Bacovia versus Calinescu


„…lăsaţi-mă în secret…“

(G. Bacovia)

O samă de mistificări ale unei critici impresioniste, ce s-a rezumat mai mult la serate muzicale pe marginea liricii bacoviene şi mai puţin la lectura ei analitică, a făcut să se piardă substanţa acestei poezii printre nuanţele interpretării ei. Vom vedea în cele ce urmează că sub eticheta minimalizatoare de „poet al toamnei“ zace un mare şi neştiut mistic aflat în misiune autodidactă la porţile cele mai oculte ale Occidentului.

Într-un mod paradoxal, denaturarea specificităţii acestui poet, recuperat şi integrat în cele din urmă în tropăitorul val proletcultist, s-a făcut la conivenţă cu hagiografii săi cei mai apropiaţi. Aşa de pildă, este cunoscut faptul că prin volumele despre Bacovia (Poezie sau destin) aparţinând chiar soţiei poetului, Agatha Grigorescu-Bacovia, s-a instituţionalizat în istoriografia noastră literară un soi de legenda aurea despre poetul bântuit de crize palustre şi de ispitirile nebuniei, dar aureolat de geniul precoce al celui ales. Tipologia poetului intuitiv, aflat în prizonieratul subconştientului şi hrănit exclusiv dintr-un bagaj de infirmităţi şi de înfrângeri a fost astfel definitiv legată de numele lui Bacovia, cu toate că ea apare în contradicţie cu multe afirmaţii din chiar încercarea biografică citată mai sus, în genul: „tăcutul, singuraticul şi staticul Bacovia“; ori cu pozele intelectuale semnalate tot aici de aducerile aminte ale fratelui său, cel care remarca la tânărul Bacovia „o seninătatate veşnică“ şi „atitudini filosofice“.

Vom încerca să arătăm în cele ce urmează că înţelegerea noastră asupra liricii bacoviene diferă fundamental de respectiva viziune existenţialistă, care ne pare o reducţie inacceptabilă pentru o poezie în care se întrevede un sistem de simboluri perfect articulate la nivelul conştienţei, sistem învecinat, cum se va vedea, cu o veche mistică operatorie crescută în marginea filosofiei oculte. Cât despre inadecvarea criticii la cazul Bacovia, aceasta va continua atâta timp cât nu se va înţelege că textul bacovian este mai mult decât o textualitate, el implică o filosofie. O filosofie trăită ca experienţă intelectivă şi întreţinută dincolo de fiziologic de tăria încrederii mistice că fenomenele sunt faţada revelatoare a subconştientului. Şi câţi dintre interpretatori s-au oprit măcar pentru o clipă la declarata apetenţă a poetului pentru filosofie dintr-un vers ca: „Pustiul nopţii evoca:/ – Filosofie!“ (Demult)? Sau: „Imensitate, veşnicie,/ […]/ Învaţă-mă filosofie“ (Pulvis).

Înainte de a purcede în această dimensiune paralelă întregii critici bacoviene de până la noi, să remarcăm că „cele mai numeroase poezii“ nu sunt, aparent paradoxal, „cele despre toamnă“, aşa cum greşit se contabilizează din 1910, de la celebrul articol al lui I. M. Raşcu[1] până azi la, de pildă, dl. Romul Munteanu[2], ci cele despre noapte. Umilă, dar fără sfială, statistica ţine şi ea să îşi spună cuvântul: noaptea (cu izomorfismele noptat, nocturnă şi sinonimiile amurg, apus, seară) contorizează 27 de uzitări în titlurile bacoviene, plus volumul de poeme în proză intitulat Bucăţi de noapte, în vreme ce toamna, ca lexem, apare doar de 18 ori în cele 219 titluri bacoviene. E adevărat însă că axa interioară a întregului univers bacovian este dată de asocierea toamnănoapte, localizarea temporală în jurul căreia orbitează toate parasimbolurile esenţiale bacoviene, ca plumb, melancolie, ploaie, somn etc. Aceste cuvinte cheie, cândva atinse, cum se va vedea, de orgoliul deschiderii porţilor celor mai secrete ale universului, alcătuiesc un inextricabil sistem de corespondenţe edificate în marginea gândirii hermetice, filosofia care organizează şi dublează continuu cu abisale câmpuri semantice palierul de suprafaţă al lecturii bacoviene.

Se cunoaşte destul de bine, chiar dacă un studiu exhaustiv se lasă încă aşteptat, influenţa pe care a avut-o în secolul XIX hermetismul, acest fundament al esoterismului occidental, asupra bandei decadenţilor, parnasieni şi simbolişti care au devalizat romantismul de multe teme şi motive ale unei ilustre tradiţii iniţiatice. E poate suficient să amintim aici că Théophile Gautier, cel pe care Baudelaire îl numea, dedicându-i Florile răului, „mon très cher et très vénéré maître“, a redescoperit şi, după multe voci, a imitat copios celebra alegorie hermetică Le manuscrit trouvé à Saragosse (ediţia franceză în 1814), a masonului polonez Jan Potocki[3]. Sunt la fel de bine ştiute influenţele majore pe care Edmund Spencer, numit de E. A. Poe „cel mai nobil nume din fila alegoriei“, le-a avut cu al său „poem rozicrucian“ The Fairie Queene nu doar asupra lui Poe, ci a întregului simbolism european.

Criticul care a făcut cel dintâi o apropiere între Bacovia şi filosofia ocultă a lui Hermes (cu un cuvânt, hermetismul) este, şi o recunoaştem aici chiar cu preţul unei mici mistificări, G. Călinescu. La finele articolului despre Bacovia din Istoria sa, o remarcă ce nu a stârnit decât zâmbetele ironice ale lui I. Caraion[4] încheie „satanizarea“ poetului, semnalându-ne o „remarcabilă încercare de poezie populară în stil hermetic, cu o întâlnire absurdă de mitologii disparate, într-un cântec amestecat şi himeric“. E drept că formularea „stil hermetic“, ca şi aceea de „un soi de hermeticism“ dintr-o exprimare a criticului din 1940 tot în marginea poeziei bacoviene, ambele încărcate de ambiguităţile întreţinute de confuzia: hermeticermetic, nu sunt capabile să aducă aici vreo deschidere conotativă, reliefând, mai degrabă, camuflajul palierului secund, filo şi mito-sofic, al poeziei bacoviene.

Element nodal al gândirii bacoviene, noaptea a generat printre admiratorii ei hermetici, în cazul acesta şi ermetici, de la finele secolului al XVI-lea o ciudată şcoală de poezie cunoscută azi sub numele de Şcoala Nopţii[5]. Fundament aproape uitat al teoretizărilor romantice, gruparea aceasta întemeiată pe bizarerii şi obscurităţi, clădită din combinările categoriilor negative şi acoperită de o tradiţie profetică, îi alătura între alţii pe Chapman, Raleigh, Dyer, poate Shakespeare şi Spencer. O dată cu aceştia, o tensiune ontologică de o înaltă intensitate esoterică va ilumina retorta liricii europene.

Cu Hymnus in Noctem, întâia parte a poemului The Shadow of Night de Chapman, care a declanşat admiraţia lui Novalis din ale sale Imnuri către noapte, aceşti „precursori ai rozicrucienilor“ ne-au lăsat şi un manifest doctrinar în toată regula, în forma unui apel către poeţi, către acele „spirite întristate“ (depressed spirits), în care se cere detestarea luminii zilei şi „cufundarea în umoarea Nopţii“, ca un loc de trecere spre paradisul inspiraţiei: „Come consecrate with me, to sacred Night/ Your whole endeuors, and detest the light/ […]/ No pen can any thing eternal write,/ That is not steept in humour of the night “ (vv. 373-377).

Aceşti devoţi ai „sacrei Nopţi“ au introdus în imageria poetică poza poetului melancolic, atât de ilustră după tratarea ei în Melancoliile düreriene. E vorba de tipologia acelor poeţi meditativi care, aşa cum o va reafirma mult mai târziu Bacovia, „numai ei pot reda, în câteva strofe, acele stări de melancolie, numai ei ne amintesc de tăceri şi singurătăţi…“ (Dintr-un text comun). Este şi cazul primilor noştri poeţi simbolişti pe care Literatorul, Românul literar al lui Caion sau Liga literară i-a adunat pe la 1900, în vremea când Bacovia elabora primele sale 17 poeme. Toţi au exersat poza melancolicului inspirat, arătându-se, aşa cum îi caracterizase un vers de dinainte de 1900 al lui Mircea Demetriad, a fi „băut negrul spleen“ (Ar căta ca să fiu fericit).

Edificată în marginea gnozei hermetice, mai exact a unei idei din celebra De occulta philosophia a lui Agrippa, teoria „fiilor Nopţii“, conform căreia artistul de geniu este, în mod necesar, şi un melancolic inspirat, are originări neoplatoniciene. Aceasta, cu toate că atât Agrippa, cât şi Dürer au cunoscut-o prin Problemata lui Pseudo-Aristotel. În paranteză fie-ne îngăduit să o spunem, mulţi dintre primii noştri simbolişti, precum Gh. Orleanu (în Sonet, Paria, Anamnisis), au făcut caz de influenţele misticii lui Agrippa, în vreme ce alţii le-au lăsat doar să se întrevadă, cum e cazul lui Al. Petroff, cel care spunea în prefaţa (Argumentul) volumului său de Poezii din 1903: „Aş fi dorit ca versurile mele să le fi scris cu semne oculte“.

Întorcându-ne de aici la şcolarii Nopţii, trebuie precizat că melancolia lor funciară, indusă de reluările lui Marsilio Ficino şi sprijinită pe mistica medievală a lui Agrippa, pare a fi ab initio o diluare metaforică a ceea ce mezoplatonicienii înţelegeau prin contemplaţie: un „progres al naturii către suflet şi al sufletului către intelect“[6]. Iar monocordismul poeziei lor, pe care îl va exemplifica şi amplifica lirica bacoviană, nu se dovedeşte a fi decât echivalarea lirică a unei calităţi ce definea in interpretatio antiqua viaţa contemplativă: monotropia, adică „unica orientare“, o regulă iniţiatică pe care paleocreştinismul anahoretic a prezervat-o în forma canonului „meditează pentru ca să menţii mereu gândul în tensiunea absolutului“.

Următoarele exemple ne vor vorbi despre înţelegerea bacoviană a melancoliei, simbolul care circulă prin toată poezia sa, până la planul ei cel mai profund: „Ascultă cum greu, din adâncuri,”/ Pământul la dânsul ne cheamă…“ (Melancolie). Sau: „S-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!“ (Rar). Cu notificarea că obsesivul „pustiu“ de dincolo de lume consună flagrant cu „pustiul“ (vast region) pe care un ilustru descendent al „Şcolii Nopţii“, marele poet John Milton, îl „vedea“, exersându-se şi el în transa hermetică, locuit de „inteligenţa veşnică“ (immortal mind): „What worlds, or what vast regions hold/ The immortal mind, that hath forsook/ Ther mansion in this fleshly nook“ (Il Penseroso). Acelaşi „pustiu al Melancoliei“ va fi localizat de Milton acolo: „Unde Bezna trimite pizmaşa ei aripă,/ Şi noptatice ciori ţipă“ (l’Allegro, trad. Tudor Dorin).

Dacă asimilăm pustiul cu un loc de trecere dinspre lumea instinctuală înspre lumea suprasensibilă, se va înţelege că acestă metaforă conceptuală ilustrează cât se poate de clar distanţarea (vacatio) sufletului de trup, invocată de Agrippa în De occulta philosophia ca un corolar al stării melancolice a omului de geniu. Iată de ce acest pustiu reapare ca un sinonim al deplinei libertăţi spirituale la Novalis, indicând aici „lumea neexplorată, nouă“, în care „se topi melancolia spiritului meu“ şi unde „pluti spiritul meu, liber de lanţuri, nou născut“[7].

Această vacuitate mentală, obţinută în timpul contemplaţiei prin purjarea minţii de toate măruntele obstacole instinctuale ce împiedică gândul uman să fie locuit de Suprema Înţelepciune (în sens platonician), nu este, la urma urmei, decât o interioritate cu prelungiri exterioare, spune „otrăvitul de spleen“ Mircea Demetriad: „Un gol arid, nelocuit, păstrez în mine;/ Un cer murdar, meschin, urât/ Ce-nchide-n nori apusul vis şi-a lui lumine“ (Pastel alb).

Ca efect al melancoliei contemplative, membrii Şcolii Nopţii au articulat şi şlefuit până la eficienţa unei tehnici magice un ciudat sistem de corespondenţe hermetice (naturalis sympathia), prin care ambiţionau să armonizeze microcosmosul cu macrocosmosul. Germinând în mod natural analogia poetică şi mecanismul metaforic, aceste analogii mistice au interesat într-un înalt grad pe poeţii romantici şi, prin ei, pe succesorii lor simbolişti.

Panteonul acestor mistici ai minţii era guvernat de „întunecatul Saturn“, ipostaza renascentistă a lui Cronos. Din această cauză, membrii şcolii, dar şi descendenţi ai lor, precum Milton, şi-au luat numele de saturnieni şi au impus în poezie moda „melancoliei saturniene“, starea artistului gânditor şi ascetic bântuit de daimonii platonicieni (trecuţi prin filieră agrippiană). Daimoni astfel transferaţi în viziunea lui Milton: „Those Demons that are found/ In fire, in air, flood, or underground/ Whose power hath a true consent/ With planet or with element“. Demoni care vor da năvală şi în poezia lui Bacovia, cel pe care Călinescu îl etichetează drept „primul nostru satanist“: „O umbră, în odaie, pe umeri m-apasă -/ Vedeam ce nu se vede, vorbeam ce nu era“ (Umbra); „Iubito, cu faţa de mort,/ De geniu trăznită,/ De-a pururi monotonă/ Golă madonă,/ De crini prăfuită -/ În visul meu te port“ (Psalm).

Printre demonii ieşiţi ex Poetarum mentes (Fr. Bacon), Noaptea ocupa locul central, bântuind întreg universul şcolarilor Nopţii. Ca fiică a lui Cronos/Saturn, demonul Nopţii fusese fixat deja la 1514 de Dürer în (h)ermetica-i gravură Melencolia I, cu o prosopografie ce anunţa „faţa neagră a Melancoliei“ (dark face of Melancoly), cum apare Noaptea la John Milton, ori pe acea controversată dark Lady a sonetelor lui Shakespeare.

Trebuie însă precizat că Noaptea şi paredrul ei Saturn ascundeau, dincolo de analogii şi corelaţii astrale, un important mit hermetic edificat în marginea Cărţilor sibilinice. Cărţi introduse în hermetism de Porphyrios şi Proclus, neoplatonicienii justificându-şi astfel, sub faima mitului, axiomele ontologiei lor. A şaptea planetă pe cerul astrologic, Saturn avea în cercul zodiacal drept corespondent zodia din a şaptea lună a anului (după calendarul iulian). Această zodie a Fecioarei (Virgo) din debutul toamnei căpătase în tradiţia hermetică, prin celebra profeţie a Sibilei din Cumae, reluată şi amplificată de Egloga IV virgiliană, un statut privilegiat, ca un parasimbol al anunţatei „domnii a lui Saturn“, a mirificei „vârste de aur“: „Jam redit et Virgo; redeunt Saturnia regna…“ Un mit ce a găsit ecouri şi la Bacovia, cel atât de încrezător în „acel viitor promis pe care îl aşteptăm“ (Divagări utile): „E timpul… toţi nervii mă dor…/ O, vino odată, măreţ viitor“ (Poemă finală). În paranteză fie spus, în aceste ecouri, interpretatori prea zeloşi au identificat la Bacovia „semnale evidente ale unei logici criptocomuniste“!

Trebuie amintit în acest context virgilian celebrul vers din pasajul coborârii lui Enea şi a Sibilei în Infern: „ibant obscuri sola nocte per umbram“ (En., VI, 268), vers considerat şi astăzi cel mai poetic din lirica latină. Numit versul negru datorită savantei sale concentrări de efecte nocturne: umbră, noapte, întuneric (sub forma adjectivală, întunecaţi), acest vers ar putea fi, opinăm noi, dacă nu sursa întregii poetici în care s-au exersat şcolarii Nopţii, cel puţin blazonul liric al acestei grupări.

Înţeleasă ca renovatio mentis de saturnieni şi ca renovatio temporis de rozicrucieni, promisa Renaştere hermetică a fost plasată încă de pe vremea lui Dante sub semnul constelaţiei Fecioarei (Virgo) din versul virgilian de mai sus. Iar misticii saturnieni nu au făcut decât să ilustreze in praxis atque axis importanţa acestei zodii consacrată de calendarul creştin tot unei Fecioare, echivalentul creştin al fecioarei hermetice (ca Shekinah sau ca Madonna Intelligenza), cea care este pentru ocultişti ultimul mijlocitor între om şi Dumnezeu. Încărcată de sensuri oculte şi sacralizată astfel, toamna a ajuns să fie considerată de saturnieni drept anotimpul cel mai propice activităţilor intelectuale. Căci, prin adormirea simţurilor creşte şi se potenţează actul contemplativ, iar maximalizarea noetică favorizează acea unio mistica a revelaţiilor de care vorbeşte întreg Corpusul hermetic.

În acest univers bazat pe funcţii corelative, în care „o ordine imuabilă a prezidat alcătuirea cerului şi mişcarea de rotaţie a anului“[8], literatura hermetică a introdus şi alte analogii magic aplicative, toate subsumate direct planetei Saturn. Ele au fost fixate în numeroase tabele magice, care adunau şi ilustrau „virtuţile“ planetelor, metalelor, plantelor, culorilor, pietrelor preţioase etc. Un asemenea exemplu de corelaţii hermetice cu finalitate aplicativ magică este celebra „carte arabă de magie naturală“ Picatrix[9], prelucrată ulterior şi de Agrippa în a sa De occulta philosophia. Noi vom apela la ea pentru a identifica analogonul metalic al lui Saturn, care nu este altul decât plumbul, metalul cu atât de profunde rezonanţe în lirica bacoviană. În domeniul coloristic, „melancolicul Saturn“ îşi manifesta influenţele, spun aceleaşi tabele, prin intermediul indigoului, o culoare ce trimite clar la „negrul“ şi la „sineala“ cântate de Bacovia.

Magismul acestor tabele a întreţinut la simbolişti nu doar o mistică a culorilor, în care ei au excelat, ci şi o magică uzanţă a pietrelor preţioase. Astfel, după precedentul Macedonski, simboliştii români au exaltat în poezia lor fiecare o piatră preţioasă care îi exprima şi le interfera în mod magic personalitatea: opalul (la Gabriel Donna), smaraldul (la Al. Obedenaru şi la Al. Petroff), rubinul (la D. Karnabatt), safirul (la Gh. Orleanu), agatul (pentru G. Bacovia) etc.

Poeţii „Şcolii Nopţii“, aceşti presocratici ai romantismului, prin Milton şi alţi câţiva descendenţi minori, precum Robert Burton, cu a sa Anatomy of Melancoly (1621) care a influenţat odele către Melancolie ale lui John Keats, au mărit orizontul de aşteptare al întregii poezii moderne. Prin ei, pezia va rămâne veşnic acordată nu doar la sensibilitatea rece a artistului de geniu, dar şi la gândirea relativizantă a unor mistici care au crezut că timpul, Zeul lor, este spaţiul revelat dintre fiinţă şi nefiinţă.

Am făcut acest indigest excurs până la înţelesul constitutiv al sensibilităţii bacoviene pentru a identifica un şir inextricabil de sinergii psiho-semiotice, prin intermediul lor fundamentul esoterismului occidental: hermetismul a potenţat până la transcendenţă speranţa disperării unui poet, care dacă nu a găsit, cel puţin a reinventat izvoare uitate ale poeziei europene.

Noaptepustiumelancolietoamnărenaştereplumbnegru sunt, deci, noduri semantice care închid conţinuturi mai mult sau mai puţin conştiente dintr-o clară filosofie „burgheză“. Iar afirmaţii de genul: Bacovia „e un antiburghez“ „exprimând, cel dintâi la noi, profunda criză prin care trece umanismul clasic burghez“, afirmaţii gratuite făcute întâi de E. Jebeleanu şi reluate de dl. N. Manolescu[10], sunt un alt concludent exemplu de imixtiune în subteranele textului bacovian cu cizmele şi picamerele receptării profane. Ele nu pot ilustra decât faptul că, oricât de însufleţită de bune intenţii, noua critică nu va putea accede niciodată la acest sistem de reţele care intersectează o opera aperta cu Absolutul. Dimpotrivă, poate corupe nunta fecundă a unei existenţe cu Sinele său. Căci chiar viaţa lui Bacovia e semnul peremptoriu nu numai că poetul şi-a trăit aceste idei, dar şi că el le-a gândit până la capăt.

Radu Cernătescu


[1] v. I. M. Raşcu (Evandru), Un cântăreţ al toamnei, în Opinia, Iaşi, 29 oct. 1910.

[2] cf. R. Munteanu, Lecturi şi sisteme, Buc., 1977, p. 63.

[3] Scriitorul polonez avea în familie chiar un Mare Maestru al Francmasoneriei Poloneze, Stanislas Kostka Potocki, cumnatul său, care a deţinut această funcţie până în 1821, când ţarul Alexandru I a închis toate Lojele.

[4] v. I. Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Buc., 1979, p. 167, 258.

[5] Cel mai exhaustiv studiu rămâne M. C. Bradbrook, The School of Night, Cambridge, 1936.

[6] Plotin, En. III, 8, 8.

[7] cf. Novalis, Imnuri către noapte, în ed. tip. M. Saidman, Fălticeni, 1929, p. 6.

[8] Lucreţiu, De rer. Nat., V, 1182-1183.

[9] Picatrix, ein arabisches Handbuch hellenistischer Magie, ed. H. Ritter, Leipzig, 1923; v. et D. Conway, An Occult Primer, Mayflower, London, 1974.

[10] v. N. Manolescu, în Prefaţa la G. Bacovia, Plumb, „BPT“, 1978, p. VIII, IX.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s