Manipularea lui Arghezi


La 1 decembrie 1913, revista ieşeană Absolutio, o efemeridă ce nu a rezistat decât jumătate de an, arunca în literatura română sămânţa unui scandal de proporţii. În chiar numărul inaugural, articolul lui I. Ludo, Curentul nou la noi (p. 13-15), îl compara pe un ilustru necunoscut cu inegalabilul Eminescu. Necunoscutul nu era altul decât Tudor Arghezi, pe atunci un „poet pentru câţiva prieteni“, cum îl numea Barbu Fundoianu, şi care, reamintim, nu debutase încă cu poezie în volum. E adevărat că Arghezi scrisese un volum de versuri, Agate negre, care însă circula doar în manuscris şi numai într-un cerc restrâns de prieteni, majoritatea simpatizanţi socialişti. Erau poezii „care – precizează chiar Arghezi – se citesc, zice-se, cu entuziasm, în unele cercuri din Bucureşti – găsite în manuscris nu ştiu pe unde“1. Cât despre valoarea acestor „versuri din tinereţe“ stă mărturie faptul că majoritatea lor au rămas până azi, din voinţa expresă a poetului, inedite.

În cele ce urmează vom încerca să descâlcim urzeala acestei exagerări, căutând motivele ce au putut conduce la un cult cu urmări imprevizibile pentru ambii termeni ai comparaţiei, cult care i-a înghesuit, cum se va vedea, pe Eminescu şi Arghezi în patul procustian al unei manipulări ideologice.

Accentuăm încă o dată faptul că Arghezi era perceput la acea dată ca un poet „pe care nimeni în ţară, nici un critic, nici un director de ziare sau de revistă nu voia să-l cunoască şi să-l recunoască“ (N. D. Cocea, în Facla, 16 martie, 1913). Pentru a fi corectă, afirmaţia ziaristului de stânga se cere însă nuanţată: o anume parte a presei literare, cea de dreapta, „nu voia să-l cunoască şi să-l recunoască“. În schimb, până la debutul său în volum, din 1927, chiar şi după aceea, presa de stânga, nu numai că l-a recunoscut ca mare poet pe Arghezi, dar a şi încercat din răsputeri să-i clameze un cult sprijinit pe exagerarea apologetică: Eminescu = Arghezi. O comparaţie ce nu ţinea însă deloc seama de individuaţii poetice şi împotriva căreia, Arghezi, spre cinstea lui, se va ridica polemizând violent. Despre parfumul socialist al respectivului artefact critic, stau mărturie şi alte numere ale mai sus amintitei reviste, stipendiată (ca şi Adam, revista scoasă mai târziu de I. Ludo) de cercul socialist ieşean din strada Cuza Vodă nr. 40.

Cu un distinguo, revista în chestiune îşi luase titlul de la o poezie a lui Arghezi, Absolutio (ulterior, Binecuvântare), apărută în revista lui N. D. Cocea, Viaţa socială, şi ea „o revistă revoluţionară“ legată „de directivele şi moştenirea“ socialistă a Vieţii Româneşti2 din Iaşi. În plus, toate articolele „critice“ despre poezia lui Arghezi care, într-un fel sau altul, au reluat şi exaltat această insistentă referenţialitate eminesciană, au avut autori cunoscuţi cu antecedente sau simpatii stângiste. Fie că e vorba de notele lui B. Fundoianu din Contimporanul, II, 29/1923, sau de articolul lui F. Aderca, Un nou Eminescu, din Viaţa literară, I, 28/1926, ori de apologia lui M. Ralea prilejuită de debutul editorial (Cuvinte potrivite), în care se afirma că „Tudor Arghezi este cel mai mare poet de la Eminescu încoace“ (în Viaţa românească, XIX, 6-7/1927), toţi aceia care, sprijiniţi pe numele lui Eminescu, au făcut ca încă „de la 1911 încoace, numele lui Arghezi să ajungă fanfară“ (G. Galaction), şi-au exprimat într-un fel sau altul opţiuni politice de stânga, declarându-se „tovarăşi de visuri şi de speranţe“ cu „marele poet al veacului nostru [Tudor Arghezi]“3. De la exaltarea lui I. Ludo (1913) şi până la clarificările lui Tudor Vianu (Eminescu şi Arghezi, 1950), fără a-i uita pe G. Galaction, I. Vinea, C. Petrescu ş.a., se conturează aşadar un partizanat de grup clar delimitat ideologic. Acest lobby doctrinar apare reliefat şi de faptul că cei care i s-au opus, luând atitudine împotriva manipulării numelui lui Eminescu şi apărându-l cu vehemenţă pe poetul nepereche de impurele atingeri ale unor orgolii de grup, exhibau, fără excepţie, clare convingeri de dreapta: N. Iorga, M. Eliade, Eugen Ionescu, Ion Barbu, D. Caracostea.

Se ştie astăzi mai puţin faptul că cel care a lansat pentru întâia oară comparaţia Eminescu-Arghezi, încă de la sfârşitul anului 1912, cum a arătat în exegeza sa d. Emil Manu (Prolegomene argheziene, E.P.L., 1968, p. 194), a fost un militant socialist sadea: Nicolae Dimitrie Cocea. Înregimentat în partidul socialist încă din 1906, Cocea candidase în 1911 pe listele nou reconstituitului P.S.D.R., în imediata vecinătate a lui I. C. Frimu, secretarul partidului, amănunt ce denotă nu doar un activ rol ideologic şi organizatoric, ci şi totala sa adeziune la conceptul de artă cu tendinţă vehiculat deja de socialişti şi menit să slujească, în viziunea lui Cocea, „marelui ideal de emancipare şi de cultură al socialismului“. Folosirea numelui lui Eminescu pe frontul artei cu tendinţă de către o tabără angajată politic, adeptă declarată a tezei „tendinţa este însuşi sângele hrănitor al artei“, lansată de Gherea, va avea implicaţii nebănuite, mergând, aşa cum vom vedea, până la legături de cauzalitate cu absurda marginalizare a poetului nostru naţional din vremea obsedantului deceniu, când din „negarea tradiţiei“ s-a făcut, după o teză leninistă, „premiza saltului calitativ în cultură“.

N. D. Cocea, care se autodeclarase „bolşevic“ în plin Parlament al României4, era legat de Arghezi printr-o „amiciţie legendară“ – îşi aminteşte un prieten comun, G. Galaction (în Oameni şi gânduri din veacul meu, E.S.P.L.A., 1955, p. 17, 156). El încercase încă de la 1908 să-şi impună în lumea literară prietenul, plecat pe atunci din ţară, prezentându-l ca pe „un poet matur, de care foarte mulţi români n-au auzit niciodată, dar care în schimb are mult talent şi care nu ştim dacă şi astăzi ar găsi o pagină pentru dânsul în revistele noastre actuale…“ (N. D. Cocea, Desluşiri, în Pagini libere, II/8 iulie 1908). Să reţinem deocamdată anul 1908 ca un început al acestei utopii organizate…

De cealaltă parte, Eminescu era perceput de Cocea prin şi cu superlativele unor automatisme culturale ce nu depăşeau nivelul de înţelegere al unei tinere generaţii „crescută exclusiv sub influenţa lui Eminescu“5, dar care începuse deja să perceapă valorile culturale prin prisma şabloanelor socialiste lansate de Dobrogeanu-Gherea, mentorul stângii româneşti. „Între poeziile lui Eminescu şi criticul [Gherea] care căuta să le încadreze în sistemul său de critică economică-socială – mărturiseşte în acest sens Gala Galaction, membru activ, ca şi prietenul său Arghezii al cercului de militanţi socialişti din jurul lui Cocea -, găseam, pe vremea aceea, prilej şi îmbiere pentru lungile noastre vagabondări pe ţărmii visurilor şi ale ambiţiilor tinereţii…“. În aceste cercuri socialiste, numele lui Eminescu folosea deja la conturarea unei mitologii partinice…

Pentru a înţelege ce urmărea cu adevărat Cocea prin forţarea unei paralele care a stârnit râsul unora şi protestele atâtora, e necesar să adâncim puţin perspectiva politică a vremii. Alături de I. C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Alecu Constantinescu şi alţi „soldaţi credincioşi ai steagului roşu al proletariatului internaţional“, N. D. Cocea făcea parte din aripa radicală, bolşevică (de la bolşe, maxim) a socialiştilor români. Aripă care înţelegea socialismul exact în termenii pe care Lenin va teoretiza „dictatura proletariatului“, ca ceva simplu, clar şi inevitabil: revoluţia. Organizată şi infiltrată în România de Internaţionala socialistă, această „aripă dură“ se sprijinea pe structura sindicatelor, înfiinţate tot de ea la 1906 şi conduse de „iubitul tovarăş I. C. Frimu“, unul dintre puţinii corespondenţi români ai lui Lenin.

La 1 iulie 1907, sub directa coordonare a doi activişti ruşi trimişi de Biroul Socialist Internaţional, această aripă înfiinţa la Galaţi Uniunea Socialistă din România, care reunea cercurile socialiste iniţial organizate sub conducerea cercului bucureştean „România muncitoare“. De cealaltă parte, aripa menşevică (de la menşe, minim) era reprezentată în principal de conducerea oficială a cercului socialist „România muncitoare“: I. Moscovici, D. Arbore, Gh. Bujor, C. C. Petrescu, în frunte cu ideologul mişcării socialiste din România, „bunul tovarăş şi excelentul om“ (cum îl numea în corespondenţa sa Lenin) C. Dobrogeanu-Gherea. Aceştia vedeau în numărul mic al proletariatului autohton inaplicabilitatea imediată a sistemului socialist la realităţile din România, din care cauză menşevicii lăsau schimbarea socială pe seama evoluţiei şi a determinismului istoric teoretizat de Marx. Însă ceea ce le va imputa, mult mai târziu, istoriografia partinică a regimului comunist acestor „intelectuali deviaţionişti“ şi „elemente reacţionare şi oportuniste“, în marea lor majoritate masoni6 care „au confundat zumzetul tainelor cu glasul armelor“, este încrederea nezdruncinată că „planta exotică a socialismului“ va fi răsădită în România din Occident, mai exact dinspre Franţa şi Germania. Dimpotrivă, bolşevicii se închinau la răsărit şi, chiar admiţând că francezii au făcut din socialism „o victorie a umanităţii“, arătau că „ruşii vor face din el forţa care va domina mâine pământul“7.

Până în prejma revoluţiei bolşevice din Rusia, aceste două facţiuni au coabitat destul de armonios şi se poate chiar spune, contrar mistificărilor istoriografiei comuniste, că bolşevicii erau în trend-ul ideologic al moderaţilor menşevişti. Pentru că făcuse, ca mason, un jurământ de respectare a legalităţii existente şi de slujire a statului de drept, Gherea era privit cu suspiciune de tovarăşii săi de „marxism luminos“. Cu toate acestea, îndeosebi datorită inconsteabilelor sale calităţi personale, Gherea a ştiut să se facă indispensabil ambelor tabere, toţi bolşevicii autohtoni sfârşind prin a-l numi „cel mai scump şi mai venerat om […], nu numai de mine [Ştefan Gheorghiu], dar în întreaga lume intelectuală din ţară şi pe care-l consider ca pe un părinte al meu, datorită căruia mă găsesc şi eu în stare să aleg grâul de neghină…“8

În 1907, la Congresul de la Stuttgart al Internaţionalei a II-a, la care a participat şi Lenin, această aripă proletară, prin reprezentanţii ei: C. Racowski, Al. Constantinescu, N. D. Cocea şi A. Ionescu, afiliază definitiv mişcarea din România la Internaţionala socialistă. Printre directivele internaţionaliste trasate aici, directive care nu erau decât învăţăminte din recent eşuata revoluţie burghezo-democratică rusă, se număra şi „Recomandarea“ de înfiinţare în „toate ţările înapoiate“ a partidelor muncitoreşti, „ca partide de masă, în scopul lărgirii democraţiei sociale şi formării unei înaintate conştiinţe de clasă“. În fapt, ideea imediată, pusă însă mult mai târziu în aplicare de Internaţionala a III-a, viza centralizarea tuturor acestor partide naţionale şi punerea lor sub o conducere unică, ca secţii ale Internaţionalei socialiste.

Ca o primă fază a edificării partidului de masă, partid „menit să îşi asume mandatul revoluţiei şi credinţa în raţiune şi progres“, directivele vizau eradicarea ignoranţei şi sporirea propagandei socialiste în rândul proletariatului. „Căci ignoranţa muncitorimii – va explica mai târziu un notoriu activist socialist român – contribuie mai mult ca puful lor moale la liniştea somnului [stăpânitorilor]“9.

Iată de ce, întors în ţară, „profesorul de bolşevism“ Alecu Constantinescu, va include în „Programul socialist“, la conivenţă cu Dobrogeanu-Gherea, o „etapă a creşterii conştiinţei de clasă“ prin crearea la nivelul fiecărui cerc socialist a unei „case de citit“ pentru muncitori şi a unui „cerc de studii sociale“. „Casa de citit va pune la dispoziţia tovarăşilor – explicitează Şt. Gheorghiu, muncitorul devenit propagandist – cărţi ale autorilor de seamă, sustrăgându-i mediilor neprielnice, cafenelelor, cârciumilor, care sunt o mare plagă a muncitorimii şi asfel rolul său va fi dublu. Tipărind broşuri, fie originale, fie traduse după autori străini, contribuim la răspândirea scrierilor de valoare şi la înmulţirea cititorilor. Ele vor fi arma principală de care ne vom servi în lupta noastră contra tuturor calamităţilor morale menite să menţină păcătoasa orânduire de astăzi“.

În paralel, Gherea, în faţa „sărăciei literaturii noastre sociale şi a lipsei de perspectivă a cugetării noastre sociale – îşi va aminti G. Galaction – sfătuia stăruitor: Traduceţi!“. Pe atunci socialiştii se mândreau încă, nu pentru mult timp, cu faptul că „noi […] nu am pornit-o cu târnăcoapele ca să zdrobim arta veche, pentru a închipui una nouă“10.

Cel care a fost însă desemnat să organizeze efectiv propaganda socialistă prin presă a fost N. D. Cocea. Ajuns ulterior delegat din partea cercului socialist gherist „România muncitoare“ la Congresul de reconstituire a Partidului Social-Democrat din România, Cocea era în fapt un apropiat al „tovarăşului Al. Constantinescu“, acelaşi care peste ani (1934) semna (cu iniţialele C. Al.) prima exegeză mai serioasă, împănată însă de un criticism ideologic, a romanelor lui N. D. Cocea.

Şi „câte ziare n-a întemeiat Cocea!… Câte reviste n-a botezat!…“11.

Ca publicist de direcţie, Cocea încercase încă din vara lui 1908, prin săptămânalul de orientare socialistă din Galaţi Pagini libere, să orienteze poezia nouă în spiritul literaturii de partizanat socialist. Astfel, întâlnim aici, în articolele din 3 şi 24 august, clişeele propagandistice ale „artei cu tendinţă“: recuperarea critică şi dezvoltarea în spirit socialist a valorilor trecutului. Vom cita in extenso aceste articole doar pentru a ajunge, prin comparaţie, la înţelegerea pe care a avut-o Cocea despre poezia eminesciană şi despre „arta nouă“ a lui Arghezi: „În locul unei poezii scrisă pe placul minorităţilor plictisite şi pe înţelesul acelora care înlocuiesc excitantele farmaceutice cu ritmul unui vers, va fi poezia largă, cuprinzătoare a tuturor frământărilor omeneşti, poezia care va cânta durerile şi bucuriile mari într-adevăr, care va întări viaţa în loc s-o adoarmă, poezia viguroasă pe care au lăsat-o toate epocile de tinereţe şi de energie, de la Ramajana sanscrită, de la cântările lui Solomon, de la rapsodiile lui Omer şi până la râsul puternic al lui Molière, până la tragediile lui Shakespeare şi până la liedurile lui Goethe“12.

Cu un necesar adagiu, acelaşi târnăcop ideologic, în numele aceleaşi viguroase lirici angajate, va dezgropa în vremea obsedantului deceniu minimalizările estetice şi maximalizările sociale cu care opera încă de pe acum în poezia eminesciană noua critică de descendenţă gheristă. Gherea, cel dintâi, exhibase „neconsecvenţele caracteristice întregii opere a lui Eminescu“, ce îşi aveau originea, în opinia sa, în „pesimismul lui Eminescu“, cel care l-ar fi făcut pe poet „să nu simtă trebuinţa de a se lupta cu această corupţie, cu această nenorocire, pentru a realiza o viaţă mai frumoasă, mai morală, mai fericită“13. Şi cine nu îşi mai aminteşte vremea când poezia lui Eminescu însemna doar Împărat şi proletar sau Scrisoarea a III-a?

Un avânt propagandistic avea însă nevoie în prima linea şi de un port drapel. Cocea l-a găsit în anturajul său de prieteni, în persoana „poetului celui mai revoluţionar al vremii noastre: Tudor Arghezi“14. Pe atunci un „sumbru nihilist“, cum îl caracteriza prietenul G. Galaction, ce îl citise atent pe „filosoful revoluţiei“ J.-J. Rousseau, în peregrinările sale eleveţiene, Arghezi a acceptat înregimentarea sub steagul unei ideologii nedigerate, oferindu-şi „intransigenţa eului pur“ noroiului din tranşeele luptei ideologice: „Ceea ce trebuie să ni se ceară – scrie el cu o ultimă zvâcnire de orgoliu în săptămânalul Cronica – şi ceea ce vom da negreşit este, în totul, o nuanţă, un fel de temperament, şi-i de-ajuns şi atât, de vreme ce în această nuanţă încape şi exclusivismul ei“.

N. D. Cocea a pregătit cu ochi de regizor atent la amănunte intrarea în scenă a „noului Luceafăr al poeziei“ menit a fi heraldul „noii arte“ pusă sub semnul resurecţiei sociale. În primul rând, el a organizat o chetă pentru aducerea în ţară a prietenului plecat în peregrinările sale helveto-franceze. Apoi a lansat zvonul că Arghezi s-ar fi aflat în Elveţia, unde era pe atunci sediul Biroului Socialist Internaţional, cu o „misiune istorică“. În paranteză fie spus, azi pare destul de plauzibilă această versiune, de vreme ce şi Gherea găsea un refugiu tot aici (la Zürich) în preajma revoluţiei bolşevice (1916). Concomitent, Cocea publica pe pagina întâi a numărului de debut al săptămânalului său socialist Viaţa socială (1910), ca pe un veritabil text programatic, poezia argheziană Rugă de seară. Vom cita aici o strofă din acest „text de direcţie“ în care mirajul schimbărilor revoluţionare viitoare se vede anulat de o involuntară, dar cu atât mai impardonabilă licenţă, lăsându-i totodată cititorului libertatea de comparaţie cu oricare strofă eminesciană: „O! dă-mi puterea să scufund/ O lume vagă, lâncezândă,/ Şi să ţîşnească apoi din fund [sic!],/ O alta, limpede şi blândă“.

Ca o continuare la toată acestă punere în scenă, se infiltrează copleşitoare bănuiala că în comparaţia lui Arghezi cu Eminescu, Cocea ascundea mai mult decât exaltarea vaticinară a unui prieten dezinteresat. Imboldul său de acţiune pare să fi fost nu atât sporirea renumelui prietenului său, cât nevoia de glorie a propriei acţiuni propagandistice. Manipulare şi interes? Să păstrăm însă un scepticism luminat, căci sunt pe lumea asta păcate mai dureroase şi mai grele…

Important ni se pare însă de reliefat şi de imputat lui Cocea faptul că prin impunerea paralelei Eminescu-Arghezi i s-a exacerbat acestuia din urmă autoexigenţa debutului poetic, declanşând la Arghezi un maraton înfrigurat al voinţei de a-şi depăşi modelul impus ce i-a împins până în preajma vârstei 50 de ani debutul editorial. E drept că acest maraton a dat un campion şi un simbol al „luptei dârze contra eminescianismului şi a sămănătorismului, pentru crearea unui climat propriu, autonom, al diferenţierii de sensibilitate şi expresie, într-o poezie care devenise colectivistă“ (P. Constantinescu, De la Eminescu la Arghezi, în Vremea, 444/5 iulie 1936). Preţul, aşa cum se ştie, l-a plătit însă Eminescu, cel căruia comparaţia cu „poezia socială“ a lui Arghezi i-a pregătit amputările ulterioare, operate cu fierăstrăul ideologic al „artei cu tendinţă“ din vremea marilor epurări staliniste ale literaturii române.


Radu Cernătescu


1 cf. Scrisoarea LXXV din 13.XI.1909, în T. Arghezi, Autoportret prin corespondenţă, Buc. 1982, p. 211.

2 cf. G. Galaction, Revista Viaţa socială, în Drapelul, II, 183/1 august 1945.

3 cf. G. Galaction, La jubileul poetului Tudor Arghezi, în Adevărul, 60, 15586/1946, p. 1-2.

4 v. Cuvântarea lui N.D. Cocea rostită în şedinţa Camerei de la 11 august 1920 (în Chemarea, II, 439/1920),

5 cf. N.D. Cocea, în Interviul acordat lui Ioan Masoff, în Rampa (1931).

6 De pildă, „doctrinarul oportuniştilor“, cum îl va numi istorigrafia comunistă pe evreul Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz şi-a luat, extrem de sugestiv, pseudonimul Gherea, însemnând în ebr. agitare, duşmănie), apare ca vizitator în registrele Lojelor Solidalitatea şi Minerva din Bucureşti. Ultima dintre aceste, Lojă neregulară pe atunci (1908), îşi leagă numele nu atăt de mitul antic al Minervei, cât, aşa cum o va preciza şi disimula în profunzimile unui sonet un coleg de Lojă, poetul Mihai Codreanu (Migrenă olympică), de faptul că prin naşterea Minervei din „tigva-nsângerată“ a lui Jupiter, lovit în creştet „cu muchia bardei ascuţite“ a lui Vulcan, într-o zi când îl „durea capul“, se relaţiona de fapt înţelepciunea cu suferinţa, intelectualitatea cu proletariatul.

7 cf. N.D. Cocea, Andrei Vaia, roman, ed. III-a, Buc. (1936), p. 35.

8 Şt. Gheorghiu, Scrisoare deschisă, în România muncitoare, 3 iulie/1911.

9 Şt. Gheorghiu, Către tovarăşii câmpineni, în România muncitoare, 13 ian. 1911

10 în Pagini libere, 1 iulie 1908.

11 cf. G. Galaction, Cu prilejul unor traduceri, în Jurnalul de dimineaţă, VIII, 341/14 ian. 1946; şi Galaction le şi enumeră pe cele mai importante: „Viaţa socială, Facla, Rampa, Chemarea, Clopotul…, toate iniţiate de el“ (N.D. Cocea, în Adevărul, 4 feb. 1949).

12 N.D. Cocea, Spre arta viitoare – viitorul, în Pagini libere, Galaţi, 24 august 1908.

13 C. Dobrogeanu-Gherea, Eminescu, în Contemporanul (1887), an V, nr. 9.

14 în Viaţa socială, 1910, nr. 10-12, p. 266.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Literatura luciferică, Manipularea lui Arghezi

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s