Există în colindele româneşti un misterios marginal survival, un relict suspectat de lingvişti şi etnologi că ar fi una din acele urme care duc până la substratul precreştin al folclorului românesc. Este vorba de sintagma lerui ler, cu variante în care ler rămâne însă elementul principal. Istoricul abordărilor hermeneutice începe cu Dimitrie Cantemir[1] şi au continuat până în prezent[2] fără a fi putut da, dincolo de speculaţii şi semne de întrebare, o explicaţie general acceptată refrenului care se încăpăţânează să supravieţuiască neînţeles de nimeni în obiceiurile noastre de Crăciun. Această inconsistenţă hermeneutică a făcut ca Dicţionarul Academiei (t. II, part. 2, p. 163) să se mulţumească să consemneze sub voce la ler că este „Numele unui personaj mitic ce apare în colinde, basme, ghicitori, zicători, sub formele Ler, Lar, Lei, Ler-împărat (mai rar, în Transilvania), Lar-păcurar, …Lerui-domn, Leroi, Lar-domnul sau Raliu-domn […] Daleon”. Alte variante ar fi: lel-, lăr-, lir-, lin-, etc, toate întregite de sintagma protetică: domn, doamne, domnul, domnului, cu care ler formează locuţiunea „Lerule, domnule”, repetat „după fie-care vers”, ca în colindul Ci să ’nalţă sus la cer, cules şi publicat la 1900 de Gr. G. Tocilescu:
„Ci să ’nalţă sus la cer?
Lerule [,] domnule,
Sboară-un cârd di porungheĭ,
Lerule, domnule,
Dar din urma cârduluĭ
Lerule, domnule,
Vini-un porumb gălghior,
Lerule, domnule,
Şi ’m’e Ghoirghi călăreţ,
Lerule, domnule,
Călăreţ în chip domneţ,
Lerule, domnule,
Pi-un cal galben zmerdios” etc[3].
Faptul că Academia nu explică sintagma, ci se rezumă la uzitările ei, reluând în fapt notele lui I. Budai-Deleanu din Lexiconul românesc-nemţesc (rămas în manuscris), ne arată cum nu se poate mai limpede că cercetarea acestei teme nu a depăşit concluziile începutului de secol XIX, când Budai-Deleanu găsea că ler este „un cuvânt obişnuit încă la poporul din Transilvania, îndeosebi în colinde sau în cântece de Crăciun, în forma Leru-doamne, care se repetă după fiecare vers sau strofă, el fiind cunoscut şi ca nume propriu „al celui mai strălucit şi mai puternic împărat, Leru-împărat”[4].
Aproape un secol mai târziu, informatorii rurali ai lui Nicolae Densuşianu[5] menţionau că în localităţile lor de baştină se considera că „Leriu Doamne este un mare împărat de răsărit, care trecuse multe ţări şi mări cu oşti nenumărat de multe”[6]; „A fost un domn, anume Ler împărat, şi a avut un fecior…”. O relatare mai amplă, datorată informatorului Neculai Istrate, de 108 ani, precizează că: „Lerul Domnul… ar fi avut o fată mare, care iubea un tânăr. Împăratul, nevoind a o mărita după acel tânăr, a izgonit-o din casa lui la tânărul acela care locuia într-un bordei…; în cele din urmă, Lerul împărat… s-a smintit, şi-a pierdut toată averea, murind nebun”[7].
Fetele lui Ler împărat apar cu precădere în descântece, acolo unde se spune: „Tu, bubă…/ Să te duci la fetele lui Ler împărat”; sau: „Fetele lui Lei împărat!/ Ele te-au scuipat”[8]. De regulă, ele au un caracter infernal, Ler împărat fiind tatăl strigoaicelor, moroaicelor etc[9]. Toteme cu puteri malefice, aceşti demoni feminini au funcţionalitatea bine ştiută a ielelor, dar spre deosebire de aceşti demoni ai naturii pe care Mircea Eliade îi pune în legătură cu cultul Dianei, fetele lui Ler împărat par mai degrabă reminescenţele unui cult acvatic, oricum animist al naturii, fetele lui Ler împărat populează în descântece un timp şi spaţiu magic:
„…Ci te du în ale coame a cerbilor,
În copitele cĭutelor,
În smârcurile mărilor.
Că acolo vă aşteaptă să cuţitaţi
Şi se înţepaţi pe fata lui Ler împărat,
Cea grasă şi frumoasă;
Şi v’aşteaptă cu mesele întinse
Şi cu făcliile aprinse…”[10].
De remarcat că relictele folclorice referitoare la ler au o frecvenţă mai mare în nord-vestul ţării, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova existând localităţi în care „nu se ştie nimic despre ler”[11].
Structurând informaţiile, rezultă următorul nucleu arhetipal: un Ler împărat venit dinspre răsărit are, de regulă, mai multe fete. Din orgoliu, el o alungă pe una dintre ele, apoi, pierzându-şi averea, înebuneşte. Schema narativă e decelabilă unitar sau fragmentar în multe basme româneşti, ca de pildă în Zâna munţilor ori în Găinăreasa, două basme culese de Ispirescu şi publicate în 1872[12]. Desigur, arhetipul narativ este unul atemporal şi face abstracţie de orice localizare crono-logică, nefiind decât sedimentarea metanarativă a unui general valabil cod moral. O dovedeşte proliferarea lui în folclorul diferitelor popoare europene, unde arhetipul narativ a lansat un personaj cunoscut sub numele de Cenuşăreasa, Cendrillon, Aschenputtel. În această familie caracterologică se cere inclusă şi fiica împăratului din panetnica poveste Ca sarea în bucate, a cărui fir epic se apropie de trama din… Regele Lear de Shakespeare. Aici, protagonista Cordelia calchiază desăvârşit modelul comportamental şi psiho-social din basmele româneşti şi din relatările privitoare la Ler împărat. Dar nu modelul ne va explicita această ciudată „sărăcie imaginară” – cum ar spune Moses Gaster, folcloristul – ci inovaţiile, devierile de la tradiţia paradigmatică a intrigii, de care se face responsabil fiecare popor, în consonanţă cu propriul etnotonus şi care nu ar fi fost posibile decât pe fondul unei culturi tradiţionale, a unei obişnuinţe de a perpetua un paleo-cod moral printr-o schemă narativă.
Astfel, un amănunt ce ţine la prima vedere de antropologia socială, decopertat în Regele Lear de critica psihanalitică, vorbeşte o dată mai mult despre vechimea basmului românesc Găinăreasa, o variantă autohtonă a mai celebrului Cenuşăresa, în raport cu tragedia shakespeariană. Astfel, respingerea exagerată a Cordeliei de către tatăl ei, Regele Lear, nu ar semnifica în opinia psihocriticii decât defularea unei dorinţe incestuoase, normală în contextul unei endogamii de castă încă prezentă în basmul românesc, , unde eroina este silită să îşi ia drept soţ propriul tată.
Tragedia istorică Regele Lear – concepută de Shakespeare prin 1605 şi publicată pentru prima dată la 1608 – are ca sursă de inspiraţie pentru intriga principală o veche legendă celtică dezvoltată de Geoffrey de Monmouth în Historia Regum Bretanniae (cca. 1136). Istoria Regilor Britaniei[13] a galezului Monmouth a fost sursa de inspiraţie pentru Cronicile în şase cărţi ale lui Raphael Holinshead, din care volumul întâi a aparut în 1577: „În Britania înecată de ceaţă domnea un rege Lear, pe când Uzia cârmuia în Iudeea şi Ierobroam în Israel, cu 54 de ani mai înainte de zidirea Romei…”[14].
De aici s-au inspirat Shakespeare şi Spencer[15], dar şi anonimul autor al unei piese publicată în 1605, cu un an înaintea primei reprezentaţii cu Regele Lear de Shakespeare (26 decembrie 1605), piesă sugestiv intitulată Adevărata istorie din cronici a Regelui Leir şi a celor trei fiice ale sale, Gonorill, Ragan şi Cordella.
Numele de Lear-Leir în arealul celtic nu e deloc întâmplător. În irlandeză Lir, în galeză Llyr, Lear era la celţi zeul mării şi al furtunii, protectorul navigaţiei, atribute subliniate şi de un hidronim ca Loire, cel mai mare râu al Galiei, al cărui afluent Dive, intră în aceeaşi familie de cuvinte celtice cu Devona, Devonshire, care au ca etimon celt. deva, ‘apă sacră’, de unde şi engl. divine, Deva fiind un hidronim frecvent în arealul celtic: 1 în Irlanda, 1 în Scoţia, 1 în Ţara Galilor, 2 în Spania[16]. Rămânând în acest context toponimic, să ne reamintum şi de omonimiile româno-engleze explicabile tot prin transport celtic: Timiş – Thames, crac (dial. Banat, ‘pârâu’) – creek, etc.
Eroul-zeu civilizator Lair – Llyr a avut şi un fiu, pe Manannan Mac Lair, zeu apolinic, unul dintre primii regi legendari care au domnit în Ulster, după cum se spune într-o saga medievală irlandeză, Călătoria lui Bran fiul lui Febal (în irl., Immram Brain maic Febail)[17].
Aşadar, Lear = Lair = Ler împărat?
Paleoetnologia aduce un argument în plus. Spre sfârşitul secolului al V-lea î.d.Ch, în timpul marii migraţli celtice, triburile tauriscilor, populaţie celtică care se stabileşte în nord-vestul viitoarei Dacii (să nu uităm, colindele cu Ler împărat au o densitate mai mare în Transilvania!), aduc geto-dacilor plugul cu brăzdar de fier, coasa, morile circulare de măcinat cereale, roata olarului cu turaţie rapidă etc. Climaxul cultural al celţilor, creatorii culturii La Tène, a redimensionat nu doar agricultura geto-dacilor, ci, foarte probabil, şi sărbătorile legate de începutul noului an agrar, când urările de belşug, colindele, aveau un rol apotropaic şi propiţiatoriu. De aceea, două informaţii despre ler din chestionarele lui Densuşianu nu exagerează când ni-l arată pe acest erou civilizator ca pe adevăratul întemeietor al colindelor: „Leru se zice că a fost un împărat de la care au şi început colindele”[18].
Abia în anul 60 î.d.Ch., tauriscii din nord-vestul Daciei şi triburile boilor (tot de neam celtic) din Câmpia Panonică sunt alungate de Burebista, care aşează hotarul Daciei pe cursul Dunării mijlocii. La sud de Dunăre, în regiunea oraşului Belgrad (Singiduum), se aşezaseră încă din anul 280 î.d.Ch., tribul Scordiscilor, tot o ramură celtică. Altor triburi celtice le se atribuie şi efemerul regat de la Tylis, în sudul Balcanilor. Acestor „impurităţi etnice” din arealul tracic li se datorează, foarte probabil, alte relicte lingvistice în care apare misterioasa sintagmă ler, precum e scr. Bog-Lero sau refrenul croat Hoja, lero, Dolerija întâlnit la poeţii raguzani Zlatarić (sec. XVI), Gundulić şi Palmotić (sec. XVII), precum şi într-o poezie atribuită lui Petru Contisti din secolul al XVIII-lea. Considerată când o locuţie cu „semantică obscură”[19], când „numele a trei zei raguzani”[20], Hoja, lero, Dolerija nu este altceva decât iterarea daco-rom. leru-i ler, plus interjecţia hoja.
Între clasa sacerdotală a geto-dacilor şi druizii celţilor s-au făcut numeroase paralelisme. Ca şi druizii, preoţii geto-dacilor celebrau culte misterice ce aveau comune caracterul noocratic, o perioadă de iniţiere, scrisul tabuistic, o ocultaţie şi o epifanie, sacrificii umane etc. Cu Origene, Philosophumena, 1, 2, unde se menţionează că: „Nu Pythagoras a introdus druidismul la celţi, după cum susţin alţi scriitori, ci discipolul său, tracul Zamolxis”, se impune o dată mai mult interrelaţionarea cultică a celor două etnii. Pe această cale explicându-se şi răspândirea cultului zeilor Cabiri (divinităţi agrare, dar şi ale navigaţiei) din Orientul Apropiat până în Irlanda, cum o arată Diodor Siculus, Biblioteca istorică, IV, 56, 4. Faptul că vechii celţi cunoşteau cultul zeităţilor gemelare din Samothrake (insulă din Pontul tracic al Egeei) reiese şi din saga irlandeză mai sus citată, în care mitul celt despre „Insula Femeilor” sau „Insula Fecioarelor” (în irlandeză, tir na mban) interferează mitul grecanic al Amazoanelor, care, prin regina lor Myrina, ar fi instituit cultul Cabirilor la Samothrake[21]. Mai mult, aceeaşi legendă celtică pomeneşte şi de o „Insulă a Bucuriei” în care „oamenii râd în hohote, cu gura până la urechi”, posibil ecou al mitului grec despre Insula Fericiţilor (gr., makárōn nêsoi), arhipelagul paradisiac localizat de Hesiod în nordul Oceanului Occidental şi descris de Pindar, Olimpica, II, 61-83, ca adăpostul etern al eroilor şi ca o finalitate a lanţului metempsihotic pythagoreic. Ecouri ale acestui mirific tărâm de la capătul de apus al lumii le regăsim în basmul românesc Tinereţe-fără-bătrâneţe şi viaţă-fără-demoarte. Prin acest feed-back nitologic balcano-irlandez vehiculându-se, foarte probabil, şi complexul de mituri legate de „misteriosul Ler”.
Pentru a ajunge la semantica lexemului vom apela la o etimologie inversă, o deconstrucţie semiotică ce are ca punct de plecare engleza modernă. Să observăm mai întâi cum lord, ’domn, stăpân’, poate fi un substitut pentru zeu (god). Cu etimonul în engleza veche hlaf (pâine) + weard (paznic, păstrător), lord avea iniţial sensul de ’soţ’, de ’stăpân al casei’. Ulterior, în Evul Mediu, contaminat de mai elevata omofonie, scoţianul laird, ‘stăpân al unei proprietăţi, al unei moşii’ a rezultat engl. lord. Laird nu are însă o etimologie clară, putându-se înrudi cu străvechiul lair al legendelor celtice, care poate trece uşor prin adăugarea unei dentale protetice în laird, cu semnificaţia de ’domn, stăpân al locului’ şi, prin regăsirea semanticii lui originare, de ’stăpân suprem, de ’zeu’.
Concluzionând, putem acum spune că misteriosul refren al colindelor noastre, lerui ler, traducea, foarte probabil, un ’(Dumne)zeule doamne’, sau/şi ’doamne doamne’, el fiind iniţial o invocaţie căreia suprastratul latin i-a subliniat sensul prin anafora „doamne”, rezultând astfel „lerui ler doamne”. De remarcat că în colindele noastre religioase, deci mai recente, regăsim demonstraţia acestei semantici în tautologii de forma: „Domn, domn ş-a nost domn”[22], sau „Domnule, domn din cer”[23] etc.
În acest context, explicaţia lui Dumitru Dan[24], preluată ca cea mai plauzibilă de dicţionare (Dicţionarul Academiei, DEX, DM), trebuie revizuită: ler nu provine din canonicul (Ha)llelu(iah Domine), ci mai degrabă invers, locuţia creştină s-a suprapus sau a calchiat o invocaţie precreştină, remanentă încă în Balcani: Hailerui doamne, Hoja lero dolerije. Demonstraţia noastră se vrea şi un argument la prezumţia lui Mircea Eliade că geto-dacii erau creştini avant-la-lettre…
Să nu uităm că femininul lui ler, forma lele apare şi el ca refren în colindele româneşti, fapt care îi certifică vechimea:
„Şi să fii veşnic voios
De naşterea lui Cristos,
Lelioară ş-a nost domn”[25].
Aici lelioară are evident încărcătura semantică a Fecioarei Maria. Prin sinonimie, lele nu se poate traduce, deci, decât prin ’doamnă’, leliţă prin ’domniţă’ etc. Spre exemplificare:
„Hai, lele văduviţă,
Da cui cânţi tu-aşa cu jele”[26]. Sau:
„Leliţă de pe Feleac
Doamne, rău te-ai măritat”[27] etc.
Lele este des întâlnit şi în aromână, în slava veche (lelja), în sârbă (lele, ljena, lelika), în bulgară (lele). Ca repartiţie a uzitării lui, cuvântul lele „arată prezenţa masivă a lui în nordul, centrul şi sud-estul Transilvaniei, apoi în toată Moldova”[28]. Adică, în exact aria de mai mare incidenţă a masculinului ler.
Fig. Regele Lair, ilustraţie din Holinshead, Chronicles, London, 1587, vol. I, cartea 2, p. 12.
[1] v. D. Cantemir, Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor, ed. Gr. G. Tocilescu, 1901, p. 216.
[2] v. Al. Rosetti, Colindele religioase la români, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii literare, Bucureşti, 1920, p. 24 sq; I. Popescu-Sireteanu, Limbă şi cultură populară, Bucureşti, 1983, p. 193 sq; ş.a.
[3] cf. Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice…, Bucuresci, 1900, vol. I: Poesia poporană, part. 2, p. 1474.
[4] I. Budai-Deleanu, Lexiconul românesc-nemţesc, apud Al. T. Dumitrescu, în Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, vol. XIII, 1912, p. 331.
[5] apud A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1976. p. 88-89.
[6] idem, mssc. 4560 [381].
[7] idem, mssc. 4553 [188].
[8] cf. Tocilescu, Materialuri folkloristice, vol. I, part. 1, p. 609 et 656.
[9] cf. G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885, p. 387.
[10] Tocilescu, op. cit., p. 582, v. et p. 1588
[11] A. Fochi, op. cit., p. 90.
[12] P. Ispirescu, Legende sau basmele Românilor, ediţia Buc., 1935, p. 211 sq et 136 sq.
[13] Galfridus Monumetensis, Historia Regum Bretanniae, Lib. II, col. 1135, în ed. Aaron Thompson, The British History, translated into English from the Latin of Jeffrey of Monmouth, London, 1718, p. 50-59.
[14] Raphael Holinshead, The Historie of England in the First and Second Volumes of Chronicles, London, 1587, vol. I, cartea 2, p. 11.
[15] Edmund Spenser, The Faerie Queene (1590), Cant 10, Book II.
[16] cf. Renel, apud Mme de Marmier, La Mystique des eaux sacrées en Bretagne… pour le doctorat ès-lettres présentée à la Faculté des Lettres de Paris, Paris, Vrin, 1947, p. 180 n. 3.
[17] apud V. Kernbach, Miturile esenţiale, Buc., 1978, p. 378 sq.
[18] Densuşianu, loc. cit., mssc. 4556 [244] şi 4553 [188].
[19] cf. Milovan Gavazzi, în Nastavni Vjesnik, XXXI, nr. 6-7, Zagreb, 1923, p. 224.
[20] cf. André Vaillant, Trois dieux ragusains: Hoja, lero, Dolerija, în Priloji, nr. 12, Beograd, 1932, p. 19-22.
[21] cf. Diodor Siculus, op. cit., III, 55, 8.
[22] Densuşianu, mssc. 4557 [352], apud A. Fochi, loc. cit., p. 87.
[23] idem, mssc. 4556 [97]; 4557 [221].
[24] D. Dan, Hailerui Doamne, în Noua revistă română, II, nr. 26, p. 85-91,
[25] Colinda junelui, în I. Ilieşiu, Poezii şi basme populare din colecţii inedite, Bucureşti, 1967.
[26] G. Breazul, Patrium Carmen…, Craiova, 1941, p. 141.
[27] V. T. Doniga, Folclor din Maramureş, Bucureşti, 1980, p. 63.
[28] I. P. Sireteanu, op. cit., p. 252.
