1718.

[2] N. Mavrocordat a tradus din Theatrum politicum de A. Marliani, iar tatăl său, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, cu care începe tradiţia înaltei culturi bizantine la această familie a fost chiar autorul unor tratate de medicină, filosofie şi istorie.

[3] v. I.F. Golubev, Vstreča Simeona Polockogo, Epifanija Slavineskogo i Paisiia Ligaridi s Nikolaem Spathariem i ich besěda, în Trudy oldelenija drevnej russkoj literatury, XXVI, Leningrad, 1971, p. 294 sq.

[4] Manuscrisul a fost publicat în 1978 de O.A. Belobrova, cercetător ca şi F. Golubev la Institutul de Literatură Rusă Veche din Leningrad, în Nikolaj Spatarij, Estetičeskie traktaty, Leningrad, Nauka, 1978.

[5] v. M. Moraru, A fost Milescu în Italia?, în R.I.T.L., 2/1985, p. 112-116.

[6] Şi totuşi, în vechea bibliotecă de la Fălticeni a lui V. Lovinescu, vandalizată şi aceasta în anii celui de-al doilea război, am putut vedea, între altele, un Lexikon triglosson (grec-francez-italian) tipărit la Viena în 1790 de italianul Giorgio Ventoti pe cheltuiala unui alt principe mason din familia Mavrocordaţilor, Alexandru Ioan.

[7] Semn că avem de-a face aici cu o adevărată tradiţie stă faptul că şi fiul Stolnicului, Răducan, împreună cu Crisante Notarà, nepotul patriarhului Dositei al Ierusalimului (prietenul Spătarului Milescu), au studiat la Universitatea padovană. Succedându-i unchiului său pe scaunul patriarhal, C. Notarà va dona un important fond de carte prietenilor săi moldoveni, o bună parte intrând în Biblioteca Academiei Vasiliene din Iaşi. Tot la Padova, Stolnicul îşi va imprima în 1700 celebra sa hartă a Valahiei, pe care apare localizat uimitor de exact podul construit de Constantin cel Mare peste Dunăre la Sucidava (Celei), cu menţiunea în limba greacă: „Aici a fost odinioară pod“. Harta a fost reprodusă în mai sus citata carte a lui del Chiaro despre Valahia (v. ed. N. Iorga, Buc., 1914, p. 10 sq).

[8] v. N. Cartojan, R. Ortiz, Un grande erudito romeno a Padova. Lo stolnic Cantacuzino, Buc. 1943.

[9] v. Onuphrius Patavinus, Orac. Sib,. Paris, 1607, p. 49.

[10] Mss. 227, f. 27 v – 28 şi 29.

[11] O ediţie mai acersibilă, La Magie naturelle, qui est les Secrets et Miracles de Nature, mise en quatre livres, par Jean-Baptiste Porta Neapolitain…, nouvellement traduitte de latin en français, à Lyon, par Jean Martin, 1565.

[12] V. Paques, Les Sciences occultes d’après les documents literaires italiens du XVI-a siécle, thèse de doctorat, Paris, 1971, p. 23.

[13] ap. G. Călinescu, Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, în Diplomatarium Italicum, I, 1925, p. 71, n. 5.

[14] cf. N. Milescu, în Închinăciunea olografă de pe manuscrisul Hrismologhionului (1690).

[15] Despre „Bibliotheca noastră filosofică“ va vorbi şi Fama Fraternitatis (1614).

[16] Capitolul privitor la „Reforma generală a întregului larg al lumii“ din Boccalini, Ragguagli di Parnaso, Venezia, 1613, apare în traducere germană atât în ediţiile de la Cassel din 1614 şi 1616 ale Famei, cât şi în cea de la Frankfurt, 1615.

[17] Conspicidium Notitiae inserries Oculis Aegris qui lumen veritatis Ratione medii subjecti, objecti et finis ferre recusant, oppositum, Admonitioni Futili Henrici Neuhusii de Fratribus R.C. An sint? Quales sint? Unde nomen illud sibi asciverent? Etc., ab Euchario Cygnaeo, 1614, p. 27.

[18] Importantă şi azi în ocultism, ideea trecutului care determină viitorul apare şi la Spătarul Milescu: „Interpretarea istoriei să fie de folos nu numai nouă, ci şi celor care vor mai veni după noi“ (Hrismol., f.6 r).

[19] „Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor“ (Din cenuşa noastră te vei naşte tu, răzbunătorule) – Virgiliu, En. IV, 625. Numit „templier“ versul acesta apare, deloc întâmplător (vide infra), în titlul unei poezii de G. Coşbuc.

[20] Ea figurează în fondul de carte care a aparţinut Spătarului de la Biblioteca Naţională din Helsinki – cf. O. A. Belobrova, Ob istočnikach…, în Ruskaja literatura, 1980, p. 16.

[21] Versul nu este doar obscur, ci şi destul de dificil de tradus: „Priveşte adevăratul fundament al acestei lumi“.

[22] I. Abrabaniel et R. Moses Alschechi, Comentaria in Esaie Prophetiam 30, cum additamento eorum quae R. Simeon et veterum dictis collegit. Subiuncta huiusmodi refutatione et textus nova versione ac paraphrassi; ut plena de Christi satisfactione doctrina exhibeatur: Avtore Constantino l’Empereur ab Oppyck, S.S.Th. Doct. et S.L. in Acad. Lugd.-Bat. Professore, Lugduni Batavorum, Ex Officina Bonaventurae et Abrahami, Elzevir, 1631; Mosis Kimchi, Hodoiporía ad scientiam, cum expositione Doctoris Eliae. Item introductio D. Binjamin F.D. Jude. Omnia a quamplurimis mendis expurgata et adnotationibus illustrata, quibus multa Scripturae testimonia explicantur: Avtore Constantino l’Empereur, Elzevir, 1631.

[23] Semnalată şi de Dante în Inf., XIX, 115-117.

[24] v. V. Lovinescu, Al patrulea hagealâc, Buc. 1981.

[25] O. A. Belobrova, loc. cit., p. 134.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Literatura luciferică

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s