„Ridicati-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? (Isaia, 40. 26)
Ce este Kabbala?
Neo-ocultiştii vă vor spune că este jocul cosmic cu mărgelele de sticlă[i], în vreme ce ocultismul academic va încerca să vă convingă că este arta transmutării literelor[ii], iar cel conservator, citându-l pe ebraicistul Johannes Buxtorfius din secolul XVII, că este „ştiinţa secretă care tratează într-un mod mistic teme ale teologiei, angelologiei şi metafizicii cu ajutorul unor simboluri oculte păstrate de o tradiţie secretă”[iii]. Dincolo însă de multele ei definiţii, Kabbala rămâne pentru omul occidental un etern paradox, căci oricâte explicaţii s-ar da şi oricâte definiţii s-ar formula, toate nu fac decât să adâncească acest secretum kabalæ care sfidează înţelegerea raţională a omului modern. Componentă esenţială a iudaismului esoteric, Kabbala speculativă a rezistat peste secole în ciuda repetatelor ei autodafeuri şi puneri la index librorum prohibitorum, hrănind cu aspiraţii metafizice toată arta şi filosofia Occidentului. E cu atât mai greu de înţeleasă o atare dăinuire din perspectiva inexistenţei vreunui edificiu sistemic, căci cine caută ceva de tipul unei „doctrine a kabbaliştilor” nu va găsi, din simplul motiv că aşa ceva nu există[iv]. Dar dincolo de incoerenţa sistemică, Kabbala îşi are propria coerenţă şi vocaţie arhitectonică. Ea nu face decât să rescrie genealogia noetică a unei lumi polisemice, creată pe coerenţa şi arhetipalitatea semnului.
Analiza semiotică a heb. kabbalah, nu oferă nici ea serioase puncte de sprijin conceptual, fiecare adept medieval încărcând termenul cu propria lui înţelegere şi făcând din el o nouă şi mereu controversată dilemă. Iată de ce, a traduce hebr. kabbalah (קַבָּלָה) doar prin ‘primire, tradiţie’, uitându-se, de pildă, membrul ha-kabbel, ‘punere faţă în faţă’, în sensul oglindirii textului şi limpezirii lui în sens hermeneutic, mi se pare o inacceptabilă reducţie şi un semn de colectivă amnezie. E ca şi când am rezuma înţelegerea cuvântului la contemporaneitatea lui profană, la un timp în care kabbalah trimite la ‘recepţia (de hotel)’, la ‘recepţia (de gală)’ (kabbalat p’ney) sau la ‘orele de primire’ (sheat kabbalah)[v], ajungându-se până la a se uita întreaga încărcătură esoterică a cuvântului, atât de surprinzătoare şi de neaşteptată încât, speriat, iudaismul raţionalist i-a pus mereu pe adepţii Kabbalei sub damnatio memoriae, iar scrierile lor între parantezele ereziei.
Să ne amintim doar ‘receptarea’ făcută primei scrieri kabbalistice de către iudaismul sinagogal. E vorba de Sepher ha-Bahir (Cartea Strălucirii)[vi], o apocrifă care îi prilejuieşte presupusului ei autor, Rabbi Nehunia ben ha-Kana, un înţelept talmudist din secolul întâi, un joc de cuvinte între strălucirea (bahir) şi limpezirea (bahiirut) promisă textului biblic de versetul Iov, 37, 21: „Acum nu putem vedea lumina care străluceşte în ceruri, dar va trece un vânt şi totul se va limpezi”. Opusculul acesta de 30 de pagini a stârnit indignarea talmudiştilor maimonidieni, precum Meir ben Shimon din Narbonne (sec. XIII), care, culmea, era originar chiar din oraşul în care Sepher ha-Bahir se pare că a fost scrisă pe la 1086, în vremea celebrului Rabin Shlomo Yitzhaki (Rashi). Indignarea talmudistului raţionalist, expusă într-o scrisoare inclusă în culegerea Milhhemet Mitzvah (Războiul obligatoriu)[vii], este edificatoare pentru receptarea şi marginalizarea adepţilor Kabbalei, multă vreme consideraţi blasfemici şi puşi la index de ortodoxismul sinagogal: „Dar ferească Dumnezeu să ne plecăm urechea la asemenea cuvântări eretice care ar trebui să nu se mai audă în Israel. Şi am auzit că li s-a întocmit deja o carte şi că au numit-o Bahir, adică luminată, în timp ce ea e foarte întunecată. Am avut cartea în mână şi am înţeles din ea că ei i-o pun în cârcă lui Rabbi Nehunia ben Hakana. Doamne fereşte! Totul e o minciună sfruntată şi acel om drept nu a căzut în greşeală, după cum îl cunoaştem, şi nu poate fi pus alături de acei ticăloşi”[viii].
La fel s-a întâmplat peste secole cu recepatarea Zoharului în interiorul iudaismului conservator. În anul 1558, când R. Isaac De Lattes primeşte permisiunea Papei Paul IV să tipărească la Mantova prima ediţie (incompletă) din cea mai importantă operă a misticismului iudaic, Sepher ha-Zohar (Cartea Splendorii), rabinii talmudişti italieni s-au opus, încercând să oprească tipărirea şi apoi difuzarea „bibliei kabbaliştilor”. De ei se plânge editorul atunci când spune: „Faptul că guvernul care ne conduce cu mare înţelepciune nu ne-a atins sau lezat pe noi [kabbaliştii evrei] se explică numai prin faptul că guvernarea are buna intenţie de a scoate spinii şi cuvintele murdare care provoacă ostilitate între creştini şi evrei. Numai acei rabini [adversari ai Zohar-ului] care doresc dezrădăcinarea a tot ce creşte în jur sunt adevăraţii distrugatorii ai lumii”.
Întorcându-ne la întrebarea noastră, putem acum spune că, în primul rând, Kabbala este o vastă bibliotecă de texte, de adnotări la aceste texte, de adnotări la adnotările respectivelor texte, în marea lor majoritate apocrife, o sumă de glose care formează un mixtum compositum de mituri, parabole şi simboluri rămase în afara învăţământului sinagogal. De exemplu, numai Bibliotheca Magna Rabbinica (Marea bibliotecă rabinică)[ix] întocmită între 1675–1693 de Giulio Bartolucci, elevul lui Iehudah ben Ishaq Iona[x] (devenit Giovanni Battista Jona), cuprinde mii de titluri, lista fiind completată în 1694, după moartea autorului, de Carlo Giuseppe Imbonati cu încă 4 volume[xi]. Iar o bibliografie a acestei mistici speculative ar fi incompletă fără operele cabaliştilor creştini: Giovanni Pico della Mirandola (1463–1494), Johannes Reuchlin (1455–1522), Heinrich Cornelius Agrippa (1486-1535), Guillaume Postel (1510–1581), Jacques Gaffarel (?1601–1681), Christian Knorr von Rosenroth (1636-1689), cu celebra lui Kabbala denudata[xii], etc etc. E o bibliotecă imensă, o adevărată probă a labirintului şi a răbdării pentru toţi cei care se încumetă să se dedice studiului Kabbalei.
Capcanele acestui labirint noetic sunt poate cel mai bine exemplificate de parabola talmudică a celor patru rabini (Haggiga, 2,1 [77a-77c]) care au intrat în minunata grădină (guineth) a Paradisului, acolo unde se află (cf. Gen. 2, 9) „Pomul Vieţii” (Etz ha-Haim) şi „pomul cunoaşterii binelui şi răului” (etz ha-dat tov verah). Un bun kabbalist vă va arăta virtuţile ascunse ale acestei parabole pe baza ghematriei, adică a ceea ce cabaliştii creştini numesc mathematica hieroglyphica sau hierogrammatica[xiii] – unul din cele trei sisteme hermeneutice care compun soclul Kabbalei aplicative (ghematria, temuria, notarikon). De exemplu, suma literală a sintagmei etz ha-dat tov verah (932) este de 4 ori numărul lui etz ha-haim (233). Pentru kabbaliştii care consideră orice potrivire un semn divin şi orice semn divin o invitaţie la interpretarea lui, drumul către „pomul binelui şi al răului” (etz ha-dat tov verah) are, în plan ontologic, patru cărări, toate exemplificate de parabola celor patru kabbalişti legendari care au atins Paradisul (PaRDeS). Altfel spus, fiecare este demn de „pomul” pe care şi-l sădeşte în interior. Căci, aşa cum, în macrocosm, „totul depinde de pomul vieţii”, de copacul sephirotic al Kabbalei, în microcosm, în proiecţia individuală a lui Adam Kadmon, regăsim multiplicat pomul cunoaşterii, la umbra lui crescând acea intuitivă scientia perfunctoria de care vorbeşte Sf. Ambrosius[xiv] sub influenţa exegezei philoniene. Altfel spus, binele şi răul sunt un dat al omului, dar dozarea lor diferă după voinţa şi credinţa fiecăruia. Astfel, dintre cei patru rabini care au atins Paradisul, unul (Ben Zoma) a uitat de pioşenie şi, crezându-se egalul lui Ha-Shem (B’’H) s-a apropiat prea mult de „focul mistuitor” (Deut., 4, 24) şi a murit. Altul (Ben Azzai), a uitat de cumpătare, a gustat din toate poamele, s-a rătăcit şi a înebunit. Cel de-al treilea (Elisha ben Abuyah) a tăiat lăstarii (aici, cu sensul că nu a avut grijă de discipoli) şi pomul lui s-a uscat. Singur, Rabi Akiva a intrat în pace şi a ieşit în pace…
În paranteză fie spus, tipologia pe care o ilustrează aici Rabinul Ben Azzai îmi readuce în memorie pe unul dintre colegii de la Colegiul Nicolas Flamel din Viena, poate cel mai promiţător în studiul Kabbalei, care din păcate şi-a propus să demonstreze că în baza ştiinţei Kabbalei poate prezice numerele la Lotto. A făcut din asta o fixaţie şi s-a risipit. Sper din toată inima să fi reuşit.
Iată de ce, în continuarea parabolei celor patru rabini care au atins Paradisul, poate că întrebarea Ce este Kabbala? ar fi mult mai productivă dacă ar fi reformulată astfel:
Ce este un kabbalist?
Fiecare student al Kabbalei urmează înainte de toate o perioadă de mentoring, când este invitat să îşi aleagă drept model un bun kabbalist din trecut, sub magisterium-ul căruia să îşi dezvolte propriile abilităţi exegetice. Luându-i ca model viaţa şi ca punct de pornire în aprofundarea Kabbalei, opera, el ajunge astfel să audă „glasul porumbiţei” (kol ha-thor) din Cântarea Cântărilor, 2, 12, care nu este decât[xv] chemarea Kabbalei (kriiah kabbalah), ambele sintagme având aceeaşi rădăcina numerică (13). Perioada de mentorship are un dublu scop, pe de o parte este menită să păstreze vie amintirea mentorului, pe de alta oferă un ghid interior noului kabbalist.
Voi încerca să creionez profilul bunului kabbalist luând ca model viaţa celebrului Isaac Luria, părintele Kabbalei moderne, aşa cum ne apare el din legenda hagiografică Shvahei ha-Ari (Laudă Leului)[xvi]. În 1570 se stabilea în Safed, un oraş din Galilea, un tânăr rabin de 36 de ani. A trăit aici mai puţin de doi ani, murind de holeră împreună cu soţia şi cu cei doi copii ai săi. Dar în aceşti doi ani, în amorţitul oraş provincial din Nordul Israelului de azi s-a petrecut ceva extraordinar, introvertitul şi până atunci neştiutul tânăr a schimbat din temelii pentru următorii cinci sute de ani toată practica şi toată înţelegerea Kabbalei iudaice. Cum a fost posibil acest fapt incredibil? Povestea începe cu mulţi ani înainte, în sinagoga din Cairo, acolo unde adolescentul Luria a studiat compendiul halachic al profesorului său, Rabi David ibn Zimra (Shitah Mekubezet/ Culegere de interpretări), învăţând cele 613 mitzvot ale jurispridenţei rabinice şi pregătindu-se să devină un pios şi cuminte talmudist. Într-una din zile a intrat însă în sinagogă un negustor cu un manuscris ciudat. Curiosul Luria a realizat că ignorantul negustor era posesorul unui tratat de mistică cu învăţăminte oculte. Manuscrisul conţinea extrase din Zohar. Timp de şase ani, Luria l-a studiat singur, meditând într-o colibă retrasă de pe malul Nilului, de unde nu revenea în sânul familiei decât pentru reuniunea de Sabbath. Din această vreme, Luria a început să aibă celebrele lui viziuni, perioade hipnagogice în care era vizitat de mentorul său, Eliiahu Hanavi, profetul încurajându-l şi explicitându-i pasajele obscure ale textului. La sfârşitul perioadei de studiu solitar (Kabbala este 99% studiu individual), lui Ari, acum în vârstă de 36 de ani, i s-a arătat în vis mentorul spunând că a venit vremea să se mute în Safed şi să îşi facă acolo discipoli, „în special unul pe nume Haiim [Vital Calabrese]”. De la Rabi Haiim Vital ne-a rămas un jurnal iniţiatic, Sepher Hizionot (Cartea Viziunilor), în care este descris cu lux de amănunte stilul iniţiatic, „misterios şi exaltat”, al maestrului său.
Ha-Ari ne-a lăsat puţine texte olografe, cele mai cunoscute fiind trei imnuri populare cântate la masa de Sabbath[xvii]. Ele ne revelează o dimensiune esenţială pentru un kabbalist, gândirea speculativ-metaforică, pe care eu aş îndrăzni să o numesc poetică, chiar dacă cuvântul are acum, în postmodernitate, o încărcătură peiorativă. În trecut însă, poeţii stăteau în umbra divinului şi căutau pe paliere polisemice, aşa cum sunt toate scrierile lurianice, absenţa lui, găsind mereu în fiecare cuvânt o reflexie a (re)venirii lui.
Aşadar, un bun kabbalist ar trebui să aibă înainte de toate o structură mistică şi o natură poetică, să locuiască, cu alte cuvinte, un univers logocentric, convins fiind mereu de forţa (koah) cuvântului văzut ca act şi potenţă a armoniei lumii. Cu precizarea că, spre deosebire de poeţi, o acuitate hermeneutică va da viziunilor lui poetice forţa vizionară a profeţiilor. Inconfundabilă, Kabbala lurianică este un amestec de discurs profetic şi demers comprehensiv. Căci, spune Luria[xviii], doar nebunii vor să cunoască, înţelepţii vor să înţeleagă. Dar e o înţelegere altfel decât cea banal cognitivă, ce ţine mai mult de extaza poetică decât de o finalitate epistemologică. Este, dacă vreţi, un exerciţiu de autoscopie până la rădăcina metaforei, până la spaţiul ontologic în care se formează credinţa. E locul în care sinele descoperă că până şi realitatea poate fi o formă de revelaţie. Căci pentru kabbalişti, tot ce există este posibil şi tot ce este posibil poate fi revelat. Prin contrast, Dumnezeu – a cărui existenţă este un imperativ şi o cauză a tot ce există – cu toate că nu are nevoie ca să îşi dovedească existenţa, participă la revelaţiile kabbalistice cu toată armonia şi bucuria propriei creaţii[xix].
Prima lecţie: Terra lucida sau Realitatea ca formă a revelaţiei mistice
Universul kabbaliştilor diferă de cel al omului obişnuit prin faptul că cele trei axe care îl spaţializează sunt dimensiunea mistică, cea magică, şi cea metaforică. După ele se ordonează toate experienţele kabbalistului ca fenomene de conştiinţă. Altfel spus, infinitul devine proiecţia interioară a omului, iar omul devine centrul Univerului. De acolo, Marea Arcană a tetragrammaton-ului se vede ca o proiecţie a lui Adam Kadmon în om, în acest tetrapolar magnet. În acest sistem antropocentric, omul capătă, în mod inevitabil inevitabil, o funcţionalitate profetică, e investit cu arhetipalitatea omului primordial (Adam Kadmon sau Adam Protoplast) în care toate sunt în stare latentă, trecut, prezent şi viitor. Cabalaiştii creştini l-au asimilat pe Adam Kadmon cu Isus, subliniindu-i Kabbalei iudaice funcţionalitatea profetică, ca o anunţare a erei lui Christos. Aşa a fost convins Papa Paul IV, într-o vreme când se ardeau 12000 de volume din literatura iudaică, să aprobe tipărirea Zoharului.
Doar înţelegând această corespondenţă biunivocă dintre macrocosm şi microcosm, studentul Kabbalei poate trece la prima lui lecţie. E momentul când i se pot expuse cele trei instrumente de lucru ale kabbalistului: ghematria (înlocuirea literelor cu numere), temuria (combinarea literelor) şi notarikon-ul (substituirea literelor).
Se ia mai întâi un mister, căci doar misterul se pretează la hermeneutizare, se poate adică despica în patru fără frica de a distruge „corola de minuni a lumii”. De preferinţă un mister din zona sacrului, căci sacrul transgresează limitele fiinţei şi activează zona transconştientului (acolo unde se consumă orice experienţă extatică, adevărata finalitate a demersului kabbalistic).
Să luăm, de pildă versetul, aparent ilogic,
„ea se va numi femeie pentru că a fost luată din bărbat” (Gen., 2, 23).
Dacă însă folosim lexemele originale, ebraice, pentru bărbat (שיא, ish) şi pentru femeie (השא, isha) vedem dintr-o dată cum întreg versetul se luminează, capătă înţeles şi se transformă, cum spune R. Ibn Ezra, într-o simplă referire etimologică. Mai mult, el este o mărturie – spune Rashi, legendarul Învăţător al Israelului (Rabban Shel Israel) în midraşul lui la Bereshit Rabba, 18, 4 – că limba lui Adam şi a Evei a fost cu siguranţă ebraica. Aceasta şi din considerentul că „toată Torah vorbeşte într-o limbă umană, încercând să adecveze urechii doar ceea ce ea e capabilă să audă”[xx].
Pentru un kabbalist, lucruriile sunt însă ceva mai complexe decât interpretările talnudiştilor. Când glosemele bărbat (איש) şi femeie (אשה) se adună la un loc şi folosim temuria, altfel spus, când bărbatul şi femeia „fac un singur trup”, cum se spune în Geneză, 2, 24, rezultă vocabula divină יאש (iah), ‘Dumnezeu’. E semn că Prezenţa divină (Shekinah) nu a părăsit lumea, readusă aici la unirea dintre Adam şi Eva, dintre soţ (ish) şi soţie (isha), dintre Sephira Iesod şi Sephira Malchut:
Formula recompunerii Shekinei: אש 2 + יה = אשה + יאש. Unde iah, conform Sepher Ietzirah, 1, 1, este numele Demnezeului Creaţiunii.
O culegere de texte kabbalistice din a doua jumătate a secolului al XII-lea, atribuită lui Rambam şi intitulată Igheret ha-Kodesh (Sfânta Epistolă), transformă această unire într-un arhetip cosmic, într-un fel de unio mystica sanctificată ca iterare a însăşi creaţiei divine: „Unirea sexuală dintre bărbat şi soţia lui, dacă se întâmplă pe căi fireşti, este o recreere a cerului şi a pământului [..], este aflarea secretului ridicării lumii şi a fundamentelor ei. Cunoscându-l, bărbatul ia parte alături de cel Sfânt, binecuvântat fie El, la lucrarea Creaţiei”.
Dacă însă bărbatul (איש) şi femeia (אשה) ar rămâne fiecare singur, ei ar pierde vocabula divină (יה) şi nu ar mai fi decât foc (שא). Focul cărnii, desigur. Iată de ce, în iudaism nu este loc pentru celibat:
Formula descompunerii Shekinei: שא + שא = הי - איש + אשה (foc + foc).
[i] cf. Franz Bardon, Key to the True Kabbalah (1956), în The Holy Mysteries, vol. III, Mercur Publishing, Hardback, 1996, p. 12.
[ii] cf. Arthur Edward Waite, The Holy Kabbalah, Cosimo, New York, 2007, p. 539.
[iii] Johannis Buxtorfij, Lexicon hebraicum et chaldaicum: complectens omnes voces, tam primas qua derivatas, quae in Sacris Bibliis, Hebraeam & ex parte Chaldaeam linguam scriptis… Accesit Lexicon breve, rabbinico-philosophicum… cum Indice Locorum Scripturae & vocum latinae, Editio novissima [ediţia a VI-a]…, Basileae, In Officina Episcopiana, 1785, p. 911.
[iv] cf. G. Scholem, Cabala şi simbolistica ei, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 102: „Ceva de tipul unei doctrine a kabbaliştilor nu există”.
[v] v. pe larg la Joseph Dan, Kabbalah. A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2006, p. 1.
[vi] Johann Maier, Die Kabbalah. Einführung Klassiche Texte Erläuterungen, Verlag C. H. Beck, München, 1995, p. 277-278.
[vii] titlul reia un biblem explicitat de Maimonide în Hilhot Melahim ve’Milhamot (Legile regilor şi războaielor), 5, 1.
[viii] G. Scholem, op. cit., p. 103.
[ix] titlul complet: Bibliotheca magna rabbinica: De scriptoribus & scriptis Hebraicis, ordine alphabetico Hebraice & Latine digestis, auctore D. Julio Bartoloccio de Cellerio, Romae, ex typographia Sacrae Congregationis de Propaganda Fide, 1675–1693, 4 vol.
[x] cf. idem, vol. III, p. 48-52.
[xi] Bibliotheca Latino-Hebraica sive de scriptoribus Latinis, qui ex diversis nationibus contra Iudaeos, vel de re Hebraica vtcumque scripsere: [...] Cum quadruplici indice, [...] Loco coro-nidis adventus Messiae a Iudaeorum blasphemiis, ac haereticorum calumniis vindicatus, [...] Ex Hebraico, Graeco, latinoque codice, auctoritatibus depromptis. [...] Auctore et vindice D. Carolo Ioseph Imbonato Mediolanensi [...] Praemittitur chronotaxis totius Sac. Scripturae, qua statuitur natale Christi anno ab orbe condito 4000, Romae, ex typographia Sacrae Congreg. de Propag. Fide, 1694.
[xii] titlul complet, cu tot cu anexe: Kabbala denudata, seu Doctrina Hebræorum transcendentalis et metaphysica atque theologica, opus antiquissimae philosophiæ barbaricæ variis speciminibus refertissimum. In quo ante ipsam translationem libri difficilimi atq[ue] in literatura Hebraica summi, commentarii nempe in Pentateuch, & quasi totam Scripturam V.T. cabbalistici, qui nomen SOHAR, tam veteris, quam recentis, ejusque Tikkunim seu Supplementorum tam veterum, quam recentiorum, præmittitur apparatus, cujus pars prima continent locus communes cabalistici iustas esse possunt: Opusculum in quo continentur
I. Clavis ad Kabbalam: i.e. Explicatio ad debitas classes Sephiristicas facta distributio omnium nominum et cognominum divinorum et Libro Pardes
II. Liber Schare Orah, seu Portae Lucis
III. Kabbala recentior, seu hypotesis tamigeratissimi illius cabbalistae R. Jizchak Lorja Germani ex manuscripto latinitate donata
IV. Index plurimarum materiarum Cabalisticarum in ipso Libro
[xiii] cf. Athanasii Kircheri, Oedipus Aegyptiacus; hoc est Universalis Hieroglyphicae Veterum doctrinae temporum iniuria abolitae instauratio. Opus ex omni Orientalium doctrina et sapientia conditum, nec non viginti diversarum linguarum, authoritate stabilitum…, Tomi Secundi, Pars Altera, Romae, Ex Typographia Vitalis Masscardi, 1653, Class VII: Mathematica hieroglyph[ica], Caput III: De hieroglyphica expressionis numerorum Aegyptijs potissimum usitata, p. 21.
[xiv] Sf. Ambrosius, De Paradiso Liber unus, VI, 30, vade et XII, 54 (ca interpretare la Romani, 7, 22-23), în MPL 014. Ideea că intuiţia şi înţelepciunea sunt inseparabile şi indinspensabile bunului kabbalist e deseori iterată în kabbalismul zoharic, v. Haiim Vital, Shaar ha-Kelalim (Poarta principiilor), în ed. Kabbalah of Creation: The Mysticism of Isaac Luria, Founder of Modern Kabbalah, trans. & comm. by Eliahu Klein, Berkeley, 2005, p. 208.
[xv] v. Sepher ha-Bahir, III, 45-48.
[xvi] R. Shloimel Dresnitz, Shvahei ha-Ari, apud M. Benayahu, Toldot ha-Ari [heb.], Machon Ben Zvi, Ierushalaiim, 5727.
[xvii] catalogul scrierilor lurianice în, G. Scholem, Kabbalah, Jerusalem, 1974, p. 420; idem, The Authentic Kabbalistic Writings of R. Isaac Luria [heb.], în Kiriat Sepher, 19/1942, p. 184-199.
[xviii] apud R. Moshe Zacuto, Peirush ha-Ramaz lo-Zohar ha-Kadosh Vaikra [heb.], Hotzaat Kol Bitcha, Ierushalaiim, 5752, p, 465.
[xix] cf. Igheret ha-Kodesh, 20.
[xx] Rambam, Hilchot Yesodei Ha-Torah (Fundamentele Thorei), 1, 9; v. et Rashi, Shmot, 19, 18.
