Mitul ca preistorie a filosofiei
Există trei puncte de vedere total diferite în abordarea mitologiei în interiorul gândirii antice greceşti. Unul, expus de Aristotel în Metafizica, tratează mitul ca pe o parabolă exemplificatoare a filosofiei, mitologia fiind o permanentă punere în rezonanţă a omului gânditor cu miraculosul, „mirarea“ iscată astfel ajungând să fie pragul de la care începe necesara scrutare a sinelui şi a universului. Acest curent asimila gândirea simbolică, mitosofică cu o „primă cunoaşte“, iar pe „iubitorul de mituri“ cu filosoful: „Mirarea – formulează Aristotel – i-a împins, ca şi astăzi, pe primii gânditori la speculaţii filosofice. Mai întâi ei au fost frapaţi de dificultăţile cele mai aparente, apoi, înaintînd puţin câte puţin, au căutat să rezolve probleme mai importante, cum ar fi fenomenele Lunii, cele ale Soarelui şi ale Stelelor, şi în sfârşit, geneza universului. A observa o dificultate (difficultas)[1] şi a te mira înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă şi de aceea iubitorul de mituri este, într-un anume fel, filosof, căci mitul este alcătuit din miraculos“[2].
Până târziu, la Plotin şi Porphyrios, filosofia nu se desparte de conştiinţa mitică şi se poate chiar spune că „dacă mitologia rămâne o primă metafizică, metafizica trebuie înţeleasă ca o mitologie secundă“[3]. Tratând mitologia ca pe o „preistorie a filosofiei“ (Georges Gusdorf[4]), acest curent al gândirii grecanice a adus mitologia din fundalul gândirii magice până în prim-planul gnoseologiei, făcând din simbol şi mit forme autorevelatorii ale unui panlogism insidios şi devorant. Adepţii acestui curent priveau dincolo de alegorie, văzând mitul ca pe o „tautegorie“, adică – în
formularea lui Schelling[5] – ca pe o aplicaţie a limbajului simbolic, o lume ce se cere gândită şi trăită nemijlocit, în care „înţelegerea devine fiinţarea însăşi“. Exemplul poate cel mai concludent al acestei apropieri încă magice de mythos este exemplul medicului trac din Platon, Charmides, 157 d-e, care a adus magia mitului lui Zalmoxis până în epicentrul gândirii occidentale, gândire care (e.g., Pico della Mirandola, Oratio de hominis dignitate[6]) va face din acest mit încă un pre-text pentru întâlnirea noetică in illo tempore a omului cu propria lui transcendenţă.
La mezzo-platonicieni, magia mitului rămâne punctul de atracţie al filosofiei, sacrul pe care îl incumbă mitul susţinând aici discursul filosofic şi garantându-i funcţia revelatoare. Dar exemplul cel mai elocvent al acestei
abordări speculative a mitologiei rămâne Platon. Şi e suficient să amintim aici miturile platoniciene cele mai cunoscute, cum ar fi mitul androginului din Banchetul, mitul peşterii şi mitul lui Gyghes din Republica, sau mitul Atlantidei din Timaios. De pildă, mitul păstorului Gyghes, care a găsit un inel ce îl putea face invizibil, moment care înseamnă pentru posesor satisfacerea tuturor plăcerilor, până atunci doar visate, este investit de Platon cu exemplaritate filosofică, mitul punând în discuţie problema liberului arbitru, libertatea fiind înţeleasă de Platon ca o eliberare a vieţii de dezordinea pasiunilor iraţionale, plăceri atavice care nu sunt decât o moştenire de la zei.
Gândirea antică grecească s-a sprijinit pe arhetipalitatea mitului ca pe un cap de pod, făcând din lumea omului mitic puntea spre exemplaritate. O punte aruncată peste angoasele escatologice şi gnoseologice ale unei lumi care,
uitându-şi originarea ei într-un timp sacru, va face treptat din uitare o virtute şi din virtute o uitare.
Ce se află însă dincolo de această uitare? Şi chiar dacă răspunsul va fi kantianul intellectus archetypus ori nietzscheanul der Wille zur Macht, întrebarea aceasta va aminti mereu filosofului modern că iubitorul de înţelepciune a fost cândva contemporanul zeilor…
Mitul ca pură fabulaţie
Paradoxal, Platon s-a opus – cel puţin la nivel declamativ – acestui fel de interpretare mitologizantă a lumii, şi e ilustrativ un pasaj din Timayos, 59 C-D, în care el pune sub semnul plăcerii şi a „amuzamentului cumpătat“ miturile: „Când cineva, de dragul unei desfătări, lasă un timp de o parte vorbirea despre realităţile veşnice şi
examinează în amănunt naraţiunile despre devenire, el îşi procură astfel o plăcere de care nu are cum să-i pară rău, un amuzament cumpătat şi responsabil“. Partizanul acestei abordări raţional-istoriciste a mitologiei a fost Plutarch, gânditorul din Chaeroneea spunând în De gloria Atheniensium, 348 A-B: „Mitul are caracteristica de a fi o povestire
mincinoasă, care se aseamănă cu o povestire veridică“. Tot el adaugând în Amatorius, 762 A: „Fără a crede în totalitate în mituri, nu le refuz, nici nu le creditez în totalitate“. Iar în De Iside et Osiride, 58-374 E, se explică: „Nu trebuie să tratăm miturile ca pe nişte povestiri absolut autentice, ci să luăm din fiecare ceea ce este convenabil şi verosimil“. Dincolo de agnosticismul acesta cu faţă umană, Plutarch îşi reaminteşte însă că a fost elevul lui Ammonius Sakkas (ca şi Plotin şi Origene), gânditorul pentru care mitul era o importantă componentă pe drumul căutării esenţelor, şi sfârşeşte prin a se lăsa sedus de profunzimile mitului. Iată de ce, mai ales în De Iside (e.g., 9- 354 B), Plutarch se foloseşte de mit ca de un câmp de aplicaţie filosofică, arătând că în mituri, sub vălul pseudo-istoric al fabulei, se poate ascunde un adevăr revelator. Cu toate acestea, gândirea lui Plutarch rămâne cantonată într-o zonă de mijloc, undeva între o credulitate excesivă şi un scepticism sistemic, convingându-ne că ceea ce rămâne dincolo de fabulos şi tragic nu este decât „un deşert fără apă cu un bestiar înfricoşător“. Este tărâmul poeţilor şi al mitografilor, adaugă Plutarch, adică „nimic credibil şi clar“, în care un filosof călăuzit de episteme, pornit adică în căutare de certitudini, poate fi asemuit cu geografii care explorează un ţinut ostil şi „întocmind hărţi menite să treacă dincolo de marginile cunoşterii“[7]. Speranţa lui Plutarch, speranţă care îl însoţeşte în redactarea continuării la Vieţile paralele, este de a reuşi „să curăţ miticul şi să aduc fabula la raţiune, dându-i astfel o aparenţă de istoricitate“[8].
Tratarea mitului ca pură fabulaţie va fi ilustrată până târziu de abordarea raţionalistă a mitologiei, cea care ajunge prin Descartes până la descendenţii filosofiei înţeleasă ca „ştiinţă riguroasă“ (Husserl), pentru care recursul la mit şi la mitosofie va avea un caracter scandalos, mitul fiind considerat purtătorul unei echivocităţi inacceptabile
pentru discursul unei filosofii menită înainte de toate să afle şi să instautaureze certitudini.
Mitul ca obiect hermeneutic
Uneori, dincolo de incongruenţa miturilor cu o istorie ordonată şi raţională (ca în exegeza istoricistă a lui Polybios),
Plutarch îi descoperă mitului profunde valenţe alegorice, cu posibilitatea raportării lor hermeneutice la un plan revelator descins dintr-o întreagă tradiţie de mistere. Este componenta care, lasă Plutarch să se înţeleagă în Theseus[9], îi poate prilejui iubitorului de mituri o archaiologia, o cercetare a relictelor misterice din perspectiva caracterului mitului de oglindă a lumii invizibile. Aceste adevăruri divine sunt dimensiunea ce transcende caracterul istoricist al naraţiunii şi care are nevoie de un instrumentar mistic, singurul care poate transforma mitul într-o enigmă fecundă, abordabilă cu răspunsuri teo- şi mai ales onto-logice, adică, într-un cuvânt, iniţiatice. Această perspectivă hermeneutică a mitului va deschide omului o cale de acces către zei. Exponenţii acestui curent mistic au fost filosofii neoplatonicieni Porphyrios (îndeosebi cu De antro nympharum), Iamblichos (De mysteriis aegyptiorum) şi elevul lui Plutarch, Proclus, toţi aceia cae s-au concentrat asupra sensurilor ascunse în mituri de o
întreagă tradiţie de mistere. De pildă, Proclus[10], în comentariul său la Republica lui Platon, va „expune sensul profund atribuit miturilor teologice ale marelui poet [Homer] care este pentru el glasul însuşi al revelaţiei“[11].
Acest mod de tratare exegetică a mitului a mizat pe polisemia ascunsă sub „voalul de falsitate“ a mitologiei (repudiat de abordarea istoricist-raţionalistă) şi a legat profunzimile noetice ale mitului de misterele lumii invizibile, iar lumea zeilor de lumea lui „a şti“. De pildă, spune Proclus[12], atunci „când miturile vorbesc de paternitate sau de maternitate la zei, trebuie tradus prin participarea principiului inferior la principiul superior; iar când vorbesc de căsătorie între un zeu şi o zeiţă trebuie să ne gândim la legea ternarului“, adică la unirea finitului cu infinitul sub tutela unui principiu superior. Pentru Proclus şi pentru toţi mezzo-platonicienii, mitul nu se adresează în primul rând minţii, ci sufletului, care purcede nu din Inteligenţa în sine, ci dintr-o inteligenţă particulară[13]…
Căutarea hermeneutică a mitului se va continua cu omiliile teologiei creştine graţie lui Philon şi Origene, ultimul coleg cu Plotin la şcoala alexandrinului Ammonius Sakkas. Pe această cale mitul supravieţuieşte fecund în marginea teologiei, vizitat fiind ades de hermeneuţi şi de adepţii filosofiei oculte, cei care îi vor păstra mitologiei toată dimensiunea ei teurgică. Până la Agrippa, în secolul al XVI-lea, cînd ştiinţa magică a Occidentului e numită „filosofie ocultă” de către Paracelsus sau „magie spirituală” de Trithemius, mitul păstrează ca pe un semn de nobleţe o descendenţă misterică, Agrippa numindu-l o urmă rămasă din „cele mai înalte mistere şi cea mai profundă Contemplare a celor mai secrete lucruri, despre natura, puterea, calitatea, substanţa şi virtuţile acestora, despre
cunoaşterea naturii întregi şi ce ne învaţă ea despre diferenţele şi asemănările dintre lucruri, cele care produc efectele ei minunate prin unirea virtuţilor lucrurilor cu influenţarea unora de către altele şi în sens descendent, prin intermediul înaltelor puteri şi virtuţi ale Corpurilor superioare”[14]. Iar toată această cunoaştere iniţiatică a Greciei antice, adunînd la un loc cultele orfice, cultele dionisiace sau cele ale divinităţilor din Samotrace, va fi legată de un timp mitic şi de eroii mitici, ca o tradiţie marginală rămasă – spune Arippa în celebrele sale Trei cărţi ale filosofiei oculte, Cartea I, cap. II – de la „cei mai înţelepţi autori şi mai faimoşi scriitori, între care se cer citaţi mai ales Zamolxis şi Zoroastru, care au fost într-atât de faimoşi încât mulţi au crezut că ei sunt inventatorii acestei Ştiinţe”.
Concluzie
Filosofia antică grecească a descoperit că funcţia filosofiei nu diferă în mod esenţial de funcţia mitologiei. Mitul este, de la Homer încoace, dincolo de circumstanţieri şi indeterminări, un punct referenţial la care omul pierdut între cer şi pământ se putea raporta. Pentru omul antic o lume fără mituri nu numai că nu mai putea fi o lume umană, dar desţelenită de arhetipalitate şi de memoria timpului eroic ea ar fi redus omul la o scundă existenţă. Căci mitul
era pentru omul antic garanţia convieţuirii sale cu zeii. Altfel spus, înainte de credo ergo sum sau de cogito ergo sum, omul şi-a descoperit prin mit o conştiinţă magică, singura care încă îl poate face să viseze că tramvaiul 42 trece zilnic printre zei.
