G. Călinescu şi începuturile romanului iniţiatic proletcultist

1. „Esenţială este strângerea rândurilor spre a executa ce porunceşte revelaţia“

Într-o vreme în care comunismul instaura iluzia libertăţii cu buldozerele uniformizării sociale, câţiva intelectuali români au continuat să facă din lumea arheilor şi din înaltele simboluri masonice o ultimă redută a transcendenţei în calea unui viitor desţelenit şi tragic. Pentru o bună perioadă de timp şi G. Călinescu s-a aflat printre cei puţini – poate prea puţini – care au luptat atunci pe această redută, nu în realitatea exterioară a istoriei, ci pe frontul spiritului, acolo unde comunismul nu proclamase încă dictatura ateismului şi monarhia proletariatului. Circumstanţele participării lui meteorice la acest partizanat spiritual, de partea Înaltei Tradiţii, precum şi cauzele feloniei sale le vom elucida noi prin încercarea de faţă. Vom coborî pentru aceasta în subteranele unui controversat roman al său, Scrinul negru, încheiat în 1956, dar apărut abia în iunie 1960, ale cărui lumini abisale ne vor putea orienta nu doar călătoria în biografia unui oportunism politic, ci, aşa cum se va vedea, şi neştiuta cărare spirituală străbătută de autor cu pas disimulat, dar încrezător în valenţele perene ale gândirii iniţiatice.

Să vedem însă, înainte de toate, cum în plină perioadă de vulgarizare a sacrului, marea alegorie a Masoneriei, legenda meşterului-constructor Hiram apare imolată în luxuriantul labirint de ambiguităţi conotative şi de clişee proletcultiste din care se alcătuieşte mai sus amintitul roman călinescian, roman peste care s-a aşezat praful interpretărilor profane, acoperindu-i deopotrivă intarsiile de genialitate şi lustrul apologetic al unei tradiţii oculte. O tradiţie care are în epicentrul ei legenda biblică despre părintele mitic al Masoneriei, marele arhitect Hiram Abiff, personajul glorios pe care masonii îl identifică cu Mesia, cu Arhanghelul Mihail, Melchisedek sau cu Osiris. Biografia acestui arhetip (re)formator al omenirii transpare din tribulaţiile eroului lui G. Călinescu, „genialul arhitect Ioanide“, cel care, precum Hiram în vremuri solomonice, este chemat de potentaţii vremii sale să construiască o ipostază nouă a templului fericirii edenice. Este un symbolon al templului memoriei arheale, o proiecţie macrocosmică a unui templu interior pe care fiecare mason este chemat să-l rememoreze, căci iniţierea masonică nu este, în esenţă, decât anamneză.

În romanul Scrinul negru, tema templului ideal reapare disimulată – să nu uităm, suntem în vremea republicii populare – în forma unui „edificiu destinat desfătării maselor muncitoare“. Mai exact, un „Palat cultural, pe care soarele, bătând în sutele de ferestre, îl presăra cu diamante“. Chiar dacă noua zidire a genialului arhitect Ioanide se cerea a fi, inevitabil, proiectată după „Teatrul Armatei Roşii din Moscova“, arhetipul mental al acestei construcţii stă în cu totul altă parte. El trebuie căutat în acelaşi loc de unde s-au inspirat şi planurile „catedralei“ pe care, în Bietul Ioanide (apărut 1953, dar început prin 1944-1946), acelaşi personaj călinescian fusese chemat să o construiască într-o vreme când timpurile nu erau încă sub oameni, iar oamenii mai puteau înţelege trimiterile străvezii la acel templu al umanităţii pe care Francmasoneria are orgoliul că îl reconstruieşte pe pământ, ca un succedaneu al templului fericirii edenice, ultimul relict al descendenţei luciferice a spiţei umane. Între sacralitatea plină de sensuri a „catedralei“ pe care o construia arhitectul Ioanide în romanul Bietul Ioanide şi profanul ei izomorfism numit „palatul cultural“, pe care acelaşi Ioanide – totuşi altul, adică altfel orientat ideologic – îl construieşte în Scrinul negru, încape însă un întreg accident biografic, o fractură pe care omul Călinescu a tratat-o în tăcere ca pe „cea mai neagră dintre perioadele vieţii mele“. Acest forţat semn de egalitate pus între edificiile clasicei sacralităţi şi „ctitoriile“ unui regim ateu: „Ieri făceai biserici şi acum construieşti fabrici!“, ne va facilita apropierea de identitatea acelora care din epicentrul unei revoluţii metaistorice au continuat să activeze în numele unui angajament ocult, perfuzând simbolurile perene ale Tradiţiei Primordiale în venele unui prezent agonizant.

În vremea în care Călinescu mai credea că „omul fără Dumnezeu este adevăratul Anticrist“, motivul Templului mistic intra ca un laitmotiv în poezia sa, interpreţii ei nesesizând faptul că în subteranele acestor poeme de tinereţe, începând chiar cu Nova mihi apparuit Beatrix (1926), autorul ascundea sub faţada intertextualităţii lecturilor iniţiatice acelaşi vechi parcurs cognitiv centrat pe misterele perene ale misticii minţii. Aşa de pildă, poemele din ciclul Statornicie, care se închide cu Vin din Liban mireasă, pot fi socotite glosele unor lecturi afective şi experimentările personale ale Marilor Arcane din Cântarea Cântărilor, poem fundamental al esoterismului masonic, din care motivul templului edenic revine obsesiv în poezia lui Călinescu: „Te duc în patul biblic de cedru şi-abanos/ Neprihănito, goală, zvâcnind fără veşmânt,/ Să dormi cu mine noaptea în sfânt aşezământ“ (O, tu, cu ochi albaştri…). Într-o scurtă paranteză contextuală mai trebuie spus doar că primul roman călinescian, Cartea nunţii, este tot un exerciţiu pe temele consacrate ale Cântării Cântărilor.

Am vrut în acest excurs să evidenţiem o dată mai mult faptul că în perioada de început a creaţiei sale, Călinescu punea accent într-un mod aproape exoteric pe tradiţia ocultă a culturii elitiste. Pe ceea ce el numea „cunoaşterea paradisiacă“, o „mistică“ – spunea el – care înseamnă „căutare“ şi „nemulţumire a spiritului“[1]. Până la circumstanţele abandonului său şi până la motivaţiile colaboraţionismului de mai târziu să vedem însă cum funcţionează contextualitatea ocultă a textului călinescian şi, continuând această arheologie a relictelor misterice îngropate în text, să observăm că încercarea de asasinat din Scrinul negru, comisă asupra „celui mai mare arhitect pe care l-am avut“ – cum se exprimă un personaj despre Ioanide – consună în mod flagrant cu asasinatul ritualic prin care două calfe pizmaşe, împreună cu candidatul, reiterează în mitul biblicului constructor Hiram, moartea şi reînvierea unui zeu misteric, un ritual iniţiatic străvechi păstrat de Masonerie şi prezentat ca un medieval Old Vice la ridicarea în gradul de Maestru. În calcul acesta ficţional pe care îl propune Călinescu în Scrinul negru după mitul marelui arhitect Hiram, cele două calfe asasine revin figurate aici prin cei doi veri Gavrilcea, legionari şi conspiratori fanatici, care trăiau „recăzuţi în antichitate“, ascunşi în munţi, într-un bordei cavernă. Exact ca în ritualul masonic, avem şi aici un al treilea conjurat, care nu participă direct la asasinat şi care îl figurează pe iniţiat. El este în textul lui Călinescu prinţul cu înclinaţii artistice Filip Hangerliu, cel care va fi adus de cei doi legionari „legat la ochi“, exact ca în iniţierea masonică, şi supus unor probe în „colosalul amfiteatru“ montan, pentru ca „să primească o educaţie eroică, să se obişnuiască a sorbi moartea cu nesaţ“. Un alt loc comun al simbologiei masonice este aici grota celor trei, care se închidea – semn al unei clare trimiteri la fundamentele creştine ale mitului masonic – cu o troiţă masivă. Grota de sub cruce, dublet al Templului iniţiatic primordial, este tot un simbol masonic recuperat dintr-o îndelungată carieră literară, ilustrat fiind, de pildă, de fig. IV, „Poarta“, din Amfiteatrul Înţelepciunii Eterne, de Henri Khunrath, 1603, sau de cripta lui Christian Rosenkreutz din celebrul manifest anonim rozicrucian Fama Fraternitatis, publicat în 1614 de Wilhelm Wessel la Kassel.

Într-o scurtă paranteză pour les connaisseurs, să adăugăm şi faptul că cei doi centurioni asasini, cu „părul şi barba ude de zăpadă“ şi din veşmintele cărora „emana un miros de ger“, sunt în romanul lui Călinescu şi un prilej de mettre en abîme a unui secret masonic pe care doar ritualul de ridicare la gradul de Maestru mason îl face cunoscut candidatului. Este vorba de sensul astronomic al parabolei morţii şi învierii lui Hiram. Căci trebuie spus că, fără a se recunoaşte ca o societate secretă, Masoneria este totuşi o societate care deţine un secret, iar prin parabola lui Hiram masonii ascund sub numele arhitectului biblic o veche parabolă misterică ce simbolizează „toată istoria astronomică a soarelui“[2]. „Examinând drumul soarelui după solstiţiul de vară şi alegoria, în această perioadă de descreştere a luminii, a ultimelor trei luni ale anului reprezentate ca trei camarazi de drum asasini“ ai soarelui, Masoneria iterează în fapt străvechiul mit al lui Osiris, „doar că în locul lui Osiris (inventatorul artelor) sau a soarelui pe care îl reprezintă, se foloseşte numele lui Hiram“[3].

Prin mitul lui Osiris, pe care îl perpetuează parabola hiramică, Masoneria reaminteşte o dată mai mult că misterul masonic nu este nimic altceva decât un antic mysterion solar, aşa cum poate fi el întrevăzut din literatura teurgică a lui Porphyrios, Plutarh sau Iulian, ori din textele hermetice ale lui Paracelsus, de pildă în De summis Naturae Mysteriis (Basilae, per Petrum Pernam, 1570), unde anunţatele „adânci Secrete ale Naturii“ nu sunt altceva decât observaţii amănunţite asupra luminii şi soarelui.

Am recurs la această trimitere şi ca o introductio la curioasa bibliofilie hermetică de care Călinescu face caz în întreaga sa operă. Aşa de pildă, în Scrinul negru, un personaj secundar, e vorba de orientalistul Hagienuş, cel care, „ca mulţi alţii din generaţia sa credea că [nota bene!] evenimentele ce aveau să urmeze erau înscrise în cartea magică a lumii“, deţine numeroase „opere ocultistice“ [sic], precum Prognosticatio Paracelsi („în ediţia din 1536“), De misteriis Aegyptiorum, Chaldaeorum, Assiriorum (1516), Trinum magicum (1629), lucrări care sunt „ediţii rare“, cu valoare bibliofilă, dar şi tot atâtea reminescenţe ale legitimităţii transcendenţei – cum sunt numite în cercurile de iniţiaţi valorile clasice ale literaturii oculte, care compun biblioteca secretă a oricărei Loji masonice de cercetare. Dintre toate cele trei tratate semnalate de Călinescu, aş atrage atenţia asupra corpusului de texte anonime intitulat Trinuum Magicum, sive Secretorum magicorum opus, conţinând De magia naturali, artificiosa et superstitiosa, Theatrum Naturae praeter curam magneticam şi Oracula Zoroastri, toate la un loc alcătuind un miscelaneu foarte rar pe care marele iniţiat Stanislas de Guaita, cunoscut lui Călinescu [4], l-a numit drept „testamentul nemuritor al doctrinelor neoplatoniciene“, iar Papus (aflat şi el pe lista de ocultişti enumeraţi în Cartea nunţii) l-a introdus printre cele peste 400 de titluri rare din a sa „Bibliographie résumée de la Kabbale“.

Faptul că, în chiar finalul romanului, nefericitul posesor al acestor comori de hârtie, bibliofilul Hagienuş (a cărui pasiune bibliofilă o reaminteşte pe cea a lui Călinescu, el însuşi posesor al unei „bogate şi rare biblioteci de ocultism“) şi-a dat foc „Ca să renască din propria lui cenuşă“, cum concluzionează sibilinic arhitectul Ioanide, poate fi aici o aluzie testamentară a autorului, dar şi o abisală trimitere la celebrul vers vergilian: „Din cenuşa mea voi renaşte ca un răzbunător“ (Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultorEn. IV, 625). Citarea de către Călinescu a acestui emblematic vers, numit „al răzbunării“ şi care a făcut carieră în lojele iacobine şi socialiste (aşa zise de tradiţie templieră), este încă un argument că cutia de rezonanţă a acestui roman polisemic nu era gândită de autor a fi marea masă a cititorilor anilor ’50, ci viza un grup anume, de cunoscători. Lor le erau destinate deschiderile clandestine ale romanului Scrinul negru, o scriitură cu disimulate punţi mistagogice care pot conduce prin clarobscurul conotaţiilor până în epicentrul arcanelor masonice. Pe aceşti neştiuţi destinatari, legaţi de destinul omului Călinescu, îi vom identifica în cele ce urmează, iar faptul că ei au fost întâmplător şi creatori de istorie, nu trebuie să ne mai surprindă, adeseori orgoliul luciferic ţine să se fotografieze în prim-planul istoriei umane…

2. „Nu sunt creştin, cum nu e nici un român, sunt gânditor, căutător de soluţii, chiar religios, turburat, dar nu de iad“

Să păşim acum din subtext în context şi să vedem cum confidenţialitatea istoriei se prelungeşte şi se amplifică în subteranele acestui discutat şi discutabil roman călinescian, Scrinul negru, roman zidit pe drama unei conştiinţe renascentiste dezrădăcinată de furtuna ateistă care a măturat estul Europei la mijlocul secolului trecut.

Trecerea lui G. Călinescu prin ceea ce el a numit drept „marea asociaţie kabbalistică cunoscută în Europa sub numele de Masonerie“[5] a lăsat câteva urme indelebile. Un Călin[escu ?], Ghe.“ apare menţionat în Registrul Lojei „Lumina [Cărţii]“ din Timişoara, la fila „1928“, adică la chiar anul detaşării lui Călinescu ca profesor de română şi latină la Liceul C. Diaconovici Loga din oraşul de pe Bega. Alcătuită în principal din corpul profesoral timişorean, Loja aceasta a fost condusă o vreme de Tiberiu Brediceanu şi l-a avut între coloanele ei chiar pe ginerele compozitorului, nimeni altul decât Lucian Blaga, pe atunci tânăr profesor la Lugoj, lângă Timişoara.

E foarte probabil ca intempestiva colaborare a lui Călinescu la Gândirea, din anii profesoratului timişorean, să se fi datorat şi acestui mediu spiritual deja inseminat de ideile gândiriste ale viitorului autor al Cunoaşterii luciferice, căci cât de identic se suprapune infinita „zarea interioară“ blagiană pe dimensiunile infinite ale „non-eului contemplat“ de care vorbeşte Călinescu în De apparitione angelorum, articolul din Gândirea, decembrie 1928, de care acelaşi Călinescu se va dezice cu furie câţiva ani mai târziu.

La sfârşitul anului 1935, când în conştiinţa epocii sale G. Călinescu nu era decât „o figură încă nedefinitiv fixată“ (Camil Baltazar), îl aflăm printre membrii Lojei Meşterul Manole din Ordinul Masonic Bucureşti. Nu ştim exact anul intrării sale în cercul acesta select format în jurul A.S.R. Carol II şi al Marelui Maestru ad vitam Jean Pangal, dar vom vedea că această trecere meteorică l-a marcat profund, iar obsesia monumentalităţii şi nostalgia unei Renaşteri clasiciste în cultura română a fost, dacă nu generată, cel puţin încurajată de acest mediu de asiduă fervoare neorenascentistă. Pentru a înţelege însă corect importanţa acestui amănunt biografic şi înrâurirea pe care curentul de idei emanat de acest cerc semiocult l-a avut nu doar asupra autorului aici discutat, ci asupra întregii elite culturale a vremii, trebuie spus că prin această lojă a trecut aproape toată floarea cea vestită a intelighenţiei româneşti. Sub conducerea M. M. Alexandru Lapedatu, care provenea dintr-o veche familie de masoni clujeni, şi care era atunci preşedintele Academiei Române şi preşedintele Senatului, loja profesa un „socialism de salon“, continuând însă unele principii ale ideologiei de dreapta inoculate de unul dintre fondatorii ei, V. Pârvan. Este vorba, în special, de o puternică amprentă spirituală tradiţională care marca o responsabilitate asumată faţă de destinul culturii române, de apărare a acelei „frontiere interioare“ prin care cultura unui popor, trecând peste graniţele lui fizice, îi dă măreţie şi universalitate. Cât despre ecumenismul şi falsul ateism al acestei Loje, care i-au scandalizat pe unii reprezentanţi ai BOR, şi pe care senatorul de drept Lapedatu le-a exhibat ca pe o profesiune de credinţă întreaga lui viaţă, chiar şi de la tribuna parlamentului României[6], acestea nu sunt în fond decât expresia acelei religiozităţi masonice care admite o singură credinţă şi un unic Dumnezeu, răsfrânt în oglinzile deformante ale tuturor religiilor. Trebuie adăugat că şi Călinescu se va declara în repetate rânduri partizan al aceluiaşi tip de „religiozitate fără credinţă“, prin care s-a definit ideologia masonică modernă.

Loja, care se declara adepta unui „naţionalism renascentist cu faţă europeană“, curent reînviat azi de unele cercuri masonice româneşti, era deseori vizitată de Regele Carol al II-lea, cel care în 1935 fusese ales, la insistenţele lui Pangal, în funcţia onorifică de Mare Protector al Masoneriei Române. Loja avea chiar pe emblemă exerga caritas in regem (iubire faţă de Rege), iar ca legendă de nume legenda Meşterului Manole, în care „orice mason de bună credinţă întrevede vechi simboluri şi ritualuri masonice“. Pe această cale regală, a valorificării mitului autohton, se alimenta şi se exemplifica, o dată mai mult, etno-elitismul şi tradiţia mecenatului întreţinute de adepţii Lojei. Aici, în acest mediu de puternică susţinere financiară (bancherii şi industriaşii Ioan Lapedatu, Aristide Blank, Max Auschnitt, Niculae Malaxa, Mitiţă Constantinescu au fost unii dintre membrii şi susţinătorii ei) şi de înaltă efervescenţă culturală, s-au creionat instituţiile prin care s-a pus în aplicare politica de emancipare şi monumentalizare a culturii noastre interbelice. De aici s-a născut şi ideea Editurii Fundaţiilor Regale şi a nu mai puţin celebrei Reviste a aceloraşi Fundaţii, două cariatide care au susţinut instituţional şi într-un mod programatic renaşterea culturii româneşti, în scopul declarat al edificării unui „secol de aur românesc“. Deloc întâmplător, ambele instituţii au fost conduse de doi membri ai Lojei, Al. Rosetti[7] şi Camil Petrescu. Tot prin îngrijirea aceleiaşi loji, în aprilie 1936 s-a creat Oficiul de Educaţie a Tineretului Român, iar un an mai târziu „Straja ţării“ – o „grandioasă instituţie pentru tineret în organizarea generală a statului“ (D. Gusti).

La această lucrare de păstrare a „ceea ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată“ a aderat fără rezerve şi G. Călinescu, cel care va scrie în preajma zilei de 10 mai 1939, un articol emblematic pentru partizanatul ideii de necesară solidarizare în jurul Regelui (după tiparul lui Negru Vodă din legenda Meşterului Manole), văzută ca unica soluţie a renaşterii marii arte autohtone. Articolul, sugestiv intitulat Nihil sine Deo, nihil sine Rege[8], va fi reluat un an mai târziu, la propunerea fraţilor de Lojă, sub titlul Regele, în Revista Fundaţiilor Regale[9]. În 1936, Al. Lapedatu însuşi, îi înmânase lui G. Călinescu, proaspăt autor al Operei şi Vieţii lui Mihai Eminescu, marele premiu C. Hamangiu al Academiei, în valoare de 100.000 lei. Suma, substanţială pentru acea epocă, disimula însă un îndemn şi un sprijin pecuniar din partea Lojei pentru un angajament asumat de tânărul critic: să scrie acea „istorie a literaturii române de care avem nevoie“, lucrare la care Călinescu va începe să scrie chiar din toamna aceluiaşi an. La nivelul constructului personal, apropierea sa de Loja Meşterul Manole şi de hermeneutica legendei cu acelaşi titlu profesată de membrii ei, îi vor lăsa urme indelebile, vizibile atât în practica exerciţiului estetic al „contemplaţiei esenţelor“, cât şi în asumarea temei constructorului de geniu, care va centra de acum încolo universul ideatic al prozatorului.

Semn al forţei şi prestigiului ei în epocă, Loja Meşterul Manole a rămas activă chiar şi după decretul neregular dat de Rege în anul 1937, când toate lojele masonice ar fi trebuit să intre în adormire. Activitatea ei ulterioară acestui an stă mărturie că atât de blamatul decret regal din acel an a urmărit în realitate punerea Lojelor la adăpost de excesele extremei drepte, iar aşa zisa intrare în adormire nu a însemnat în fapt, aşa cum multe alte cazuri o dovedesc, decât o intrare într-o imersiune provizorie, o ocultare deliberată a lucrărilor masonice pentru a le adecva la realităţile unui prezent tulbure şi prea exaltat. Prin această soluţie, blamată astăzi de majoritatea istoricilor străini ca „l’action d’un régime totalitaire“ şi confundată cu acţiunile represive din aceeaşi vreme din Ungaria şi Bulgaria, Marele Maestru ad vitam Jean Pangal – cel care i-a cerut personal Regelui închiderea Lojelor[10] – nu a încercat decât să-şi pună la adăpost fraţii masoni de excesele belicoase ale mişcării legionare, declarat antisionistă şi antimasonică, deopotrivă.

În perioada de care discutăm aici, mai ales după crearea în anii 30 a noii Franc-Masonerii Române Unite – gruparea dizidentă condusă de Sadoveanu, cu pretenţii de unic legatar universal al M.O.R. şi M.L.N.R. – simpatiile socialiste pătrunseseră până la cel mai înalt nivel al ierarhiei masonice autohtone. Dincolo însă de acest curent alogen spiritului ei tradiţional social-democrat, Masoneria română rămăsese profund umanistă în esenţa ei. Ilustrativă pentru această deviere spre stânga, mult dincolo de limitele unei social-democraţiei de tip occidental, stă mărturie şi ascensiunea Venerabilului Lojei Redeşteptarea Bucureşti, Alfred Paucher, nimeni altul decât socrul Anei Pauker (n. Rabinsohn), şi care a ajuns până în Consiliul Federal Superior al F.M.R.U., devenind prieten cu Sadoveanu. În acest context, nu putem să nu îi dăm dreptate lui Corneliu Z. Codreanu, care exprimase foarte exact temerea majorităţii societăţii româneşti printr-un paradox ce fixa sintetic dilema masoneriei autohtone: „jidanii – apărătorii românismului?“.

Concluzionând, se poate spune că înaintea celui de al doilea război mondial, opinia publică vedea deja masoneria ca pe un cal troian cu care frontul subversiv al unui socialism ideologic cu proporţii de masă încerca să se infiltreze în societatea românească. Cu toate acestea, este greşit să credem că întreaga „hidră masonică“, cum era văzută Masoneria într-o publicaţie a vremii, Buletinul anti-iudeo-masonic, era „atinsă de ciuma bolşevismului“, cred că eticheta cea mai aproape de adevăr ar fi o ambiguitate ideologică, care admitea atât simpatii de stânga, cât şi simpatiile dreptei. În interiorul masoneriei socialiste, centrul de gravitate o constituiau lojele moldoveneşti, cele care se vor regrupa după anul decretului regal în jurul societăţii „Prietenii Universităţii“ din Iaşi. Organizată de Sadoveanu şi de prof. N. I. Popa pentru a oculta activitatea Consiliului Federal Superior din Moldova al F.M.R.U., societatea aceasta semiocultă va încerca prin M. Ralea[11] şi O. Botez să-l atragă pe Călinescu de partea stângii, promiţându-i un post de conferenţiar universitar la Iaşi.

3. „Sunt omul pentru care nu există prietenie“

Înainte de toate trebuie spus că, în epoca de care vorbim, aproape întreaga masonerie moldovenească trecuse de la idealurile generoase ale democraţiei de tip tradiţional la un socialism orientat spre Rusia Sovietică. Această „entuziastă adeziune“ (P. Constantinescu-Iaşi) s-a făcut în primul rând datorită lucrărilor unei facţiuni „maximaliste“, probolşevice, din interiorul Masoneriei, facţiune care avea prin unii agenţi ai Cominternului, între care Mihai. D. Ralea şi Constantin Pârvulescu, sprijinul propagandistic şi financiar al Secretariatului Balcanic din Moscova al Cominternului. De dragul completitudinii, mai trebuie însă precizat că de multă vreme lojele moldoveneşti deveniseră ele însele un mediu favorizant pentru derapajele stângii, compuse fiind în marea lor majoritate de profesori idealişti şi altruişti, complet devotaţi clasei muncitoare din rândul căreia, în marea lor majoritate, proveneau. Emblematică este în acest sens convertirea la comunism a lui G. Ibrăileanu, o spectaculoasă reuşită atribuită lui Ralea şi întâmplată în anii 1934-1936, în vremea retragerii Venerabilului pe caz de boală la sanatoriul Diaconeselor din Bucureşti.

Aducerea lui Călinescu în agora ieşeană s-a făcut într-o vreme când apartenenţa criticului la Masonerie devenise un fel de secret al lui Polichinelle. O notă informativă a Siguranţei Statului, din 1939, aflată în Arhivele Statului din Iaşi, sub cota 2-19042-fila 82[12], arată nu numai că profesorul mason intrase în vizorul Siguranţei, dar şi că împotriva sa se formase un curent de opinie printre studenţii săi filo-gardişti, care îi condamnau apartenenţa la o organizaţie considerată alogenă spiritului românesc. Curând, datorită caracterului extrem de orgolios şi noncomformist al argutului critic, care nu s-a putut adapta la disciplina şi obedienţa dintr-o lojă provincială, s-a ajuns – îşi va aminti peste ani colegul său de lojă, Radu Cernătescu, profesor la Politehnica Gh. Asachi din Iaşi – la un conflict ireconciliabil cu gruparea masonilor socialişti ieşeni. Ruptura s-a produs cu atâta vehemenţă şi cu atâtea invective (Călinescu l-ar fi numit pe Ralea „evreu bolşevic“, iar pe acoliţii săi o „adunătură subversivă“, în vreme ce Ralea l-ar fi etichetat drept „recalcitrant“ şi „şarpele crescut la sân“) încât orice reconciliere, mediată o vreme de I. M. Raşcu şi Octav Botez, a devenit curând imposibilă. E foarte probabil ca la această ruptură să fi contribuit şi derapajul stângist al colegilor săi universitari, care să-l fi speriat pe monarhistul şi radicalistul mic-burghez care era pe atunci G. Călinescu. Ca semn al dezicerii sale, Călinescu a decis să formeze imediat gruparea Noua junime, inaugurată, într-un mod cât se poate de ostentativ, tocmai de 10 mai, de ziua regalităţii. O altă răzbunare a fost reducerea pasajelor dedicate lui Ralea şi Sadoveanu din Istoria sa, fapt ce a generat o puternică polemică în epocă, culminând cu interzicerea lucrării. Despre Ralea, de pildă, Călinescu va reţine doar că face o „critică de amator epicureu…, ocupându-se numai de valori stabilite, dintre acelea care ajută digestiei după o masă bună şi incită spiritul când e rău dispus“. Adevăratul perdant al acestui război se va dovedi peste ani a fi însă tot criticul, cel care după 1948 va deveni ţinta unei campanii „antideviaţioniste“ şi al epurărilor proletcultiste dirijate din umbră de Ralea, la conivenţă cu M. Sadoveanu, şi puse în operă de Ion Vitner şi Leonte Răutu. Dar să nu anticipăm…

Cu obstinaţie chiar, criticul a continuat în această perioadă să aibă în vedere, inclusiv în romanul Bietul Ioanide, început pe la 1944, „adânca noţiune a eternităţii şi punerea vieţii terestre în funcţie de absolut“. Cât de departe pare astăzi acest monumental şi atemporal autor al Cronicilor mizantropului, scrise după 1933, de oportunistul autor al triumfalistelor Cronici ale optimistului, începute în decembrie 1955 şi continuate până în ultima săptămână a vieţii. Pe de o parte o seniorală independenţă ideologică, semnalată laudativ şi de Ralea, înainte de divorţul lor ieşean: „independenţă care, în moravurile de la noi, îl singularizează şi îi face cinste“; iar pe de alta partizanatul suspect de exaltat „cu care iau parte sincer [sic?] la lupta pentru construirea socialismului“, partizanat ocazionat de ridicolele evenimente ale unui prezent încovoiat sub povara unei axiologii ideologice: aniversarea naşterii lui Lenin, schimbul de onoare, Crăciunul nituitorilor ziua copilului, a femeii, congresele partidului comunist etc etc.

Ce s-a întâmplat în această perioadă? Ce mecanism a întors cu 180 de grade caracterul şi ideologia unui om?

4. „aparţin acelora care luptă pentru cauza democraţiei populare“

Evenimentele din august 1944, l-au surprins pe Călinescu departe de ideologia comunistă, exersându-şi idealismul său funciar termeni mai degrabă anacronici, apropiaţi de crezul masoneriei progresist-burgheze din secolul XIX, exemplificat şi exersat de Jean-Jacques Rousseau în numele aceluiaşi „le bien-public“ pe care îl va invoca şi Călinescu. Asemeni masonului elveţian (v. Lettre à M. de Beaumont), Călinescu admitea acum că: „perfectul idealism este formula adevăratului cetăţean. Binele public ne interesează, ne simţim datori a gândi despre problemele cetăţii şi, de fapt, am gândit întotdeauna. Dar nu ne-am exprimat, fiindcă lipseau condiţii de exprimare pentru un om drept, sau am făcut gesturi negative, tăcând, clătinând din cap“[13]. Confuz şi inadaptat la curentul momentului, Călinescu a încercat să ia de la înălţimea turnului de fildeş, pulsul agorei, într-o încercare şovăielnică de regăsire de fundamente şi origini: „Nu e nevoie să ne coborâm, ci să ne consolidăm pe fundamente”[14]. Inevitabila coborâre în agora era văzută de Călinescu ca mult aşteptata conjunctură care va favoriza practicarea elitismului la dimensiuni mesianice. E acelaşi elitism pe care criticul l-a practicat cu obstinaţie şi naivă superbie în plină epocă ce anunţa holocaustul intelighenţiei româneşti de la Sighet, Gherla şi Canal, şi care l-a făcut autorul unei gafe antologice, ce a circulat multă vreme printre zâmbetele studenţilor săi: „Muzica lui Bach este accesibilă şi ţăranilor“[15].

În primăvara lui 1944, G. Călinescu se declara a fi un ţărănist şi regalist convins: „…dacă m-aş hotărî vreodată să intru în politica militantă, Partidul Naţional Ţărănesc va fi singurul loc pentru mine; de altfel, trebuie să vă spun că de când votez, votul meu a fost totdeauna pentru candidaţii naţional ţărănişti…“[16]. Aceeaşi convingere de centru stânga o va ilustra Călinescu şi prin romanul Bietul Ioanide, început acum, dar apărut abia în perioada dezgheţului hruşciovian, şi în care autorul continuă glosele sale literare la filozofia monumentalităţii artei în limitele spaţiului de creaţie creştin, filosofie exersată şi de loja Meşterul Manole, tutelată de membri şi apropiaţi ai Casei Regale, care au intervenit în 1943 pentru repunerea în vânzare a Istoriei sale, pusă la index de regimul antonescian. La o primă vedere, romanul pare a se fi dorit iniţial un jurământ de credinţă şi o înregimentare ideologică ale unui cetăţean onest care aleargă să prindă un iluzoriu tren al istoriei care însă nu va mai trece niciodată prin staţie.

Destul de curând, Călinescu şi-a dat seama că istoria merge într-o cu totul altă direcţie. Şi astfel, doar câteva luni mai târziu, în august 1944, sfătuit şi de colegul său de lojă Ion Călugăru (pseudonimul lui Strul Leiba Croitoru), care i-a făcut şi fişa de cadre (trimisă de Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1946 Direcţiei Internaţionale a P.C.S.(b.), cu ocazia vizitei criticului la Moscova), Călinescu s-a înscris, ca dealtfel majoritatea masonilor cu orientări social-democrate, într-o organizaţie periferică din coaliţia comunistă: Uniunea Patrioţilor, transformată ulterior (la 10-12 ian. 1946), în Partidul Naţional Popular. Iniţial de centru-stânga, partidul se declarase prin statut pentru o monarhie constituţională în cadrul unui regim parlamentar, recunoscând astfel rolul Casei Regale în instaurarea „noii democraţii“. Aceasta nu i-a împiedicat însă pe membrii Comitetului Central al PNP (între care dr. Dumitru Bagdazar, P. Constantinescu-Iaşi, Traian Săvulescu, Andrei Oţetea, G. Călinescu, Victor Schmidt, Alexandru Philippide, Lucian Blaga ş.a.) ca, la numai câteva luni, după simulacrul de alegeri din 1946 să aclame republica şi filosofia internaţionalistă, filosovietică. În corul cameleonilor politici care îşi declarau „angajarea fermă“ alături de comunişti, s-a făcut auzită şi vocea lui Călinescu, cel care va condamna acum prin scrisul său fie partidele istorice, fie monarhia, adulând pe de altă parte, într-o serie de articole scrise în cel mai pur limbaj proletcultist „ocrotirea“ şi reeducarea intelectualului de către „muncitorul manual“.

Totul părea că merge pentru Călinescu pe făgaşul unui colaboraţionism normal, lipsit de asperităţi şi de prejudecăţi, liber acceptat de ambele părţi, şi mulţi chiar îl vedeau pe Călinescu deja înregimentat în detaşamentul intelectualilor pro-comunişti luptând pe frontul ideologic al instaurării realismului socialist în România. Se vedea cu ochiul liber că noua voce a criticului era obturată de conjuncturalism şi denota în falset o reducţie comandată a inteligenţei.

Dar răzbunarea eternului guvernamental Mihai Ralea nu va întârzia să se facă simţită. Ralea l-a convins pe Leonte Răutu, temutul şef al propagandei sub Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, corifeu al ideologiei realismului socialist românesc, că G. Călinescu este una dintre „rămăşiţele întunecoase ale regimului burghezo-moşieresc“. Pentru că Ralea şi Răutu se temeau însă de un front comun al „intelectualilor legionari“ – suntem abia în 1947 – din jurul criticului, care s-ar fi coalizat în apărarea lui iscând curente de opinie în presă, cei doi manipulanţi au iniţiat o bine pusă la punct campanie de presă, menită să „demaşte un element duşmănos burghez şi retrograd din cultura noastră“.

Mai întâi, împreună cu Ion Vitner şi Ov. S. Crohmălniceanu, Leonte Răutu, şeful Secţiei de literatură şi artă de la C.C. al P.M.R., i-a întins o capcană ideologică, punându-l pe critic să răspundă la ancheta iniţiată de Contemporanul despre crezul criticii sub vremurile noi. Desigur că nestăpânind limbajul de lemn al intelectualului de tip nou, Călinescu a părut mai mult – cum îl va caracteriza Vitner – un „gânditor idealist, teoretician al bizantinismului, adică un teoretician al acestor forme de descompunere ale artei şi literaturii specifice burgheziei în plină decadenţă“. Imediat, autori de mâna a treia[17], care compuneau goarna de serviciu a Partidului din linia (întâi) revizionistă, vor începe o campanie anti-Călinescu, debutată în Revista literară, campanie ce a avut drept scop să facă un gol în jurul criticului şi să ilustreze lipsa unui fundament ideologic marxist în gândirea lui Călinescu. „Noi vrem să-l i-zo-lăm“, i-ar fi spus sintetic Răutu lui Dumitru Micu, în prezenţa lui Sorin Toma.

Dar lovitura de graţie o va da serialul lui Vitner iniţiat în Contemporanul la 16 aprilie 1948 şi intitulat Confuzia valorilor în critica noastră literară. Opera de critică şi istorie literară a d-lui prof. G. Călinescu. De ce fusese ales dentistul Vitner? Pentru că directorul de la Contemporanul era din punct de vedere ideologic cel mai pregătit pentru demascarea deviaţioniştilor şi de intoxicare prin presă, şcolit fiind la Moscova în maskirovka (procedeele de dezinformare activă şi tehnica acţiunilor sub acoperire), specifice politrucilor care activau în cadrul „Serviciului A” al Directoratului I KGB. Concluzia studiului apărut pe durata a trei luni era că G. Călinescu, „în momentul în care politiceşte este alături de lupta maselor populare, în momentul în care combate manevrele politice ale reacţiunii româneşti, ale burgheziei reacţionare şi ale moşierimii, pe plan ideologic rămâne încă sub imperiul puternic al mentalităţii duşmanilor săi şi ai întregului popor“. Într-o societate civilă aflată în toiul campaniilor demascatoare din presă şi pe cale de a fi domesticită ideologic prin teroare, foiletonul acesta scris în logica de epurare a regimului comunist însemna mai mult decât o condamnare. Deja, opinia publică îşi punea întrebarea când şi cum va fi eliminat deviaţionistul Călinescu, iar mulţi din elevii săi au abandonat deviza criticului: mergeţi cu valoarea, ca să nu rătăciţi!, şi s-au opintit în canon pentru a-l denigra. Trecerea lui Călinescu pe lista „deviaţioniştilor“ nu ţine, cum mai cred unii biografi, doar de fundalul epocii, de acel „vast scenariu de distrugere sistematică a tradiţiilor spirituale“ iniţiat de Moscova, pentru a desţeleni în toate ţările din viitorul lagăr comunist terenul pe care urma să apară „cultura socialistă, care avea drept obiectiv anularea valorilor perene ale literaturii naţionale şi înlocuirea lor cu subprodusele artistice ale noii orânduiri[18]. Vehemenţa cu care a fost condusă această campanie asupra unui scriitor care deja se înscrisese pe „linie“ şi care, în plus, colabora asiduu la publicaţiile comuniste nu poate fi explicată doar prin contextul istoric. Călinescu nu este decât contextual o victimă a acestui val de epurări, motivele detractării sale sunt mult mai personale şi ţin de ranchiuna unor „prieteni“ şi foşti colegi de lojă ajunşi în vârful piramidei decizionale în noul stat-partid.

5. „Raiul e trist“

„Studiul“ lui Ion Vitner a avut repercusiuni nu doar asupra biografiei, ci şi a bibliografiei lui Călinescu. Critica partinică a lui Vitner a dus la formarea unui curent de opinie printre „cadrele superioare de partid şi de stat“, care au fost convinşi fără rezerve de „atitudinea duşmănoasă“ a criticului faţă de noua orânduire. Cei care nu au trăit perioada „vânătorii de vrăjitoare“, când intelectualii erau numiţi in corpore de Scânteia „duşmani ai poporului”, când vechile valori ale vieţii universitare erau asimilate ideii de „pecingine“ sau de „cloacă murdară“, fiind purtători ai „veninului fascist“ care „infestează“ minţile studenţilor şi proletariatului, nu pot înţelege exact dimensiunea efectului pe care articolul „jandarmului cultural“ Ion Vitner l-a avut în epocă. Imediat, la intervenţia personală a lui Leonte Răutu, s-a dispus „izolarea“ scriitorului prin îndepărtarea lui de la catedra universitară şi punerea sa la index ca scriitor şi publicist, catalogat fiind ca autor „nociv“ şi „reacţionar“, cu „inadmisibile carenţe ideologice“. Ca un efect colateral, romanul Bietul Ioanide a fost retras în februarie 1954 din librării şi din bibliotecile publice. Ceea ce nu se ştie însă este faptul că studiul lui Vitner a contribuit într-un mod cât se poate de direct la geneza romanului călinescian Scrinul negru. La îndemnul lui G. Ivaşcu, care tocmai îşi ispăşise păcatele, criticul a depus în 1955 o nouă declaraţie de adeziune la P.C.R., care i-a cerut imediat s-o facă publică în paginile Contemporanului. Se pare că „optimismul“ cu care Călinescu a declarat că ia „parte la lupta pentru construirea socialismului“, şi care „e o impulsiune adevărată şi francă a fiinţei mele“, nu a fost suficient. Ca urmare, în acelaşi an, Călinescu a decis să scrie o lucrare prin care să se reabiliteze şi prin care să răspundă punct cu punct acuzaţiilor lui Vitner. Aşa s-a născut ideea romanului Scrinul negru, la care a început să lucreze un an mai târziu, într-o încercare disperată de reabilitare completă a sa. Şi poate că această încercare nu ar fi avut sorţi de izbândă, cunoscută fiind opoziţia lui Ralea şi Leonte Răutu, dacă nu ar fi fost înduplecat, nu ştim clar prin ce mijloace, însuşi Gheorghiu-Dej.

În primul rând, Călinescu a observat că pentru a avea succes romanul său trebuia adresat direct conducerii de partid şi de stat, mai exact unui guvern compus aproape în întregime din evrei: Robinsohn (Ana Pauker), Burah Tescovici (Teohari), Vasile Laszlo (Luca), Liuba Chisinevski, Lothar Rădceanu (Wurzer), Leonte Răutu etc, evrei care – în logica lui Călinescu şi din perspectiva anilor de marginalizare – trebuie să fi avut într-un fel sau altul de-a face cu Masoneria, asemeni „evreului Ralea“ şi a fraţilor săi ieşeni. Iată de ce subteranele noului roman vor avea deschideri înspre filonul tradiţiei oculte, iată de ce referirile masonice devin un semn de carte pentru destinatarii omnipotenţi ai lecturii lui, o asigurare în plus că autorul a făcut şi el parte din marea familie a fraţilor, care a contribuit la instaurarea comunismului în România.

În al doilea rând, eroii săi trebuiau să arate clara distanţare a autorului de eticheta de „teoretician al bizantinismului, adică un teoretician al acelor forme de descompunere ale artei şi literaturii specifice burgheziei în plină decadenţă“, etichetă pe dosarul de cadre pe care i-o pusese Vitner, numindu-l reprezentant al burgheziei şi moşierimii, a acelor „clase retrograde“ aflate „în descompunere morală“. Iată de ce, Călinescu a ales prezentarea „aristocraţiei de sânge“ şi a marii-burghezimi în tuşe voit caustice şi groteşti. Mai mult chiar, încă de la primele pagini ale romanului Scrinul negru, Călinescu caută simboluri evidente ale decrepitudinii „lumii vechi“, precum cel al cimitirului Herestrău, ori al Talciocului, simboluri prin care sugerează că locul acestor clase sociale este la groapa de gunoi a istoriei. Personaje resuscitate din Bietul Ioanide, la care se adaugă alte familii aristocratice decăzute până la condiţia unor telali de haine vechi, vor exprima acum clara distanţare a autorului lor de orice nostalgică sau admirativă privire aruncată peste umăr acelei „ideologii imperialiste“, de care îl acuzase Vitner în studiul citat mai sus: „ Noi nu ne putem împăca cu asemenea idei şi nu se va supăra nimeni, şi nici [nota bene] d. G. Călinescu, dacă vom spune că ele sunt manifestarea decăderii totale a gândirii burgheze, a descompunerii acestei gândiri, manifestată în ceea ce reprezintă mai acut ideologia imperialismului“.

Nu la urmă, lipsa fundamentului ideologic marxist, pe care i-l imputa Vitner, şi formaţia de „gânditor idealist“ a lui Călinescu, argumente suficiente în epocă pentru epurările staliniste care te puteau trimite fie in faţa plutonului de execuţie, fie în temniţă pentru mulţi ani, au fost combătute cu vizitele de lucru în uzină, „printre oamenii simpli dar adevăraţi“, pe care le întreprinde eroul său, convertitul arhitect Ioanide, cel catalogat cândva de „jandarmii culturali“ ai P.C.R. drept o victimă a „apolitismului“ autorului său.

Cu cenuşa pe care Călinescu şi-a pus-o în cap în timpul acestei spectaculoase volt-face ideologice, a reuşit să scape aproape miraculos de epurări şi chiar să prindă poate ultimul tren cu avantaje şi sinecuri împărţite între ei de membrii masoneriei socialiste. Vechile sale legături de familie cu fraţii ajunşi acum în activul central de partid si de stat – Sadoveanu, I.G. Maurer, chiar Ralea – au contribuit şi ele la scoaterea lui Călinescu de pe lista neagra a indezirabililor. Însuşi Vitner, cel pentru care Călinescu nu fusese decât „poetul care ieri omagia pe Rege şi astăzi pe preşedintele republicii“, va deveni un fan al marelui critic. Din fericire, o dată cu exegeza adulatorie s-a perpetuat, dar şi profanat, ştiinţa romanului polisemic, exersat acum pe noile mituri proletcultiste ale „epocii de aur“, care vor da doar impresia profunzimii textelor, iar din funcţia conotativă a simbolului nu va mai rămâne decât „şopârlele“ unor conjuncturale retuşuri ideologice.

De aici încolo însă se scrie o altfel de istorie. În marginea ei, autorul acestor rânduri nu poate decât, parafrazând un cap încoronat, să lase poporului român libertatea de a-şi alege modelele şi eroii…

Radu Cernătescu


[1] cf. G. Călinescu, Lucifer, Viaţa literară, nr. 90/1 dec 1928, p. 1-2.

[2] v. J. M. Ragon, Rituel du grade de maître, Paris, Collignon [1860], p. 9.

[3] cf. idem, Orthodoxie maçonnique, suivie de la Maçonnerie oculte et de l’Initiation hermétique, Paris, E. Dentu, Aoűt, 1853, p.102.

[4] v. G. Călinescu, în Jurnalul literar, nr. 43/03.12.1939, p. 4.

[5] cf. idem, Originile Masoneriei, în Jurnalul literar, nr. 48/26.11.1939, p. 4.

[6] v. Monitorul oficial, Dezbateri parlamentare, 28 aprilie 1928, p. 1358.

[7] Al. Rosetti provenea dintr-o lojă de familie, Loja C.A. Rosetti din O.M.B., ai cărei membrii au făcut din ultimele rânduri ale testamentului patriotului paşoptist, un jurământ de credinţă: „Recomand tuturor, şi mai cu samă fiilor mei, să iubească poporul şi pe săteni şi să lupte cu iubire pentru fericirea tuturora“.

[8] v. G. Călinescu, articol pe prima pagină a Jurnalului literar nr. 19/7 mai 1939, p. 1.

[9] v. Revista Fundaţiilor Regale, nr. 6/iunie 1940, p. 543-548

[10] Informat fiind de unul dintre capii mişcării legionare, Zizi Cantacuzino-Grănicerul, care era şi mason, că în capul listelor negre întocmite la Congresul legionar din 1936, figurau masoni importanţi şi foarte cunoscuţi.

[11] Ralea a fost iniţiat, se pare, în 1921 în loja l’Action socialiste din Paris, oraşul unde doi ani mai târziu obţinea titlul de doctor în litere cu teza Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste. În perioada de care discutăm, Ralea publica deja cu citate ostentative din Marx, considerând că „socialismul ridică societatea omenească întreagă“ – Scrieri din trecut, vol. 3, Buc. 1958, p. 37.

[12] Nota a fost citată şi de A. Leon, G. Călinescu la Iaşi, în Cronica, nr. 10/7 martie 1970, p. 3.

[13] G. Călinescu, Program, în Tribuna poporului, nr. 1/15 sept. 1944, p.1.

[14] Călinescu, Actualitatea, în Lumea, nr. 8/11 noiembrie 1945, p. 1.

[15] idem.

[16] G. Călinescu, consemnat de Jurnalul politic al lui Ion Hudiţă, secretar adjunct al P.N.Ţ., s.v. 24 mai 1944.

[17] v. Ion N. Bălănescu, Problema frumosului în artă. Răspuns la „Datoria criticii“, articolul d-lui prof. G. Călinescu, în Contemporanul, nr. 106/8 oct. 1948, pp. 4, 8.

[18] cf. I. Bălu, Opera lui G. Călinescu, Buc. 2001, p. 583.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Literatura luciferică

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s